ICCJ. Decizia nr. 6568/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6568/2010
Dosar nr. 43236/3/2007
Şedinţa publică din 6 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 908 din 26 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a civilă, a admis acţiunea, astfel cum a fost modificată, a obligat pârâţii să restituie în natură reclamanţilor terenul în suprafaţă de 113,64 m.p. situat în Bucureşti, str. Costache Negri, sector 5, astfel cum este individualizat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul G.C. (anexa 3 din raportul refăcut), a obligat pârâţii să emită o dispoziţie de restituire prin propunerea de măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri, în condiţiile Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamanţilor, pentru imobilul situat la această adresă compus din restul terenului de 478,36 m.p., identificat prin acelaşi raport de expertiză judiciară şi construcţia edificată pe acesta cu o suprafaţă utilă de 215,96 m.p., obligând pârâţii şi la 600 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că reclamanţii au formulat notificarea nr. 3330/2001, invocând calitatea lor de moştenitori ai proprietarilor deposedaţi abuziv, notificare care nu a fost soluţionată până în prezent.
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1999 fostul chiriaş C.C.C. şi P.M.B. prin mandatar au dobândit, respectiv, înstrăinat locuinţa formată din cinci camere, două holuri, dependinţe, cameră de serviciu, pivniţă, în suprafaţă utilă de 215,96 m.p., precum şi terenul de 295,52 m.p. situat sub construcţie, atribuit în folosinţă.
S-a mai reţinut că imobilul cade sub incidenţa art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar în privinţa restituirii în natură a imobilul teren nu pot fi restituiţi decât 113,64 m.p. din totalul de 592,266 m.p., expertul având în vedere la calculul acestei suprafeţe ceea ce s-a atribuit fostului chiriaş C.C.C., amprenta casei, trotuarul - zonă de protecţie, traseul conductei de gaze, terenul ocupat de canalizare şi o alee de acces, în total 478,363 m.p.
Tribunalul a înlăturat apărările pârâţilor fundamentate pe dispoziţiile alin. (5) al art. 7 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, faţă de probele administrate în cauză şi a prevederilor de principiu cuprinse în art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, care consacră prevalenta modalităţii de restituire în natură.
Cererea de acordare a despăgubirilor pentru restul de teren nerestituit în natură şi a construcţiei înstrăinate a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, modalitatea de restituire prin echivalent fiind cea prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General iar prin decizia civilă nr. 167 din 8 martie a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a admis apelul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 908 din 26 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti secţia a III-a civilă, ce a fost schimbată în parte în sensul obligării pârâţilor să acorde măsuri reparatorii în echivalent şi pentru terenul în suprafaţă de 113,64 m.p. astfel cum a fost individualizat în raportul de expertiză, reţinându-se următoarele considerente:
S-a reţinut astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 întrucât imobilul construcţie în suprafaţă utilă de 215,96 m.p. a fost înstrăinat iar suprafaţa de 295,52 m.p. teren situat sub construcţie a fost atribuit în temeiul art. 33 din H.G. nr. 20/1996 cumpărătorului C.C.C., astfel cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1999.
S-a reţinut astfel că acest teren precum şi restul suprafeţei până la 600 m.p. reprezintă teren aferent construcţiei ce nu poate fi restituit în natură.
Deşi art. 7 alin. (1) prevede ca regulă că imobilele preluate în mod abuziv să restituie în natură, legiuitorul a prevăzut în această ipoteză a alin. (5) art. 7, măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a reţinut astfel de către instanţa de apel că în această situaţie nu se înfrâng prevederile cu valoare de principiu consacrate prin Legea nr. 10/2001, întrucât ele nu sunt singulare ci legea prevede şi posibilitatea în echivalent atunci când restituirea în natură nu este posibilă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii Z.I., Z.P.E., Z.A.P. solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare acestei instanţe.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine astfel că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor art. 15 alin. (1) din Constituţia României, că principiul accesibilităţii şi previzibilităţii legii consacrate ca şi concepte autonome în interpretarea şi aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa CEDO, impuneau respingerea apelului pârâtului.
O altă critică vizează motivarea necorespunzătoare a hotărârii fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. dar şi ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
În această idee, recurenţii arată că motivarea hotărârii „conform căreia apelul reclamanţilor nu este fondat pentru că a fost admis apelul părţii adverse echivalează cu o nepronunţare asupra apelului reclamanţilor şi o necercetare a fondului cauzei.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că recursul reclamanţilor este fondat.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuia să cuprindă printre altele motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea unei hotărâri are un caracter esenţial întrucât în baza acesteia părţile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanţei în sensul pronunţării soluţiei adoptate. În acelaşi timp, motivarea permite şi realizarea controlului judiciar.
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.
De fapt scopul motivării este acela de a explica convingerea instanţei cu privire la măsurile şi soluţiile adoptate.
Astfel obligaţia judecătorului de a demonstra de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe celelalte este o obligaţie esenţială prevăzută de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., a cărei încălcare este sancţionată conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Lipsa motivării conduce astfel la imposibilitatea instanţei de recurs de a-şi exercita obligaţia ce îi revine de a verifica temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate cu privire la oricare din motivele prevăzute de lege.
Or, raportând cele expuse la considerentele efective ale hotărârii recurate, este de reţinut că într-adevăr instanţa de apel nu a examinat apelul reclamanţilor în condiţiile în care se arată clar că este nefondat apelul reclamanţilor pentru că s-a admis apelul pârâtului.
Or, nemotivarea hotărârii în ce priveşte motivele efective ce au determinat soluţia de respingerea apelului reclamanţilor împiedică exercitarea controlului judiciar, punând astfel instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul ei, astfel încât această nemotivare echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
Astfel faţă de cele expuse de faptul că lipsa unei motivări specifice şi explicite, încalcă şi dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului, urmează a se admite recursul reclamanţilor, a se casa hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii Z.I., Z.P.E., Z.A.P. împotriva deciziei nr. 167/ A din 8 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 77/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6569/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
