ICCJ. Decizia nr. 77/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 77 /20 13

Dosar nr. 10492/3/2010

Şedinţa publică din 17 ianuarie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti la data de 11 martie 2009, reclamanţii M.C. şi M.G. au solicitat obligarea pârâtului Ministerului Economiei şi Finanţelor la restituirea sumei de 798,23 RON, actualizată la data plăţii, reprezentând preţ achitat pentru achiziţionarea apartamentului situat în Bucureşti, sector 1, respectiv obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti la plata preţului de circulaţie al apartamentului, reprezentând daune-interese, ca urmare a evicţiunii totale produse prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, admiterea acţiunii în revendicare, cu consecinţa pierderii dreptului de proprietate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1336, 1341-1344 C. civ. şi art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 1736 din 17 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 76.932 RON, reprezentând preţ actualizat al imobilului, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie.

În fapt, s-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, reclamanţii au dobândit imobilul în litigiu, preţul acestuia fiind de 24.925.623 RON, din care suma de 7.982.300 RON a fost achitată la momentul încheierii contractului, diferenţa urmând a fi achitată în rate lunare până în noiembrie 2001. Imobilul a intrat în posesia statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentinţa civilă nr. 992/2002, definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Bucureşti a dispus anularea contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M.C. şi M.G. şi SC H. SA, obligându-i pe reclamanţi să lase în deplină proprietate, numiţilor P.N.O., P.Ş.R. şi M.R.E., imobilul cumpărat.

Pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare, instanţele au reţinut că reclamanţii nu au depus minime diligente la data cumpărării apartamentului, respectiv că dacă ar fi făcut acest minim efort ar fi aflat că imobilul este revendicat de moştenitorii adevăratului proprietar, şi că, în raport de aceste împrejurări, reclamanţii nu se pot prevala de buna lor credinţă. În consecinţă, instanţele au reţinut ca reclamanţii au fost de rea-credintă la dobândirea imobilului.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, s-a reţinut că atâta timp cât legiuitorul a stabilit în mod expres în conţinutul Legii nr. 112/1995 (prin art. 13 alin. (6)) că preţul plătit de către chiriaşii cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, este foarte clar că preţul pe care l-au plătit reclamanţii a fost virat în contul acestui minister.

Mai mult decât atât, în cauză, sunt incidente dispoziţiilor exprese ale art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001,

Pe fondul cauzei, faţă de situaţia de fapt reţinută şi în raport de dispoziţiile legale sus amintite, tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi a solicita preţul actualizat al imobilului, preţ achitat pentru dobândirea bunului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996. Din raportul de expertiza efectuat în cauză, a rezultat că preţul de 24.925.623 RON, actualizat la 31 mai 2009, este în cuantum de 76.932 RON.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a SC H. SA, formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, aceasta nu poate fi primită, întrucât nu s-a făcut nicio dovadă -că pârâta chemată în garanţie SC H. SA a încasat efectiv acest comision.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 37 din H.G. nr. 20/1996. S-a reţinut totodată că SC H. SA a acţionat ca mandatar al vânzătorului, respectiv că nu s-a ficut dovada că acesta nu şi-ar fi executat mandatul.

Pentru acest motiv, SC H. SA este îndreptăţită a păstra comisionul atât timp cât a executat mandatul. Aşa fiind, cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 96A din 02 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţi şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

S-a reţinut că apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, poate avea calitate procesuală pasivă în temeiul evicţiunii pentru fapta unui terţ, dat fiind faptul că cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, şi nu pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ..

Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului specialia generalibus derogant, astfel încât, în cauză, nu-şi găsesc aplicarea, în privinţa restituirii preţului de piaţa al imobilului, prevederile C. civ.. Textul de lege cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabileşte în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.

Dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind obligaţia vânzătorului de a răspunde pentru evicţiune (consacrată de art. 1341 C. civ.).

