ICCJ. Decizia nr. 6357/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 11134/212/2008, reclamanții V.I. și V.A. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Constanța prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că titlul statului nu a fost legal constituit, cu respectarea exigențelor din art. 6 din Legea nr. 213/1998 și să fie obligați pârâții să le restituie în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, preluat abuziv de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr. 21498/2008, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, reținând criteriul valoric de așezare a competenței instanțelor judecătorești.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 3177/118/2009.
La termenul de judecată din 26 mai 2009, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată, sub aspectul obiectului și a cadrului procesual pasiv.
Pârâtul Municipiul Constanța prin Primar a invocat în apărare excepția inadmisibilității acțiunii, excepție soluționată în sensul respingerii la termenul din 15 iunie 2009.
Motivele avute în vedere de către instanță la deliberare au fost expuse în încheierea de ședință întocmită cu acea ocazie.
Pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, în raport de prevederile H.G. nr. 113/1992, H.G. nr. 34/2009 și ale Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale.
Prin sentința chilă nr. 1034 din 19 octonhie 2009 a Tribunalului Constanța, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de către pârâtul Municipiul Constanța prin Primar.
S-a admis acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamanți, au fost obligați pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C. și Municipiul Constanța prin Primar să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Constanța.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât bunul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 223/1974, iar acțiunea în revendicare implică o operațiune de comparare a titlurilor exhibate de toate părțile interesate, statul fiind autorul etatizării trebuind să răspundă pentru prejudiciul creat reclamanților.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că locuința în litigiu a fost proprietatea reclamanților, iar prin decizia administrativă nr. 388/1984 emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, după părăsirea țării de către reclamanți, bunul a fost preluat de stat, iar ulterior, a fost inventariat în patrimoniul Municipiului Constanța.
în condițiile în care preluarea bunului s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri, iar Decretul nr. 223/1974 constituia un act abuziv, neconform Constituției țării și tratatelor internaționale la care România era parte, prima instanță a reținut că trecerea în proprietatea statului a fost abuzivă, situație în care nici Statul Roman și nici Municipiul Constanța nu pot opune un titlu valabil, preferabil celui exhibat de reclamanți.
împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C. și Municipiul Constanța prin Primar.
Prin decizia ciulă nr. 18/C din 3 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de Municipiul Constanța prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice C.
în raport de criticile apelanților pârâți aduse sentinței tribunalului, Curtea a reținut următoarele:
Apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C. este vădit nefondat prin prisma negării calității sale procesuale pasive în prezentul litigiul și oricărei răspunderi pentru consecințele generate de actele sale neconforme cu principiile de drept.
Motivele de apel dezvoltate în acest context pornesc simplist de la cerința comparării titlurilor persoanelor care pretind același drept real asupra unui bun, pentru situația premisă care a generat această situație și ignorându-se că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat, în temeiul Decretului nr. 223/1974. Se ignoră deopotrivă faptul că într-o asemenea speță nu se ridică numai problema "titlului mai bine caracterizat", ci a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegal al statului și a asigurării unei reparații echitabile în condițiile respectării principiului securității raporturilor juridice.
Nu are relevanță, atât pentru judecătorul național, cât și pentru C.E.D.O., care este autoritatea publică sau instituția care deține în prezent imobilul preluat abuziv, întrucât statul român trebuie privit în mod unitar, dar și prin prisma entităților administrative teritoriale și al organelor administrative publice descentralizate, neputând fi disociat de acestea din urmă, când se pune în discuție încălcarea de către stat sau de către un organ al administrației publice, a unui drept fundamental statuat prin Constituție și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Statul nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unei unități administrativ-teritoriale conform H.G. nr. 113/1992, bunuri preluate fără titlu legal de la adevărații proprietari, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, el fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituțional, cât și mecanismele de funcționare ale acestuia, necesare soluționării situației juridice a caselor naționalizate (Cauza Faimbllat contra României).
O privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Cu privire la indemnizarea titularului dreptului de proprietate pentru privarea dreptului său, C.E.D.O. a reținut că, în absența unei compensații reparatorii, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate în totală contradicție cu dispozițiile Convenției (cauza James și alții contra Marii Britanii, 1986).
C.E.D.O. a reținut în mod explicit că "numărul mare de cereri înaintate Curții, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul 1, în anumite cazuri și a art. 6 din Convenție, precum și miile de dosare de restituire trimite către A.N.R.P. și care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul 1 (cauza Viașu contra României).
