ICCJ. Decizia nr. 1357/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1357 /20 13
Dosar nr. 10063/2/2011
Şedinţa publică din 13 martie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06 martie 2006, reclamantul C.N., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi A.S., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că trecerea terenului situat în sector 2, în suprafaţă de 1.000 m.p., în patrimoniul statului, s-a făcut fără temei legal şi fără titlu legal, să fie obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în litigiu, exceptând suprafaţa vândută ca drept de superfîcie, conform contractului din 02 decembrie 1997 de SC A. SA către A.S. şi să fie obligată această din urmă pârâtă la ridicarea construcţiilor edificate fără autorizaţie de construcţie, fără cheltuieli de judecata.
În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecata, reclamantul a arătat că, prin actul de vânzare autentificat din 26 septembrie 1992 de Tribunalul Ilfov, părinţii reclamantului, C.C. şi P.C., au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 2.000 m.p. din moşia T.I., aflată în Colentina Fundeni, în prezent terenul fiind situat în sector 2.
Reclamantul a mai precizat că terenul a fost stăpânit de autorii săi, care au permis unei rude îndepărtate, M.I., să-şi edifice pe teren o construcţie casă de locuit cu trei camere, iar prin Decretul nr. 92/1950 i-a fost naţionalizată casa lui M.I., tară a se dispune însă cu privire la terenul de 1.000 m.p. pe care era edificată construcţia (proprietatea autorilor săi, parte a terenului în suprafaţă totala de 2000 mp).
Reclamantul a arătat ca a succedat părinţilor săi şi a intrat în posesia celor 1.000 m.p. din totalul de 2000 m.p., conform sentinţei civile nr. 6087/2000; deşi a efectuat demersuri pentru restituirea diferenţei de teren, a întâmpinat dificultăţi din partea autorităţilor, neputându-se stabili cu certitudine daca terenul în litigiu a trecut în patrimoniul statului.
Pe de alta parte, din relaţiile obţinute de la Direcţia de Control a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, rezulta că pârâta A.S. (chiriaş cumpărător) a edificat pe terenul pe care nu are titlu de proprietate mai multe construcţii, rară autorizaţie şi tară consimţământul său sau al fostului locator.
În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 480, 481 şi art. 494 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 274 C. proc. civ..
Prin sentinţa civilă nr. 1534/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins ca atare acţiunea reţinându-se, pe de o parte că reclamantul C.N. nu este singurul moştenitor având în vedere sentinţa civilă nr. 6678/2000 şi faptul că nu s-a depus un certificat de moştenitor din care să rezulte că este unicul moştenitor, iar pe de altă parte având în vedere că terenul în litigiu nu a fost în proprietatea lui C.C. şi C.P..
Prin decizia civilă nr. 723/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe reţinându-se că instanţa de fond trebuie să pună în discuţia părţilor sentinţa civilă nr. 6768/2000 şi va stabili în ce măsură aplicarea principiului unanimităţii reprezintă o sarcină disproporţionată ce-1 privează pe reclamant de accesul la un tribunal.
Totodată s-a reţinut că problema de drept a inexistenţei dreptului de proprietate reprezintă fondul acţiunii şi nu excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Prin sentinţa civilă nr. 397/2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins ca atare acţiunea, reţinând că reclamantul nu a dovedit că este singurul moştenitor al celor doi defuncţi şi mai mult deşi această problemă a fost ridicată de prima instanţă ce a soluţionat cauza, iar prin cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a se pune în discuţie sentinţa civilă amintită, reclamantul nu a întreprins nimic pentru a indica aceşti moştenitori şi nici nu a indicat motivele pentru care nu a făcut aceste demersuri.
Totodată s-a reţinut că în cauza Lungoci contra României CEDO a statuat că având în vedere faptul că această regulă jurisprudenţială era respectată de majoritatea instanţelor interne, Curtea poate admite că ea era clară şi accesibilă şi că aplicarea sa în speţă era previzibilă. Curtea poate, de asemenea, să admită că ea urmărea un scop legitim, şi anume protejarea drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului.
De asemenea s-a mai reţinut că trebuie aflat dacă, atunci când au cerut obţinerea acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, instanţele le-au impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moştenitorilor şi, pe de altă parte, dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă pentru a-şi revendica cotele-părţi din bunul indiviz.
În final curtea a constatat încălcarea art. 6 alini din convenţie reţinând că regula unanimităţii i-a împiedicat pe reclamanţi să obţină examinarea temeiniciei acţiunilor lor de către instanţe avându-se în vedere, circumstanţele speciale ale speţei respectiv dificultăţile de identificare moştenitorii, precum şi refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunilor lor.