Cu privire la critica referitoare la obligarea pârâtului la plata întregii sume, reprezentând preţul de piaţă al imobilului, fără a se deduce comisionul de 1%, actualizat, încasat de SC H. SA, instanţa de apel a constatat că este nefondată, pentru următoarele considerente: apelantul-pârât are, potrivit dispoziţiilor legale enunţate mai sus, obligaţia de plată a întregii sume reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, fără a avea relevanţă în cadrul raportului juridic pe care legea îl reglementează între reclamanţi şi Ministerul Finanţelor Publice, comisionul de 1% încasat de SC H. SA; comisionul a reprezentat plata serviciilor realizate de către această societate în calitate de unitate specializată în vânzare şi de mandatar al vânzătorului, Municipiul Bucureşti; dată fiind natura acestei sume, atâta vreme cât contractul de prestări servicii nu a fost reziliat sau desfiinţat, unitatea deţinătoare justifică reţinerea comisionului încasat pentru contravaloarea serviciilor prestate.

Cu privire la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că s-a stabilit, prin puterea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil în proprietate statului, că fostul proprietar era exceptat de la aplicarea decretului de naţionalizare şi că nu sunt incidente dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 cu privire la salvarea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece chiriaşi au fost de rea-credinţă la încheierea acestuia, contractul fiind încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Aceste considerente au relevanţă în prezenta cauză, deoarece determină incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea

preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

Rezultă aşadar că foştii chiriaşi, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, au posibilitatea de a obţine numai preţul actualizat. Valoarea de circulaţie a imobilul poate fi obţinut în condiţiile art. 50 alin. (2¹) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Instanţa de apel a constatat că prima instanţă a realizat o aplicare corectă a dispoziţiilor legale, atunci când nu acordat apelanţilor-reclamanţi valoarea de circulaţie a imobilului, ci doar preţul reactualizat.

Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că „un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziţii. Noţiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi la fel se întâmplă şi în cazul unei creanţe condiţionale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiţiei (Cauza Prinţul Hans-Adam II "de Liechtenstein împotriva Germaniei, Cauza Păduraru împotriva României).

În jurisprudenţa sa, instanţa europeană a apreciat că, pentru a analiza încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, este necesar să se verifice dacă există un bun, dacă există o ingerinţă, dacă este justificată ingerinţa şi dacă această ingerinţă este proporţională şi se realizeze un just echilibru între interesele generale şi cele particulare.

Cu privire la existenţa ingerinţei, instanţa a constatat că sentinţa civilă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, reprezintă o ingerinţă în sensul Convenţiei.

Cu privire la justificarea ingerinţei, instanţa de apel a reiterat faptul că instanţa europeană a statuat că, pentru a se stabili dacă a avut loc privarea de proprietate în sensul celei de-a doua norme, trebuie nu numai să se verifice dacă a avut loc deposedarea sau exproprierea formală, ci şi să se treacă dincolo de aparenţe şi să se analizeze realităţile situaţiei litigioase. Convenţia vizând protejarea drepturilor "concrete şi efective", trebuie cercetat dacă situaţia respectivă echivalează cu o expropriere de fapt. O privare de proprietate ce se analizează prin prisma celei de a doua norme nu se poate justifica decât dacă se demonstrează în special faptul că ea a avut loc în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie impune ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalităţii implică şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile.

În cauza de faţă, ingerinţa în dreptul de proprietate al apelanţilor-reclamanţi este legală, deoarece a fost dispusă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, care a fost pronunţată cu respectarea normelor procedural instituite de către legiuitorul roman. De asemenea, instanţa de apel a constatat că pentru privarea bunului, partea obţine o despăgubire, care este stabilită în prezenta cauză. Cu privire la caracterul proporţional al despăgubirii, instanţa de apel învederează că este respectat principiul proporţionalităţii, deoarece partea a obţinut preţul actualizat, adică preţul de cumpărare, actualizat cu rata inflaţiei.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 16 mai 2012, reclamanţii M.C. şi M.G., (II) la data de 22 mai 2012, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi (III) la data de 22 mai 2012, chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

(I) Recurenţii-reclamanţi M.C. şi M.G. au susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale art. 1337 şi următoarele C. civ.. A fost ignorată, totodată, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - decizia civilă nr. 6311 din 14.11.2010 - conform căreia art. 1337-1351 C. civ. instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune (posibilitatea pentru cumpărătorul evins de a pretinde rambursarea preţului şi plata daunelor, indiferent de buna sau reaua lui credinţă).