Atunci când C.E.D.O. constată o încălcare, statul pârât are obligația legală nu numai de a plăti persoanelor în cauză sumele alocate cu titlu de reparație echitabilă prevăzută de art. 41, ci de asemenea, de a alege sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau, după caz individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a anula pe cât posibil, consecințele acestei încălcări (cauza Braniowski contra Poloniei).
Se reține că, în condițiile în care statul "nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență, în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare" și mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedește în prezent funcțional, iar reclamanții nu beneficiază în prezent de o dispoziție care să le confirme cel puțin dreptul la despăgubiri, statul este răspunzător de indemnizarea reclamanților pentru prejudiciul suferit ca urmare a naționalizării imobilului proprietatea lor.
însăși C.E.D.O. a precizat că "hotărârile sale au nu numai rolul de a soluționa cauzele cu care este sesizată, ci și pe acela ca, pe un plan mai larg, să clarifice, să salvgardeze și să dezvolte normele Convenției, contribuind astfel la respectarea, de către stat, a angajamentelor pe care acestea și le-au asumat în calitatea lor de părți contractante (Hotărârea din 18 ianuarie 1978 în cauza Irlanda contra Regatului Unit).
De altfel, reclamanții au solicitat în contradictoriu cu Statul Român, cel care a dispus preluarea bunului din patrimoniul reclamanților, să se constate că titlul statului nu a fost valabil constituit și aplicarea Decretului nr. 223/1974 nu a avut ca efect desființarea titlului reclamanților, cu respectarea exigențelor art. 6 din C.E.D.O., cerere ce nu poate fi soluționată decât în contradictoriu cu acest pârât, Statul Român.
Pentru considerentele expuse, instanța de apel a constatat că Tribunalul Constanța, conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ținând cont și de principiile afirmate în jurisprudența C.E.D.O. în materia acordării de despăgubiri, a dezlegat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român în cauza dedusă judecății, considerente față de care a respins apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
2. Referitor la apelul pârâtului Municipiul Constanța prin Primar, s-a reținut de asemenea că este nefundat, pentru următoarele considerente:
De regulă, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, se aplică tuturor situațiilor în care se constată o preluare abuzivă a imobilului, dacă preluarea s-a făcut în perioada de referință a legii, respectiv, 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aplicarea prioritară a acestei legi în baza principiului "specialia generalibus derogant" nu exclude însă, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare pentru că, așa cum s-a statuat, în mod obligatoriu, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată, de secțiile unite, ale înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul unui concurs între Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, ce are ca izvor C. civ., instanța este datoare să verifice dacă, în situația particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație care impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție.
Prin decizia nr. 33/2008 înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod explicit că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Pentru a reține existența unui "bun" în sensul Convenției, C.E.D.O. a atras atenția și asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres, că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului (Cauza Păduraru contra României).
în speță, reclamanții au solicitat să se constate că titlul lor de proprietate este preferabil celui exhibat de stat, decizia administrativă nr. 388/1984 emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 și, deși dreptul lor de proprietate asupra imobilului nu a fost desființat, beneficiind de un "bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept recunoscut expres prin dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se pot bucura de proprietatea lor închiriată în prezent unor terți de autoritățile locale ale Municipiului Constanța.
Susținerea apelantului pârât Municipiul Constanța ce vizează preluarea și deținerea cu titlu legal de către pârâți a imobilului revendicat de reclamanți se constată că este vădit nefondată și urmează a fi respinsă, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică sub acest aspect. Conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care României era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Prin urmare, valabilitatea titlului statului nu presupune numai respectarea exigențelor Decretului nr. 223/1974 la momentul aplicării acestuia, ci și conformitatea actului de naționalizare cu Constituția și cu tratatele internaționale la care România era parte.
Aserțiunea pârâtului conform căruia imobilul reclamanților a fost preluat de stat cu titlu valabil ignoră împrejurarea că, în situația părăsirii definitive a țării, reclamanții, ca de altfel toți cei aflați în situații similare, erau obligați să procedeze la înstrăinarea construcției către stat, în schimbul unei sume pe care tot acesta o stabilea și care, din acest motiv, nu putea să reprezinte valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă la care se face referire în text.
Nu se poate reține că proprietarul imobilului avea vocația de a fi îndestulat corespunzător dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi țara pentru că, practic, această operațiune era imposibilă îh condițiile în care art. 5 din Decretul nr. 223/1974 prevedea expres să actele juridice încheiate în scopul eludării acestui act normativ sunt nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a principiului libertății contractuale.
