ICCJ. Decizia nr. 1425/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1425/2011
Dosar nr. 1340/54/2010
Şedinţa publică de la 10 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 371 pronunţată în data de 13 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC O.F. România SA în contradictoriu cu pârâţii L.C., S.C., SC L. SRL şi Guvernul României.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
SC O.F. România SA, în calitate de apelantă pârâtă în dosarul nr. 11878/63/2008 al Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori si familie, la data de 31 martie 2007, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250 din 07 martie 2007 raportat la prevederile art. 15 alin. (2) şi art. 135 alin. (5) din Constituţia României.
Reclamanta a susţinut, în motivarea excepţiei de nelegalitate, că dispoziţiile criticate contravin art. 15 alin. (2) din Constituţie, care instituie principiul neretroactivităţii legii. Mai mult, prevederile criticate extind sfera interdicţiei de înstrăinare a imobilelor notificate şi pentru perioada anterioară promovării notificării.
Pe de alta parte, dispoziţiile menţionate contravin şi art. 135 alin. (5) din Constituţie, deoarece prin aplicarea normelor criticate, intrate în vigoare ulterior momentului încheierii actelor juridice de înstrăinare, s-ar ajunge la încălcarea dreptului de proprietate al dobânditorilor unor astfel de imobile, proprietatea privată fiind încălcată.
A mai susţinut că H.G. nr. 250/2007 nu este o lege organică, astfel că orice limitare a dreptului la proprietate şi implicit a atributelor acestuia nu îşi poate găsi aplicarea, fiind neconstituţională.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civila şi pentru cauze cu minori şi familie, prin încheierea din data de 28 aprilie 2010 pronunţată în dosarul nr. 11878/63/2008 a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate,având în vedere că de actul administrativ unilateral H.G. nr. 250/2007, art. 21.1 lit. b) depinde soluţionarea litigiului.
Totodată, a suspendat cauza până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea cererii, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul că excepţia de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, nu şi pe cele cu caracter normativ, pentru care legea instituie o altă procedură.
Pe fondul cauzei, pârâtul a susţinut ca H.G. nr. 250/2007 este adoptată în temeiul prevederilor art. 108 din Constituţia României.
Curtea de apel, a constat în ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate invocată în cauză, că este neîntemeiată având în vedere principiul de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte şi nu în sensul înlăturării efectelor sale, astfel că actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura prevăzută de art. 4 din legea contenciosului administrativ.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007 nu conţine norme contrare legii în baza căreia a fost adoptată, ci dimpotrivă, acestea sunt emise în respectarea principiului prevalentei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări, principiu reglementat prin art. 1 alin. (1), art. 7 si 9 din Legea nr. 10/2001.
Conchide instanţa că dispoziţiile art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007 nu retroactivează şi nici nu limitează dreptul de proprietate, după cum susţine reclamanta, întrucât indisponibilizarea imobilelor era reglementată de art. 21 din lege, menţiunea conţinută în art. 21.1 lit. b) referindu-se doar la data de 14 februarie 2001, care este data publicării legii.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. O.F. România S.A. Bucureşti.
Criticile aduse sentinţei au fost subsumate de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se şi exercitarea controlului judiciar în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, prin cererea de recurs s-a arătat că actul administrativ atacat pe calea procedurii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu îndeplineşte cerinţa de a fi fost emis în aplicarea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ci adaugă la lege, în condiţiile în care acest din urmă text nu face nicio referire la vreo restricţie asupra dreptului de a înstrăina imobile, ci dimpotrivă statuează, în mod abstract, dreptul persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv.
Astfel, deşi art. 21.1. lit. b) din H.G. nr. 250/2007 este emis în aplicarea unui text legal bine determinat, anume art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instituie o nepermisă suplimentare a conţinutului textului legal pe care îl referă.
Mai mult, a arătat recurenta, actul administrativ atacat nu este emis în aplicarea niciunei alte dispoziţii din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ceea ce vine în sprijinul concluziei că se adaugă la lege. Instanţa de fond face o evaluare globală a Legii nr. 10/2001 şi în acest fel nu observă că singura interpretare raţională a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este aceea că indisponibilizarea bunurilor obiect al acestui act normativ operează de la momentul deschiderii unei proceduri administrative sau judiciare de restituire, iar o interpretare contrară ar duce la concluzia că în perioada cuprinsă între 14 februarie 2001 şi 14 august 2002 (momentul expirării termenului de depunere a notificărilor) niciuna dintre societăţile comerciale nu ar fi putut încheia acte translative de proprietate cu privire la imobilele deţinute în patrimoniu, indiferent dacă existau sau nu notificări privind declanşarea procedurilor de restituire cu privire la acestea. Apreciază recurenta că o astfel de interpretare ar fi neconformă cu însăşi raţiunea legii de restituire, H.G. atacată extinzând sfera interdicţiei de înstrăinare a imobilelor notificate şi pentru perioada anterioară promovării notificării.
În fine, recurenta a reiterat că dispoziţiile criticate contravin şi art. 15 alin. (2) precum şi art. 135 alin. (5) din Constituţie, permiţând aplicarea retroactivă a legii şi limitarea principiului inviolabilităţii proprietăţii private printr-o hotărâre de guvern care nu este lege organică.
Examinând cauza din perspectiva criticilor enunţate mai înainte, a obiectului excepţiei de nelegalitate, a probatoriului administrat şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare.
Considerentele sentinţei atacate demonstrează exercitarea controlului judecătoresc asupra art. 21.1 lit. b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, norme emise pentru aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prin prisma procedurii instituite prin art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, judecătorul fondului a procedat la verificarea legalităţii art. 21.1 lit. b) din Normele menţionate prin raportare la actul normativ cu forţă juridică superioară, respectiv la Legea nr. 10/2001 în baza căruia a fost emis actul normativ cenzurat pe calea procedurii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
S-a observat în acest fel că H.G. nr. 250/2007 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României şi art. 51 din Legea nr. 10/2001, iar textul în discuţie – art. 21.1 lit. b) – conţine norme emise în respectarea prevalenţei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări, principiu reglementat prin Legea nr. 10/2001 [art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9].
Dispoziţia în discuţie este dată în organizarea executării prevederilor Legii nr. 10/2001 şi nu pot fi primite criticile recurentei privitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii sau la limitarea dreptului de proprietate deoarece însăşi Legea nr. 10/2001 prin art. 21 reglementează indisponibilizarea imobilelor, art. 21.1 lit. b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007 menţionând doar data de la care operează această indisponibilizare, anume data de 14 februarie 2001 ca dată a publicării legii.
Nu va fi primită deci nici critica privitoare la „evaluarea globală” a Legii nr. 10/2001 cu ocazia examinării legalităţii art. 21.1 lit. b), analiza instanţei de fond pornind de la textul legii în baza căruia a fost emisă această normă şi finalizându-se cu concluzia că excepţia de nelegalitate nu este întemeiată deoarece art. 21.1 lit. b) nu face altceva decât să detaileze art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. O.F. România S.A. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 371 din 13 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2786/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4231/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