Instanţa de apel s-a preocupat de invocarea şi interpretarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de practica judiciară, situaţii ce sunt concludente doar în procesele având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, revendicarea în baza art. 480 C. civ. şi revendicarea prin comparare de titluri.

Cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României a reafirmat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea acestora de proprietari, ci s-a şi dispus expres restituirea bunului. Prin urmare, în speţa, foştii proprietari nu deţin nici un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care ar putea antrena garanţiile oferite de norma europeana.

(II) Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, care nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Or, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ.

S-a reţinut cu autoritate de lucru judecat faptul ca reclamanţii-comparatori au fost de rea-credinţă la dobândirea imobilului.

Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabila a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii. Deşi în practica instanţelor s-a conturat şi opinia conform căreia obligaţia de plata ar fi întemeiata pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, în condiţiile anularii contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credinţe a cumpărătorilor in momentul încheierii contractului, o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 şi următoarele C. civ. nu este justă, întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza şi regula îmbogăţirii fără justa cauza.

Calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât persoana vânzătorului, nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte în raportul juridic dedus judecaţii, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică: ne aflăm în faţa unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o alta persoana (instituţie) răspunzătoare.

Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care sa se acorde calitate procesuala pasiva Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Pentru a retine opinia contrară, în sensul ca ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice in astfel de acţiuni în justiţie, ar însemna ca, prin lege, s-ar realiza o novaţiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ..

Or, în acest caz novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) şi, în plus, novaţiunea nu se prezumă, voinţa de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ.).

Pe fondul cauzei, în conformitate cu art. 1337 şi următoarele C. civ., instanţa trebuia să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune prin fapta unui terţ. Aceasta dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabila între părţile din prezentul litigiu.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul în litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

Aceasta tulburarea de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilul în cauză.

(III) Recursul chematului în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a vizat mai multe aspecte de pretinsă nelegalitate:

Prin sentinţa civila 1736 din 17 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civila, a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 76.932 RON reprezentând preţul actualizat al imobilului conform contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, a respins ca neîntemeiata excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a respins ca neîntemeiata cererea de chemare În garanţie.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, instituţia criticând soluţia pronunţata atât sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, cât şi sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie a SC H. SA

În mod greşit, instanţele anterioare au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice pentru următoarele considerente: potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanta este terţ fata de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, in care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti

Deposedarea cumpărătorului de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma admiterii acţiunii în revendicare, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

Aceasta tulburare de drept, este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicţiune totala a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, fata de pretenţiile privind plata preţului.

A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu SC H. SA

Recursurile vor fi respinse, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

(I) Criticile recurenţilor-reclamanţi M.C. şi M.G. privind nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale art. 1337 şi următoarele C. civ., nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

Instanţele anterioare, singurele abilitate să stabilească pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, au reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil în proprietate statului, că fostul proprietar era exceptat de la aplicarea decretului de naţionalizare şi că nu sunt incidente dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 cu privire la salvarea contractului de vânzare-cumpărare subsecvent, întrucât chiriaşii au fost de rea-credinţă la încheierea acestuia, contractul fiind încheiat astfel cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Toate aceste aspecte care circumstanţiază raportul juridic dedus judecăţii au fost statuate prin puterea unor hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză".

Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar potrivit art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, „restituirea preţului prevăzut la alin. (2)(...) se. face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale rezultă că sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, numai proprietarii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în timp ce proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 şi au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului actualizat al imobilelor.