Deși, apelantul a susținut că reclamanții au încasat efectiv o sumă de bani la plecarea din țară, în cauză nu s-a administrat nicio probă în acest sens.
Consecința constatării nelegalității titlului statului și implicit recunoașterea încălcării dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu, prin aplicarea unui act normativ contrar dispozițiilor Constituției și tratatelor internaționale la care România a fost parte, la momentul aplicării Decretului nr. 223/1974, este aceea că reclamanții sunt beneficiarii unei "valori patrimoniale", relevante sub aspectul aplicării art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, această constatare fiind determinantă asupra recunoașterii, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților.
Prin urmare, tribunalul constatând că reclamanții se prevalează în această acțiune de un "bun" în sensul art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, iar imobilul ce constituie proprietatea lor nu a fost înstrăinat de stat unui terț subdobânditor de bună credință, în mod corect a reținut că acțiunea în revendicare este admisibilă, prin admiterea acesteia neaducându-se atingere unui alt drept de proprietate or securității raporturilor juridice.
împotriva acestei decizii, au dedarat recurs pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Statul Pomân prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.
- Pârâtul Municipiul Constanța prin Primar, critică decizia atacată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.:
în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, arată că în mod nelegal instanța de apel a menținut soluția de respingere a acesteia, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, prevederile Legii nr. 213/1998 stabilesc că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, odată cu adoptarea Legii nr. 10/2001, au intrat sub incidența acestui act normativ toate situațiile de preluare a imobilelor de către stat și de reparare a prejudiciilor cauzate, prin restituirea tuturor categoriilor de imobile, terenuri și construcții. Legea nr. 10/2001 reglementează o procedura specială necontencioasă, în care restituirea în natură constituie regula, iar restituirea prin echivalent excepția.
Prin urmare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai dau posibilitatea foștilor proprietari de a formula acțiune în revendicare potrivit dreptului comun, procedura de urmat fiind cea necontencioasă reglementată de Legea nr. 10/2001.
Faptul că Statul Roman a primit numeroase hotărâri de "condamnare" din partea C.E.D.O. în procesele privind restituirea bunurilor preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 nu trebuie să conducă instanțele naționale la ignorarea normelor speciale instituite de Legea nr. 10/2001. De altfel, aprecierile negative ale C.E.D.O. au fost cu privire la sistemul inoperant de despăgubire a persoanelor prejudiciate, fără ca acest lucru să însemne deschiderea posibilității de a obține reparația prejudiciului pe calea dreptului comun, cât timp în dreptul intern a fost stabilită o cale specială, derogatorie pentru atingerea acestei finalități, respectiv Legea nr. 10/2001, care nu trebuie sa fie privită ca un act normativ cu caracter facultativ.
Pentru aceste considerente, reclamanții aveau la îndemnă calea specială deschisă de Legea nr. 10/2001, respectiv prin notificarea unității administrativ-teritoriale, astfel încât, în mod netemeinic și nelegal a fost respinsă excepția invocată de pârâtul Municipiul Constanța prin Primar.
în ceea ce privește fondul cauzei, soluția instanței de apel contravine dispozițiilor legale, având în vedere că din înscrisurile administrate, rezultă că preluarea imobilului s-a făcut contra cost, iar reclamanții nu au răsturnat prezumția relativă privind acordarea acestor despăgubiri.
în final, se solicită admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și, în principal, respingerii acțiunii reclamanților ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.
- Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice C., critică decizia recurată pentru nelegalitate, având în vedere următoarele:
Pe cale de excepție, invocă lipsa calității procesuale pasive a Statului Român susținând că, prin calitate procesuală se înțelege atât îndreptățirea unei persoane de a reclama în justiție, cât și obligația unei alte persoane de a răspunde față de pretențiile ridicate împotriva sa, iar sarcina justificării acesteia aparține neîndoielnic persoanei care sesizează instanța cu o pretenție, adică reclamantului.
Având în vedere că legitimarea procesuală nu se raportează, cu necesitate, la raportul dedus judecății, ci la dreptul de a reclama în justiție și la obligația de a răspunde față de pretențiile formulate prin actul de învestire al instanței, se arată că prezenta cauză are ca obiect revendicarea unui imobil ce a trecut în proprietatea statului prin decizia din 4 septembrie 1984 emisă de C.J.P. Constanța. Succesoarea acestei instituții este Consiliul județean Constanța, potrivit art. 1 din Legea nr. 57/1968 de organizare și funcționare a consiliilor populare, în vigoare la data emiterii deciziei.
Potrivit art. 24 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, în fiecare județ se constituie un consiliu județean, ca autoritate a administrației publice locale. Acesta este reprezentat în justiție de președintele consiliului, potrivit art. 102 din aceeași Lege.
Pe de altă parte, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954: "Statul este persoana juridică și este reprezentat de Ministerul Finanțelor în justiție în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații", iar conform art. 37: "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și instituțiilor statului, dacă acestea sunt persoane juridice".
Potrivit art. 135 din Constituția României din 1991 "proprietatea publică aparține statului și unităților administrativ-teritoriale", iar în alin. (4) sunt enumerate bunurile publice de interes național.
Totodată, art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 prevede ca Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".
Prin H.G. nr. 113/1992 se stipulează că bunurile de interes local din domeniul public și privat al statului au fost trecute în patrimoniul comunelor, orașelor sau al județelor.
Conform acestor prevederi legale rezultă că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție în litigiile al căror obiect formează bunurile din domeniul public de interes național, în condițiile în care, participă nemijlocit și în nume propriu. în atare situație pentru bunul revendicat ce face parte în prezent din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, statul prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, acest atribut fiind în sarcina unității administrativ-teritoriale care îl deține în patrimoniu.
Acțiunea în revendicare constituie mijlocul procedural prin care proprietarul care a pierdut posesia lucrului poate cere revendicarea acestuia de la cel care îl găsește. Așa cum rezultă din actele dosarului bunul există în materialitatea lui.
în situația în care, atât reclamanții, cât și actualii chiriași, se prevalează de existența unor titluri de proprietate asupra imobilului, considerăm că instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor și sa dea câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil.
în prezenta speță, deținătorul imobilului este Municipiul Constanta prin Primar și administrat de către R.A.E.D.P.P. Constanța, astfel încât, Statul prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.
Examinând criticile formulate de recurenți, în raport cu circumstanțele particulare ale speței, înalta Curte constată că soluția curții de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșita a legii incidente în cauză.
în primul rând, trebuie avut în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv și al obiectului, intimații-reclamanți V.I. și V.A. au chemat în judecată pârâții Municipiul Constanța prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul, apartament situat în municipiul C., județul Constanța.
Intimații-reclamanți au dobândit imobilul în proprietate prin contractul de construire din anul 1980, iar prin decizia din 4 septembrie 1984 a Consiliului Popular al Municipiului Constanța, în temeiul Decretului nr. 223/1974, acesta a fost trecut în proprietatea statului.
Prin acțiunea în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar, formulată la data de 30 mai 2008, reclamanții au solicitat, pe calea dreptului comun, restituirea imobilului în proprietate, fără ca anterior să fie exercitat vreun alt demers în acest sens.
Fără a nega încadrarea situației de fapt și de drept deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, sub incidența căreia intră toate imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, instanța de apel a considerat că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
înalta Curte constată că problema de drept în cauză a fost tranșată în mod nelegal, dându-se o interpretare eronată dispozițiilor legale incidente, în funcție de particularitățile speței, fără a se analiza fondul pretențiilor deduse judecății și în raport de dezlegarea dată prin recursul în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
în speță, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocate de recurentul-pârât Municipiul Constanța prin Primar, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că "acestea pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii pentru toate imobilele preluate în mod abuziv în perioada de referință a legii, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Intimații-reclamanți nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în baza căreia puteau obține măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, ceea ce includea și posibilitatea restituirii în natură a imobilului, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care aceasta era posibilă.
Problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea acestei legi speciale de reparație și prevederile dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., îndelung controversată în practica instanțelor, a fost lămurită prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009, obligatorie de la această dată, conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) din C. proc. civ.
Astfel, în decizia amintită s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, formulate după intrarea în vigoare a acestei legi, în sensul următor:
a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă, în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială;
b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
în ceea ce privește incidența Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie ținut seama de faptul că norma convențională cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat în jurisprudența sa constantă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă, situație în care, trebuie analizată eficiența invocării garanțiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Instanța de apel, în cauză, nu a analizat în niciun fel pretențiile intimaților reclamanți în raport de dispozițiile obligatorii ale deciziei în interesul legii mai sus-amintite.
Având în vedere toate aceste considerente, pentru ca instanța de apel să stabilească pe deplin împrejurările speței, în scopul aplicării corecte a legii, înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 314 C. proc. civ., a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3291/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6354/2010. Civil → |
|---|
