ICCJ. Decizia nr. 6270/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6270/2011
Dosar nr. 11758/2/2009
Şedinţa publică din 22 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrative şi fiscal, sub nr. 1591/3/CA/2007, reclamanta A.A. în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti şi Comisia Internă pentru Analizarea Notificărilor Formulate în Temeiul Legii nr. 10/2001 a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 6663 din 31 ianuarie 2006 a Primăriei Municipiului Bucureşti, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtelor la atribuirea suprafeţei de teren de 462,00 mp. ce a fost trecută în proprietatea statului în mod abuziv, situată în Bucureşti, b-dul Uverturii colţ cu intrarea Racului (fost b-dul Libertăţii).
Prin încheierea de şedinţă din 21 februarie 2007 - secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrative şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, apreciind că nu este competentă funcţional să soluţioneze cauza cu care a fost investită, a trimis dosarul spre soluţionare în favoarea secţiei civile a Tribunalului, întru-cât nu a fost investită cu un control de legalitate a unui act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. 10026/3/2007, instanţă în faţa căreia a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia internă pentru analizarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cauza judecându-se doar în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, astfel cum rezultă din încheierea pronunţată la 20 aprilie 2007 şi din considerentele menţionate în încheiere.
Prin sentinţa civilă nr. 182 din 25 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă, a respins contestaţia formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că:
Prin dispoziţia nr. 6663 din 31 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin primarul General, a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 462,00 mp. situat în Bucureşti, deoarece este afectat, în totalitate de elemente de sistematizare, iar pentru cota de ½ din suprafaţa totală de 462 m.p., reclamanta şi-a pierdut calitatea de persoană îndreptăţită în urma divorţului de fostul soţ, D.F., decedat.
Prin aceeaşi dispoziţie, au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 231 mp., către persoana îndreptăţită A.A.
Din actele care au stat la baza emiterii deciziei contestate, tribunalul are în vedere contractul de vânzare - cumpărare prin care D.A. şi D.F. au cumpărat terenul viran în suprafaţă de 462 mp., situat în Bucureşti, B-dul Libertăţii, fostul raion Gh.Gh.D., raportul de expertiză efectuat în dosarul de notificare din care rezultă că terenul este ocupat de parcare şi loc de joacă, aflate în administraţia Consiliului Local sector 6 Bucureşti, care însumează o suprafaţă de 231 mp.
Reclamanta a formulat două notificări din 2 aprilie 2001 şi 6 august 2001 şi prin ambele notificări a solicitat restituirea în natură asupra întregului teren în suprafaţă de 462 mp. situat în Bucureşti, B-dul Libertăţii, sector 6, conform contractului de vânzare - cumpărare, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă să se procedeze la acordarea de despăgubiri.
Tribunalul a mai constatat că şi prin acţiunea formulată reclamanta a solicitat atribuirea întregii suprafeţe de teren de 462 mp., însă prin notele de şedinţă depuse la dosar, precum şi prin probele administrate în cauză a învederat şi posibilitatea restituirii în natură a unei cote de 1/2 din terenul în suprafaţă de 462 mp.
Tribunalul a constatat că aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 158 din 9 ianuarie 1963, s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre reclamanta D.A. şi pârâtul D.F. încheiată la 14 noiembrie 1952, urmând ca după desfacerea căsătoriei, reclamanta să se numească A.A.
Prin urmare, coroborând actul de proprietate cu menţiunile din hotărârea de divorţ, tribunalul a constatat că terenul în suprafaţă de 462 mp., situat în str. Libertăţii, sector 6, a fost dobândit în timpul căsătoriei de către reclamantă împreună cu fostul soţ, D.F., şi prin urmare a avut calitatea de bun comun, că după desfacerea căsătoriei acest bun imobil nu a fost partajat, iar D.F. a decedat la 16 august 2000, rămânând în calitate de moştenitori P.A.M. şi L.M.S., fiicele defunctului.
Reclamanta A.A., deşi avea cunoştinţă că nu avea calitatea de unic proprietar asupra întregului teren de 462 mp., a solicitat restituirea în natură a acestuia, cu nesocotirea drepturilor celorlalţi coproprietari.
S-a apreciat că, în cauză nu se pot aplica dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât încă de la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare reclamanta nu a dobândit decât o cotă devălmaşă de 231 mp., care după desfacerea căsătoriei dintre reclamantă şi D.F., a devenit o cotă indiviză de 231 mp., şi prin urmare reclamanta nu putea solicita măsuri reparatorii decât pentru această suprafaţă de teren.
