ICCJ. Decizia nr. 5073/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5073
Dosar nr. 20111/2/2005
Şedinţa publică din 25 mai 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 8028 din 14 noiembrie 2001 reclamantul I.N.G. a chemat în judecată pârâta RA L. solicitând să se constate că este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, să se anuleze Decizia nr. 269 din 15 octombrie 2001 emisă de pârâtă prin care s-a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului şi să fie obligată pârâta să-i restituie imobilul.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că proprietarul iniţial al terenului a fost B.C.N., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26497 din 10 octombrie 1925, că ulterior B. împreună cu soţia sa B.E.(L.) au edificat o construcţie, conform actului fundaţie din anul 1927. După decesul soţilor B. imobilul a revenit autoarei lor I.M.M.
Reclamanta susţinut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, iar pârâta îl deţine în baza deciziei nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei municipiului Bucureşti, prin care O.D.C.D. a trecut în subordinea Primăriei sectorului 1 Bucureşti. Reclamanta a mai susţinut că Decizia prin care i s-a respins cererea de restituire a imobilului pe considerentul că nu a dovedit că face parte din categoria persoanelor îndreptăţite la restituire a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Pe parcursul procesului a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă A.P.A.P.S., dispunându-se scoaterea din cauză a R.A. L.
Prin sentinţa civilă nr. 773 din 20 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea astfel cum a fost completată, s-a constatat că reclamanta este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, şi a fost obligată pârâta să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul; totodată, s-a anulat Decizia nr. 269 din 15 octombrie 2001 emisă de RA L.; s-au respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale active invocate de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta şi-a dovedit calitatea procesuală activă şi că s-a făcut dovada preluării imobilului fără titlu de către stat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta care a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că în cauză este vorba de o acţiune în revendicare, când în realitate se solicită anularea deciziei emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. S-a mai susţinut lipsa de identitate de persoană cu privire la proprietarul imobilului şi a soţiei sale, precum şi invocarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, imobilul constituind sediului Ambasadei Regatului Maroc şi fiind exceptat de la principiul restituirii în natură.
Prin Decizia civilă nr. 33/A din 27 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în tot sentinţa în sensul că s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamant.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că în ceea ce priveşte legitimarea procesuală a reclamantei ca persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, se constată o serie de inadvertenţe privind identitatea de persoană între B.E. şi B.L. precum şi în ce priveşte pe B.N., respectiv B.C.N.
Referitor la calificarea cererii cu care a fost învestită instanţa, s-a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi a tins la anularea deciziei de soluţionare a notificării adresate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu este o acţiune în revendicare.
De asemenea s-a mai reţinut că reclamanta nu a dovedit modificarea numărului poştal al adresei imobilului, în sensul că nr. 25 a devenit 75 precum şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa a depăşit cadrul strict limitat al contestaţiei care a vizat refuzul restituirii în natură a imobilului doar pentru faptul că RA L. a considerat greşit că reclamanta nu a făcut dovada că face parte din categoria persoanelor îndreptăţite a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, de asemenea că instanţa a interpretat greşit conţinutul actelor de stare civilă depuse la dosar şi că instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 19/0/2001.
Prin Decizia nr. 6123 din 5 noiembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul, s-a casat Decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că, în raport de înscrisurile noi prezentate instanţei, cât şi faţă de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 se impune reluarea judecăţii de către instanţa de apel pentru ca aceasta să cerceteze dacă imobilul supus retrocedării a fost proprietatea autorului reclamantului, urmând să se stabilească totodată dacă imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil. De asemenea s-a îndrumat instanţa să solicite pârâtei să depună la dosar titlul în baza căruia imobilul a fost preluat de stat pentru a se putea stabili dacă a fost preluat cu titlu valabil.
Prin Decizia civilă nr. 1476/A din 31 octombrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond.