însă, în speţa de faţă nu se poate reţine o astfel de situaţie care să conducă la concluzia că aplicarea strictă a regulii unanimităţii ar impune reclamantului o sarcină disproporţionată ce l-ar privat de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către instanţe a cererilor lor de restituire a terenului în litigiu, având în vedere că deşi instanţa de apel a ridicat această problemă, în rejudecare reclamantul nu şi-a modificat în vreun fel atitudinea procesuală.
Pe de altă parte în cauza Descariu contra României, respingând solicitarea de constatare a încălcării art. 6 alini din CEDO, Curtea a reţinut, în esenţă, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut şi că aplicarea regulii unanimităţii în cazul acţiunii în revendicarea bunului aflat în coproprietate nu contravine prin sine însăşi dreptului la un proces echitabil.
Prin decizia 44 din 21 ianuarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul reclamant C.N. şi a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe reţinând că, deşi regula unanimităţii este acceptată unanim în practică şi doctrină, nerespectarea acestei reguli atrage inadmisibilitatea acţiunii şi nu respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale active, aspect dovedit de reclamant.
Totodată s-a reţinut că atunci când unul din moştenitori refuză să iasă din pasivitate, instanţele de judecată nu pot încălca drepturile celorlalţi coproprietari care s-au manifestat în sensul valorificării drepturilor prevăzute de lege.
Prin decizia 6950/2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat nul recursul formulat, reţinând că nu poate fî analizată direct în recurs excepţia inadmisibilităţii ca excepţie de ordine publică, din moment ce această excepţie constituie tocmai problema de drept dezlegată prin decizia instanţei de apel.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 28 februarie 2011 sub nr. 33130./3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1474 din 14 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect revendicarea formulată de C.N. şi continuată de reclamantele M.L. şi D.R., împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi A.S.. Totodată, s-a disjuns capătul de cerere privind desfiinţarea construcţiilor în contradictoriu cu pârâta A.S., s-a format un nou dosar în care s-a acordat termen la 2 noiembrie 2011 cu citarea părţilor.
Pentru a hotărî în acest sens, Tribunalul a reţinut că reclamantul iniţial nu este singurul moştenitor al celor doi defuncţi şi că nici la acest moment procesual nu s-a indicat în mod clar care sunt moştenitorii pentru cota care nu aparţine defunctului C.N., la dosar fiind depusă doar o scrisoare adresată numitei P.E., cu toate că în tranzacţia încheiată apar menţionate mai multe nume, respectiv P.E., P.A., P.D..
S-a mai observat în plus că terenul care a făcut obiectul tranzacţiei este diferit de cel care face obiectul prezentului dosar, ceea ce înseamnă că tranzacţia respectivă nu poate produce efecte în ceea ce priveşte persoanele care trebuie să solicite revendicarea unui alt teren despre care se pretinde că a aparţinut aceloraşi autori.
Făcând trimitere şi la jurisprudenţa C.E.D.O. din cauzele Lungoci şi Descariu împotriva României, prima instanţă a apreciat că în cauza de faţă reclamanţii puteau în mod rezonabil să obţină identificarea celorlalţi coproprietari şi să-i atragă în proces, singură atitudine culpabilă a reclamantelor neputând conduce la înlăturarea de la aplicare a regulii unanimităţii.
S-a mai arătat, de asemenea, că această regulă este aplicabilă cauzei pendinte, întrucât aceasta constituie o acţiune în revendicare de drept comun, ceea ce înseamnă că ei i se aplică regulile dreptului comun, iar nu dispoziţiile favorabile ale altor legi speciale pe care reclamantul nici nu şi-a întemeiat cererea. În plus, dispoziţiile noului C. civ. invocat de către reclamante în sprijinul ideii inaplicabilităţii acestei reguli, nici nu intraseră în vigoare la momentul pronunţării hotărârii de primă instanţă, iar reglementările acestuia se aplică pentru viitor.
Observându-se că această regulă priveşte doar cererea în revendicare, în temeiul art. 165 C. proc. civ. tribunalul a luat măsura disjungerii în privinţa celui de-al doilea capăt al acţiunii prin care s-a solicitat desfiinţarea construcţiilor ridicate nelegal de pârâta A.S. pe terenul revendicat.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamantele.