Există aşadar o diferenţă de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare-cumpărare care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi cele care nu au fost anulate.

Nu poate fi primită critica conform căreia au fost nesocotite dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., întrucât circumstanţele cauzei pendinte au determinat incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează dreptul la despăgubiri al chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate, dispoziţii aplicabile cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant şi care exclud posibilitatea solicitării pe calea dreptului comun a despăgubirilor" în contradictoriu cu vânzătorul.

Referirea instanţei de apel la incidenţa în cauză a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei - conform cărora „un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziţii; noţiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate - respectiv la garanţiile ce trebuie să însoţească orice atingere adusă dreptului de proprietate al unei persoane, nu poate fi considerată inadecvată, întrucât considerentele de fapt şi de drept reţinute au vizat chiar persoana reclamanţilor, nu pe aceea a fostului proprietar.

S-a reafirmat astfel, în contextul cauzei pendinte, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie impune că o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală şi că principiul legalităţii implică existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile.

S-a constatat astfel, drept premisă a propriului raţionament juridic că ingerinţa în dreptul de proprietate al recurenţilor-reclamanţi este legală, deoarece a fost dispusă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, pronunţată cu respectarea normelor procedurale instituite de către legiuitorul român. Instanţa de apel a reţinut corect că pentru privarea bunului, partea poate obţine o despăgubire, care este stabilită în prezenta cauză.

Cu privire la caracterul proporţional al despăgubirii, instanţa de apel a apreciat corect că este respectat principiul proporţionalităţii, deoarece partea a obţinut preţul actualizat, adică preţul de cumpărare, actualizat cu rata inflaţiei.

Referirile recurenţilor-reclamanţi la Cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României - care a afirmat că un bun actual exista în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitiva şi executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituii bunului - nu sunt relevante în cauză, întrucât raporturile acestora cu fostul proprietar au fost tranşate prin puterea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ceea ce înseamnă că aceste critici exced cadrului procesual de învestire.

(II) Criticile pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti referitoare la nelegala soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu pot fi primite pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2¹) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât privind incidenţa normelor de drept comun în materie de evicţiune şi calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.

Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabileşte condiţiile de restituire a preţului actualizat şi a celui de piaţă, precum şi calitatea Ministerului Finanţelor Publice de plătitor, în numele şi pe seama statului debitor a obligaţiei de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.

În mod corect instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, faţă de prevederile legii speciale care statuează şi cu privire la persoana juridică obligată la restituirea preţului.

Este real că restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).

Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului actualizat către aceştia, pentru cazul desfiinţării contractului, în ambele situaţii - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Susţinerile recurentului-pârât referitoare la novaţiunea de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., respectiv la condiţiile intervenirii acesteia nu sunt relevante în cauză, faţă de dispoziţiile explicite ale legii speciale, redate în paragrafele anterioare.

Criticile referitoare la fondul raportului juridic dedus judecăţii nu pot fi primite, pentru aceleaşi considerente de fapt şi de drept, redate deja cu ocazia analizei cererii de recurs a reclamanţilor.

(III) Recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va fi respins ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

La ultimul termen de judecată, Înalta Curte a pus în discuţia contradictorie a părţilor admisibilitatea recursului declarat de Statul Român împotriva deciziei nr. 96A din 2 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, având în vedere lipsa calităţii de parte a acestuia.

Cum, în materie civilă, hotărârile judecătoreşti îşi produc efectele numai între părţile care au luat parte la judecarea pricinii, cadrul procesual din recurs nu poate fi mărit faţă de cel existent la judecata în primă instanţă, respectiv în apel.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge primele două recursuri, ca nefondate, respectiv ultimul recurs, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii M.C. şi M.G. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 96 A din 2 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceRONaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2856/2010. Civil. Marcă. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 6568/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: