ICCJ. Decizia nr. 672/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 672/2010
Dosar nr. 41423/3/2008
Şedinţa publică de la 4 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 174 din 10 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta C.E.B. în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.
În motivarea sentinţei, s-a constatat că, în mod legal, solicitarea reclamantei de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul din Brăila, str. V. nr. X, parter, a fost respinsă prin dispoziţia din 26 septembrie 2008 emisă de pârâtă, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, din actele dosarului, respectiv Statutului F.C.E., Hotărârea nr. 589/1949, Statutul C.M., nu rezultă că reclamanta este continuatoarea C.I.B., care, la rândul său, făcea parte din federaţia înfiinţată în anul 1936, în absenţa şi a unei hotărâri judecătoreşti din care să rezulte această continuitate, cerinţă prevăzută în art. 3 sus-menţionat.
În aceste condiţii, este lipsit de relevanţă faptul că F.C.E. - C.M., care reuneşte, în mod liber consimţit, C.E. - C.M., ar fi continuatoarea de drept a F.U.C.E.R., a conchis Tribunalul.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost respins prin Decizia nr. 382 din 9 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a se pronunţa această decizie, a fost înlăturată, în primul rând, critica referitoare la încălcarea de către prima instanţă a dreptului la apărare şi a accesului la un proces echitabil, prin respingerea cererii de amânare pentru imposibilitatea asigurării apărării.
Art. 156 C. proc. civ. are caracter dispozitiv, iar cererea de amânare nu a fost temeinic motivată şi nici justificată prin probe, cum just a reţinut şi prima instanţă, în plus, reclamanta a solicitat judecarea în lipsă prin cererea de chemare în judecată şi a mai beneficiat de un termen de judecată după comunicarea întâmpinării.
Curtea de Apel a respins susţinerile relative la depăşirea competenţei generale a instanţelor judecătoreşti prin stabilirea continuităţii unei organizaţii de cult, fiind vorba despre autonomia unui cult religios, cu motivarea că, în temeiul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul de a supune pretenţiile sale legitime judecăţii unei instanţe de judecată, ceea ce s-a întâmplat în cauză, accesul la justiţie al reclamantei fiind respectat.
În ceea ce priveşte continuitatea fostei C.I.B. de către reclamantă, s-a reţinut că legiuitorul, prin art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu s-a mulţumit cu autoproclamarea continuităţii persoanei juridice, ci a pus cercetarea acestui aspect în sarcina instanţelor judecătoreşti.
Or, deşi reclamanta pretinde că este continuatoarea C.I.B., nu a solicitat pe cale separată şi nici în cadrul prezentei contestaţii, constatarea acestui fapt, pretinzând că acest aspect excede controlului instanţelor judecătoreşti şi că dovada calităţii sale de continuatoare a fostei persoane juridice este făcută prin Statutul din 27 august 2008 al F.C.E.R. - C.M., publicată în M. Of. din 29 septembrie 2000.
În plus, noţiunea de ";persoană juridică"; din conţinutul aceleiaşi norme include şi asociaţiile cu caracter nepatrimonial cu personalitate juridică, aşadar, şi organizaţiile de cult.
Statornicirea îndeplinirii unei condiţii legale pentru redobândirea unui drept, nu aduce atingere autonomiei şi libertăţii cultelor recunoscute de Constituţia României şi de Legea nr. 489/2006, a mai arătat instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Pronunţându-se în sensul că este necesară o hotărâre judecătorească care să constate, în raport de dispoziţiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, continuitatea C.I.B. în persoana reclamantei, instanţa de apel a încălcat principiul autonomiei cultelor reglementat distinct în Constituţia României şi în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, precum şi principiul competenţei generale a instanţelor de judecată.
F.C.E.R. este menţionată la poziţia 16 din anexa la Legea nr. 489/2006 cuprinzând lista cultelor recunoscute în România, ca organism naţional de reprezentare a C.M. şi de conducere a tuturor C.E. de pe teritoriul României.
F.C.E.R. a emis, în baza H.G. nr. 999/2008, care reglementează Statutul de organizare şi funcţionare a acesteia, adresa din 03 februarie 2009 prin care confirmă faptul că, potrivit statutelor proprii, C.E.B. este succesoarea de drept a fostei C.I.B.
Un cult religios este recunoscut numai prin lege, se organizează şi funcţionează prin statut propriu, recunoscut prin hotărâre de guvern, motiv pentru care instanţele de judecată nu au competenţa generală de a se pronunţa asupra înfiinţării, desfiinţării sau continuităţii cultului, dacă acesta este legal constituit.
- Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că dispoziţiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001 ar fi incidente în cauză, în condiţiile în care se referă exclusiv la persoanele juridice desfiinţate sau interzise după 6 martie 1945.
Or, fosta C.I.B. şi-a încetat activitatea sub această denumire anterior anului 1936 şi nicidecum în 1945, iar încetarea activităţii s-a făcut în temeiul statutului propriu existent la acea dată şi al fostei legi a cultelor în vigoare anterior anului 1945.