În motivarea apelului s-a arătat că reclamantul iniţial deţine o cotă de 4/5 din masa succesorală rămasă de pe urma defuncţilor săi părinţi, iar celorlalţi moştenitori le revine o cotă de 1/5 din aceeaşi masă (P.E., P.A. şi P.D.), în timp ce C.I., soţia lui C.C. s-a declarat străină de succesiune, astfel că impunerea regulii unanimităţii apare ca o sarcină excesivă faţă de reclamanţi, cu consecinţa rămânerii bunului în patrimoniul unor persoane fizice şi juridice ce au preluat bunul în mod abuziv.
Problemele dintre moştenitori urmează a fi rezolvate pe calea dreptului comun, chiar prin sancţionarea celor care nu au manifestat nici măcar un interes formal în cauză.
Dezinteresul unor moştenitori, cu o cotă infimă faţă de apelante, care nu s-au arătat dispuşi să suporte demersurile şi tracasările unui proces nu pot duce la dezavantajarea celui care doreşte readucerea bunului preluat abuziv în patrimoniul iniţial al autorilor, sancţiunea fiind disproporţionată faţă de cota reclamantelor de 4/5.
Prin decizia nr,137A din 27 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Cu titlu preliminar, Curtea a reţinut că apelantele nu au contestat starea dreptului dedus judecăţii ori modalitatea dreptului cerut a fi recunoscut prin soluţionarea acţiunii în revendicare, respectiv starea de coproprietate pe cote părţi indivize ce poartă asupra dreptului de proprietate invocat şi atribuit ca origine patrimoniului autorilor reclamantului iniţial, numiţii C.C. şi C.P., transmis motis cauza descendenţilor în drepturi ai acestora, astfel cum s-a constatat prin certificatele de moştenitor din 1963 şi din 1980 aflate la Dosarul Curţii de Apel Bucureşti nr. 33130/3/2007.
Faţă de probatoriile administrate în cauză, Curtea a constatat ca fiind corectă concluzia trasă de judecătorul fondului în urma analizării acestora, în sensul că reclamantul iniţial (autor al apelantelor reclamante actuale) nu este singurul moştenitor al celor doi defuncţi, existând şi alţi moştenitori, cei cu care el a tranzacţionat prin sentinţa civilă nr. 6768/2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, dar şi împrejurarea că dreptul dedus judecăţii este diferit de cel care a făcut obiectul tranzacţiei, astfel că respectiva tranzacţie nu produce efecte în ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă în cauză ori rezolvarea chestiunii litigioase a respectării regulii unanimităţii în promovarea acţiunii.
Ca şi prima instanţă, Curtea împărtăşeşte opinia că acţiunea în revendicare de faţă, introdusă de reclamantul C.N. la 6 martie 2006 împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti şi A.S., întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., este întrutotul supusă regimului de drept comun şi regulilor specifice acestuia,inclusiv în ceea ce priveşte necesitatea respectării regulii unanimităţii în promovarea sa prin prezenţa în proces, ca titulari ai acţiunii introductive ori prin atragerea forţată în proces pe tărâmul dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ., a tuturor titularilor dreptului de proprietate asupra cotelor părţi indivize din dreptul de proprietate a cărui recunoaştere şi protecţie se solicită a fi acordată.
Interesul autorului reclamantelor în lămurirea situaţiei juridice a terenului revendicat a survenit ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în cursul anului 2005, după cum o dovedesc comunicările făcute către acesta, la solicitarea lui, din partea unor diverse instituţii ale statului, inclusiv Prefectura Municipiului Bucureşti, care i-a comunicat la 23 ianuarie 2006 că nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a solicita pe calea administrativă a Legii nr. 10/2001 recuperarea proprietăţilor ce au aparţinut autorului său în lipsa unei notificări formulată în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Aceste circumstanţe au condus la introducerea, la 6 martie 2006, a acţiunii în revendicare de faţă întemeiată exclusiv pe dispoziţiile dreptului comun, astfel că apelantele reclamante nu ar putea cere valorificarea în favoarea lor a unor dispoziţii legale speciale, respectiv cele invocate ale Legii nr. 18/1991 ori cele ale Legii nr. 10/2001, care suprimă regula unanimităţii din dreptul comun, dispoziţii legale care nu au nici o incidenţă în litigiul lor şi pe care ele, de altfel, nici nu şi-au întemeiat pretenţiile.