În motivarea acestei decizii, instanţa a reţinut următoarele: imobilul teren în cauză, în suprafaţă de 501,75 mp situat în Bucureşti, din parcela X a fost dobândit de N.B. prin actul autentificat sub nr. 26497 din 10 octombrie 1925. Pe acest teren N.B. împreună cu soţia sa B.E.L., cu care s-a căsătorit în anul 19l4, au edificat o construcţie descrisă în procesul-verbal al C.F., conform autorizaţiei de construcţie emisă în anul 1927. Prin jurnalul nr. 6326 din 14 martie 1945 B.E. l-a moştenit pe soţul său, decedat la 14 iulie 1944. Acest înscris denumit jurnal a fost forma specifică acelei perioade de dovedire a calităţii de moştenitor, fiind echivalent cu actualul certificat de moştenitor făcând pe deplin dovada calităţii de moştenitor. Prin testamentul autentificat sub nr. 6979 din 22 noiembrie 1976 B.E. a instituit-o legatară universală pe nepoata sa de soră, I.M.M., care a valorificat testamentul prin certificatul de moştenitor nr. 1612/1980. I.M.M. a decedat la data de 2 august 1995, averea sa fiind culeasă de către fiul său, reclamant în cauză, conform certificatului de moştenitor nr. 73 din 29 februarie 1996. S-a mai reţinut că prenumele defunctei B. era E., după cum rezultă din actele de stare civilă şi cum figurează şi în înscrisurile oficiale referitoare la imobil, prenumele L. fiind un diminutiv de la E. care apare folosit doar în actul de fondaţiune a imobilului, care este un act emanat de la soţii B.
Referitor la identitatea imobilului din actele de proprietate iniţiale şi cel solicitat prin notificare, instanţa de apel a reţinut că potrivit adresei nr. 46099/10736 din 13 iunie 2003 a Primăriei municipiului Bucureşti imobilul din b-dul D., sector 2 a purtat în trecut numărul poştal 25, fiind unul şi acelaşi cu cel menţionat în actul de proprietate nr. 26497/1925 şi procesul-verbal nr. 8697/1940.
În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 instanţa a reţinut că din adresa nr. 250806 din 30 iunie 2003 a Consiliului local sector 2, Direcţia venituri, buget local, Serviciul Impunere persoane fizice rezultă că la dosarul fiscal al imobilului nu există acte din care să rezulte că acesta a fost preluat de stat cu titlu. Imobilul în cauză fiind ocupat de sediul ambasadei regatului Maroc sunt incidente dispoziţiile art. 13 pct. 2 teza I din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta care a invocat drept temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea legii, mai precis a prevederilor art. 22.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că în cauză nu s-a efectuat nici o expertiză deşi era necesară pentru identificarea imobilului teren despre care recurenta susţine că din diferitele acte ale dosarului rezultă suprafeţe diferite. Astfel, prin cererea introductivă s-a solicitat restituirea unui imobil în suprafaţă de 501,75 mp, în procesul-verbal al Comisiunii pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare din 26 august 1940 figurează suprafaţa de 512 mp, iar în actele normative în baza cărora regia deţine imobilul este înscrisă suprafaţa de 492 mp.
În faza procesuală a recursului s-a depus la dosar, în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ., un proces-verbal înregistrat la R.A.A.P.P.S sub nr. 1387 din 6 februarie 2006 prin care s-a dispus punerea în posesie a intimatului reclamant cu imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi terenul aferent în suprafaţă de 492 mp.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate şi prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru considerentele ce succed.
Art. 22.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin hotărârea nr. 498 din 18 aprilie 2003 explicitează punctual ce se înţelege prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate sau care atestă calitatea de moştenitor.
Astfel, în 8 alineate, a)-h), sunt enumerate actele translative de proprietate sau actele juridice care atestă calitatea de moştenitor, la pct. f fiind menţionate expertizele judiciare sau extrajudiciare.
În cauza de faţă s-au administrat probe multiple, în sensul dispoziţiilor menţionate şi în raport şi de considerentele deciziei de casare pronunţată în cauză.
Contrar susţinerilor recurentei-intimate la dosarul de fond iniţial nr. 8028/01 (f.18-19) s-a depus un raport de expertiză, este adevărat extrajudiciară, care fusese realizată într-un alt dosar nr. 8428/1996 al Judecătoriei sector 2, expertiză care a avut drept obiect stabilirea amplasamentului imobilului situat în Bucureşti, determinarea lungimii laturilor sale, a suprafeţei şi a vecinătăţilor.
În acest raport de expertiză este precizată suprafaţa de 501,75 mp, identică cu cea solicitată de reclamant prin acţiunea introductivă.
În raport de aceste constatări, rezultă cu evidenţă că susţinerile recurentei sunt nefondate, nefiind vorba de o încălcare a dispoziţiilor legale menţionate, în cauză administrându-se probe suficiente care au avut drept finalitate şi identificarea imobilului în litigiu.
Având în vedere şi poziţia ulterioară adoptată de recurentă, în sensul executării de bună voie a sentinţei definitive în cauză, rezultă că aceasta şi-a reconsiderat aprecierile vizând legalitatea deciziei recurate.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A. A.P.A.P.S. împotriva deciziei nr. 1476/A din 31 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5780/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2925/2011. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