Recurenta a invocat argumente de jurisprudenţă, existând trei hotărâri judecătoreşti irevocabile ale Judecătoriei Brăila prin care se confirmă şi se recunoaşte oficial identitatea dintre fosta C.I.B. şi actuala C.E.B., aspect care, în opinia recurentei, ar demonstra o dată în plus calitatea procesuală activă în cauză.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Cu toate că ambele instanţe de fond au considerat ca fiind incidente dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită în cauză, astfel încât să fie posibil un control judiciar eficient cu privire la modul de aplicare a normei în discuţie.
Conform acestei norme, au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi ";persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptăţirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiţionată de continuarea activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-şi fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă, precum şi partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă şi-au reluat activitatea în condiţiile legii";.
Cerinţa-premisă de aplicare a normei este aceea ca persoanele juridice pretinse a avea vocaţie la măsuri reparatorii să fi fost titulare ale dreptului de proprietate asupra imobilului preluat după 1945.
Verificarea cerinţei continuităţii persoanei juridice este subsecventă dovedirii îndeplinirii premisei, din moment ce se raportează la o persoană concretă, respectiv la însuşi proprietarul de la data preluării.
Or, se constată în cauză că instanţele de fond s-au concentrat asupra condiţiei subsecvente, ignorând cerinţa-premisă şi înscrisurile contradictorii de la dosar pe aspectul dreptului de proprietate asupra imobilului la momentul preluării.
Astfel, pe de o parte, se reţine că notificarea reclamantei vizează imobilul din Brăila, str. V. nr. X, parter.
Înscrisul intitulat ";convenţiune"; datat 20 iulie 1921 (ce corespunde unui contract de rentă viageră), confirmă dreptul de proprietate exercitat de către C.I.B., însă asupra imobilelor din Brăila, str. V. nr. Y, Z şi Q.
Chiar în anul 1939, aceste din urmă imobile aveau acelaşi număr poştal, după cum rezultă din procesul-verbal de inventariere a patrimoniului C.I.B. din 20 august 1939 (dosar fond), în care se consemnează că imobilele din Brăila, str. V. nr. Y - Q au fost dobândite în calitate de legatară cu titlu particular a defunctului A.G. în anul 1913.
Nu există la dosar niciun înscris din care să reiasă că vreunul dintre imobilele de la nr. Y, Z sau Q ar corespunde celui de la nr. X actual pe str. V., ce face obiectul notificării reclamantei.
Pe de altă parte, din adresa din 19 noiembrie 2001 emisă de SC ";H."; SA Galaţi, rezultă că imobilul din str. V. nr. X a fost naţionalizat prin Decretul nr. 134/1949, în considerarea farmaciei ce funcţiona în imobil.
Acest fapt poate însemna fie că este vorba despre imobile diferite, fie că, în cazul în care imobilul de la nr. X este unul şi acelaşi cu unul dintre imobilele ce aparţineau C.I. în anul 1939, este plauzibil ca, la momentul preluării de către stat în anul 1949, imobilul să nu se mai fi aflat în proprietatea C.I.
Aceste constatări sunt, însă, de natură speculativă, relevând tocmai insuficienta clarificare a situaţiei de fapt.
Conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului, în toate cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
per a contrario, evaluarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel poate fi realizată doar dacă situaţia de fapt este pe deplin clarificată, în caz contrar, impunându-se casarea hotărârii.
În speţă, insuficienta lămurire a situaţiei de fapt face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanţă, din perspectiva aplicării legii de către Curtea de Apel, motiv pentru care se va dispune casarea deciziei cu trimitere spre rejudecarea apelului.
Cu ocazia rejudecării, se vor administra probe suplimentare pe aspectul titularului dreptului de proprietate, la momentul preluării de către stat, asupra imobilului solicitat de către reclamantă, în primul rând, se vor obţine informaţii de la Serviciul Nomenclatură Urbană din cadrul autorităţii administrative locale privind o eventuală schimbare a numărului poştal al imobilelor din str. V. nr. Y, Z sau Q, de la nivelul anului 1939, în nr. X, în prezent.
Se va cerceta situaţia juridică a imobilului de la nr. X actual, respectiv modul de preluare, persoana care figurează în actul de preluare ca titular al dreptului şi, dacă se va aprecia necesar, modul de dobândire a dreptului de proprietate de către persoana astfel identificată în actul de preluare, administrându-se, de asemenea, orice alte probe considerate drept pertinente, concludente şi utile pe aspectul în discuţie.
Urmează a se avea în vedere, însă, şi motivul de recurs vizând inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001, însă nu în contextul indicat de parte, ci în cel al obiectului de reglementare al Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 8 alin. (2) din lege, ";Regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată";.
Ca atare, urmează a se cerceta dacă însăşi Legea nr. 10/2001 este aplicabilă, în măsura în care este vorba despre un imobil ce a aparţinut unui cult religios şi care a fost preluat de stat prin deposedarea acestuia.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, dispunând, în temeiul art. 314 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta C.E.B. împotriva Deciziei civile nr. 382 din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 3289/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1144/2010. Civil → |
|---|