Cât priveşte proporţia cotelor succesorale cuvenite autorului reclamantelor şi celorlalte părţi ale litigiului finalizat prin sentinţa civilă nr. 6768 din 30 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 2, din succesiunile celor menţionaţi în tranzacţia părţilor - cote succesorale care nu rezultă în mod direct dintr-o dezbatere a succesiunilor acelor persoane, ci doar indirect, din înţelegerea părţilor acelui litigiu ce a fost în final consfinţită de către o instanţă judecătorească - se apreciază de Curte că nu se constituie în acea circumstanţă deosebită a speţei care să justifice renunţarea în cazul concret la impunerea respectării regulii unanimităţii.
Curtea a reţint în continuare că în cauza Lupaş şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că regula jurisprudenţială a unanimităţii efectuării actelor de dispoziţie, cărora este asimilată şi promovarea unei acţiuni în revendicarea bunului aflat în coproprietate pe cote părţi, este clară, accesibilă şi previzibilă, fiind urmată de majoritatea tribunalelor, observând că raţiunea ei urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului. Doar în considerarea circumstanţelor deosebite ale speţei, date de momentul naţionalizării bunului şi, în special, dificultăţile decurgând de aici pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar şi de refuzul unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunii în revendicare a bunului, Curtea a constatat că impunerea respectării acestei reguli s-a constituit într-un veritabil obstacol de nedepăşit pentru reclamanţii din acea cauză, de a avea acces la o instanţă pentru examinarea pe fond a dreptului lor.
Or, circumstanţele cauzei de faţă, după cum a subliniat şi judecătorul fondului, sunt cu totul diferite faţă de cele ce au fost prezente în cauza Lupaş şi alţii contra României, în care C.E.D.O. a constatat violarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În primul rând, apelantelor reclamante le sunt ori le pot fi uşor cunoscuţi ceilalţi coproprietari ai bunului revendicat, cu care, în trecut, reclamantul iniţial (autorul lor) a şi încheiat înţelegeri validate de instanţă asupra unei părţi a bunurilor provenind de la autorii lor comuni, C.C. şi C.P..
În al doilea rând, ele nu au invocat şi dovedit nici un motiv rezonabil şi obiectiv pentru care nu au dorit să-i alăture, chiar în mod forţat, demersului lor judiciar pe ceilalţi coproprietari, conţinutul scrisorii aflată la dosarul Tribunalului Bucureşti, în care a fost pronunţată sentinţa apelată, relevând incontestabil o negare a oricăror drepturi pe care aceştia le-ar putea invoca asupra bunului litigios de către numitul C.N., coproprietarul bunului ce a avut iniţiativa prezentului demers judiciar.
Sub un alt aspect, acest singur înscris nu are aptitudinea de a dovedi că, în speţă, nealăturarea celorlalţi comoştenitori demersului judiciar iniţiat de C.N. ar fi consecinţa unui dezinteres al acestora ce se cere astăzi a fi sancţionat. Aceasta întrucât reclamantul nici nu a dovedit că i-ar Ti înştiinţat pe aceştia despre intenţiile sale ori că le-ar fi făcut cunoscută introducerea acţiunii în revendicare. Scrisoarea aflată la dosar a fost destinată doar numitei P.E., iar momentul administrării sale ca probă în dosar (în anul 2011, în a treia judecată de fond) a generat pe bună dreptate, dubii judecătorului fondului asupra realităţii expedierii sale către destinatar, de vreme ce problema calităţii procesuale active fusese ridicată în cauza încă din anul 2007, fiind deci în dispută şi la nivelul anului 2009, când scrisoarea ar fi fost expediată.
Pentru a putea vorbi despre dezinteresul celorlalţi comoştenitori este nevoie, înainte de toate, să se facă proba cunoaşterii de către aceştia a împrejurării faţă de care se cere analiza şi caracterizarea conduitei lor. Or, în cauza de faţă, reclamantul doar a simulat o încunoştinţare a celor cu care se presupune că împarte coproprietatea bunului revendicat, probând neconvingător o pretinsă doar pasivitate a acestora.
Singură, voinţa lor de a acţiona unilateral şi independent, întocmai ca şi titularul unui drept de proprietate pur şi simplu, neafectat de nici o modalitate, nu îndreptăţeşte criticile apelantelor de încălcare a accesului liber la justiţie prin impunerea regulii unanimităţii, despre care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat că nu constituie în sine un obstacol în exerciţiul acestui drept.
Tot astfel, aplicarea regulii jurisprudenţiale a unanimităţii în promovarea acţiunii în revendicare nu poate să depindă de mărimea cotelor părţi deţinute din drept de titularii acestuia şi ea nu este destinată să ocrotească doar pe titularii unor cote majoritare ori mai mari din drept, după cum pretind apelantele atunci când susţin că ceilalţi comoştenitori din cazul lor ar trebui neglijaţi, dată fiind cota lor infimă din drept de 1/5.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele M.L. şi D.R..
