ICCJ. Decizia nr. 1144/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1144/2010
Dosar nr. 5494/3/200.
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul S.A.V. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate existenţa dreptului său la restituirea în natură, ca persoană îndreptăţită, să fie obligat pârâtul la emiterea deciziei de restituire conform art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001 şi la plata de daune cominatorii în valoare de 1000 lei pe zi de întârziere şi la cheltuieli de judecată.
La data de 2 iunie 2008, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare în sensul că solicită instanţei de judecată să analizeze fondul cauzei şi să pronunţe o hotărâre de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 242 mp situat în Bucureşti, iar cu privire la construcţia compusă din 4 camere, 3 vestibule, baie, bucătărie, debara, cămară şi pivniţă, să se dispună restituirea echivalentului în lei, având în vedere că aceasta a fost demolată.
Prin sentinţa civilă nr. 291 din 2 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată şi l-a obligat pe pârât să restituie în natură terenul în suprafaţă de 242 mp, situat în Bucureşti, sect. 3, identificat prin raportul de expertiză nr. 7962 din 19 septembrie 2008, efectuat de expert B.C.
Prin aceeaşi hotărâre s-a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri băneşti pentru construcţia demolată ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13934 din 15 noiembrie 1973, suprafaţă construită de 159,29 mp, din care suprafaţă utilă de 123,95 mp conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
S-a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor cominatorii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin notificările înregistrate cu nr. 1393 din 4 iulie 2001 şi nr. 613 din 13 februarie 2002, numiţii G.J. şi G.L. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 242 mp, situat în Bucureşti, sect. 3 (fost sect. 4) şi restituirea în echivalent bănesc a construcţiei ce a existat pe teren, în prezent demolată.
S-a menţionat că prin procesul-verbal nr. 321/1980 s-a stabilit de către ICRAL Foişor dreptul la despăgubiri în cuantum de 80.000 lei, acestea nefiind însă acordate.
Prima instanţă a reţinut că reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 23 şi art. 24 şi ale art. 22/1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca succesor al notificatorilor, în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 247 din 13 aprilie 2006.
S-a considerat că, în ceea ce priveşte terenul sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta putând fi restituit în natură, având în vedere că este afectat doar de existenţa unei gropi pentru fundaţia Operei, o lucrare abandonată înainte de anul 1989, ce nu poate reprezenta o amenajare de utilitate publică în sensul art. 10 pct. 1-3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor pentru construcţia demolată, tribunalul a stabilit dreptul reclamantului de măsuri reparatorii în echivalent prin acordarea de despăgubiri ce se vor stabili conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispoziţii ce instituie o procedură specială pentru stabilirea valorii de piaţă a imobilului în litigiu, reţinându-se că nu se poate acorda o sumă concretă.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, susţinând că imobilul a trecut în proprietatea statului potrivit HG nr. 556/1990, anexa 17, poziţia 103, de la foştii proprietari G.J. şi J.G., cu titlu, fiind aplicabile dispoziţiile art. 645 C. civ. şi că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, a cărui depăşire nu îi este culpabilă, acesta începând să curgă numai după completarea dosarului de notificare, conform art. 22.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 420A din 29 iunie 2009, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi ale art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 prevăd restituirea inclusiv a imobilelor preluate cu titlu valabil, situaţii în care argumentul prezentat de pârât, chiar dacă ar fi corect, nu ar prezenta nicio relevanţă în cauză.
Referitor la cea de-a doua critică formulată prin motivele de apel, s-a constatat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond cererea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut că soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, atâta timp cât, în speţă, nu există un refuz nejustificat şi nici o absenţă a răspunsului, iar procedura administrativă este în derulare.
S-a învederat că documentaţia aferentă notificării formulate cu privire la imobilul din sector 3 a fost incompletă, astfel că a existat o imposibilitate obiectivă de soluţionare şi nu un refuz nejustificat sau o absenţă a răspunsului, pentru a fi incidente dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a Secţiilor Unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie obligatorii pentru instanţe.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate de pârâtul recurent, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra notificării persoanei îndreptăţite.
Termenul de 60 de zile nu este un termen de recomandare, aşa cum susţine reclamantul, ci un termen imperativ iar interpretarea dispoziţiilor legale în această materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de recurs în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Deşi susţine că procedura administrativă s-ar afla în derulare şi, ca atare, nu ar exista un refuz nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona modificarea reclamantului, recurentul nu a depus dovezi din care să rezulte că ar fi solicitat intimatului depunerea în completare de acte doveditoare cu privire la dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Contrar susţinerilor recurentului, nimic nu împiedică persoana îndreptăţită să depună dovezi şi obiect în instanţă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul pârâtului Municipiului Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 420/A din 29 iunie 2009 a Curţii de Ape.
Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 672/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1553/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