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Acţiunile în revendicare în contra statului, admisibile după 22 decembrie 1989, au suferit de-a lungul timpului mai multe variante de soluţionare, reglementari dispuse prin art. 6 din Legea nr. 213/1998, limitări după intrarea în vigoare a legilor speciale de reparaţii şi lămuriri, aşa cum rezultă din decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin legile speciale, în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, regula unanimităţii este restrânsă (Legea nr. 18/1991; Legea nr. 10/2001 aşa cum au fost acestea modificate), în considerarea faptului că păstrarea calităţii de proprietar ori redobândirea proprietăţii asupra bunului este condiţionată de manifestările de voinţă formale ale moştenitorilor fostului proprietar, fiind limitată doar la persoanele care s-au manifestat în acest sens.
Demersurile întreprinse de unul dintre coprorietari pentru restituirea imobilului preluat abuziv de stat, au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalţi posibili comoştenitori, urmând ce ulterior,aceştia să se desocotească pe cale dreptului comun. Lipsa de interes al unor comoştenitori, cu o cotă mult prea mică, faţă de cota celui care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru readucerea bunului din patrimoniul statului, intrat nelegal şi abuziv, în patrimoniul autorilor comuni, nu poate duce la automat la respingerea ca inadmisibilă a revendicării împotriva statului, perpetuând un abuz, care nu naşte drept şi aducând astfel atingere însăşi substanţei dreptului lor de acces la un tribunal.(Lupaş şi alţii VS România).
Pentru a înlătura aplicarea excesivă a regulii unanimităţii în anumite situaţii, noul C. civ. a reglementat această situaţie de aplicare obligatorie, formală şi excesivă a acestui principiu.
Aplicarea excesivă a regulii unanimităţii în revendicările îndreptate împotriva statului încalcă şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie. Practica jurisprudenţială a C.E.D.O. a stabilit că textul menţionat conţine „trei norme distincte" şi anume prima cu caracter general care enunţă principiul respectării proprietăţii, a doua se referă la privarea de proprietate pe care o supune anumitor condiţii şi a treia priveşte reglementarea folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general, recunoscând statelor dreptul dea aplica legile pe care le consideră necesare în acest scop. Curtea a subliniat vă ultimele două norme urmează a fi interpretate numai în raport de prima normă generală, în caz contrar ducând la abuzuri.
În speţă s-au depus certificate de moştenitor cât şi acte de stare civilă ce dovedesc împrejurare că reclamantul iniţial şi recurentele au o cotă de 4/5 din moştenirea rămasă de pe urma defuncţilor C.. Sentinţa 6768/2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 nu reprezintă o tranzacţie asupra cotelor succesorale, ci asupra bunurilor moştenite, fiind consemnat la pct. III că soţia supravieţuitoare a lui C.C., Ioana Curculescu este străină de succesiune, iar P.E. şi copiii acesteia, au împreună o cotă de 1/5.
Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse maijos.
Potrivit art. 643 alin. (1) NCC fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.
Potrivit art. 63 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) C. civ. se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil...".
În prezentul litigiu, hotărârea primei instanţe (sentinţa civilă nr. 1474 din 14 septembrie 2011), prin care a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect revendicarea pentru nerespectarea principiului unanimităţii nu era definitivă la data intrării în vigoare a noului C. civ., apelul declarat împotriva acesteia fiind în curs de judecată la data de 1 octombrie 2011, atâta timp cât decizia asupra apelului s-a pronunţat la data de 27 martie 2012.
Ca atare, având în vedere că cursul judecării litigiului în apel a intervenit o normă juridică ce permite formularea acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar, fapt ce a modificat regula unanimităţii statornicită în cadrul jurisprudenţei anterioare noului C. civ., normă aplicabilă conform prevederilor tranzitorii ale Legii nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., aşa cum au fost expuse anterior, devine admisibilă acţiunea formulată doar de o parte dintre cei care se pretind coproprietarii imobilului.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica, în tot, decizia atacată, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va admite apelul, va desfiinţa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantele M.L. şi D.R. împotriva deciziei nr. 137A din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot decizia atacată în sensul că:
Admite apelul declarat de reclamantele M.L. şi D.R. împotriva sentinţei civile nr. 1474 din 14 septembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1872/2011. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 4188/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