Împotriva sentinţei civile nr. 182 din 25 ianuarie 2008, la data de 25 martie 2008 a formulat apel reclamanta, care a fost înregistrat la data de 31 martie 2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Prin motivele de apel reclamanta arată că:
Instanţa de fond nu a reţinut corect situaţia de drept. Analizează astfel cauza numai în raport cu calitatea de proprietar în cota de ½ a reclamantei A.A., şi nu reţine calitatea de mandatară a acesteia, calitate încredinţată de către cele doua fiice, P.A.M. şi L.M.S., coproprietare fiecare asupra cotei de ¼ din terenul revendicat, deşi din actele prezentate rezultă clar care sunt părţile care au solicitat revendicarea şi actele care stau la baza acţiunii. Cu privire la restituire în natură a terenului instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că acesta "este afectat de elemente de sistematizare”
Prin decizia civilă nr. 538/A din 03 iulie 2008, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta – reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în esenţă faptul terenul ce formează obiectul notificării este afectat de elemente de sistematizare, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat la fond, iar în ceea ce priveşte varianta translatării locului de joacă pe un teren alăturat pentru a face posibilă restituirea în natură a terenului, instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada acordului deţinătorului terenului în acest sens. De asemenea se subliniază că raportul de expertiză conţine propunerea de translatare dar nu se arată în concret cum ar trebui să se realizeze acest lucru.
Împotriva deciziei civile nr. 538/A din 03 iulie 2008, la data de 12 august 2008, a declarat recurs apelanta – reclamantă A.A., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţii de casaţie şi Justiţie la data de 14 august 2008.
Prin decizia civilă nr. 1512 din 13 februarie 2009 Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, a admis recursul formulat de reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, reţinând că, instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate de reclamantă, echivalând cu necercetare a fondului căii cu care a fost investită Curtea de Apel Bucureşti, ceea ce atrage casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecare cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 15 decembrie 2009, sub nr. 11758/2/2009.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă prin decizia nr. 517 din 30 septembrie 2010 a respins apelul ca nefondat.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt din speţă şi a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente, reţinând în mod just că nu s-a făcut dovada mandatului pretins a fi dat de către cele două fiice ale acesteia la momentul formulării notificării, în condiţiile în care cererea de restituire în natură este formulată doar de reclamantă, în nume propriu, neexistând nicio precizare cu privire la calitatea de reprezentant a reclamantei faţă de fiicele sale.
Faptul că reclamanta a solicitat prin notificare restituirea în natură a întregului imobil, nu poate conduce la ideea că acesta ar fi acţionat atât în nume propriu cât şi în calitate de mandatar al fiicelor sale, în absenţa unei dovezi certe a mandatului primit în acest sens. Rigurozitatea interpretării prevederilor Legii nr. 10/2001 (art. 22) din această perspectivă, este impusă de caracterul reparator al acestui act normativ, în sensul că legiuitorul recunoaşte dreptul la măsuri reparatorii numai celor care s-au conformat întru-totul cerinţelor legale, printre care primordială este condiţia depunerii notificării. Pentru aceste motive, Curtea apreciază primul motiv de apel ca nefondat.
Cu privire la cea de-a doua critică, referitoare la restituirea în natură a terenului pentru care s-a formulat notificare, s-a apreciat că soluţia primai instanţe de respingere a contestaţiei este legală şi temeinică, având în vedere că terenul respectiv este ocupat de elemente de sistematizare, constând în parcare, loc de joacă pentru copii şi grădina împrejmuită, aferentă blocului de locuinţe, aşa cum evidenţiază atât raportul de expertiză extrajudiciară efectuat la solicitarea reclamantei cât şi concluziile raportului de expertiză dispus de către prima instanţă.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs, reclamanta invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte.
- Motivele de apel nu au fost analizate în integralitatea lor şi nici înscrisurile ce sprijineau aceste motive, astfel că hotărârea nu conţine motive reale pe care se întemeiază, conţinând motive străine cauzei. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că reclamanta a deţinut o împuternicire dată de fiice ce a fost depusă la dosar, dar care a dispărut din dosar. Parcarea existentă pe terenul în discuţie este ilegală nefiind înfiinţată de autoritatea competentă, iar locul de joacă a fost înfiinţat după declanşarea prezentului litigiu şi în absenţa oricărei autorizări din partea autorităţii competente.
- S-a schimbat înţelesul clar şi vădit al actului juridic dedus judecăţii reţinându-se greşit că declaraţia dată de fiicele reclamantei în faţa unui notar public nu poate avea valoarea unui mandat şi nici a unei ratificări. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi atunci când se analizează autorizaţia de construire din 30 septembrie 2008 căreia instanţa de apel i-a schimbat înţelesul clar şi vădit explicit al acesteia. Autorizaţia nu putea servi drept temei legal pentru amenajarea acelui loc de joacă, fiind emisă după un an de la edificare.
- În speţă nu au fost aplicate prevederile legale care reglementează regimul juridic al coproprietăţii precum şi cele privitoare la mandat.
La data formulării notificării reclamanta se afla în indiviziune cu privire la imobilul revendicat şi potrivit reglementărilor legale aplicabile în materia coproprietăţii, oricare dintre coindivizori poate face acte de conservare a bunului comun, respectiv să solicite restituirea în natură considerându-se că are mandat tacit de la ceilalţi coindivizori şi că existenţa mandatului a fost dovedită prin declaraţia dată de fiice în faţa notarului public.
Se mai susţine că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 11 alin. (4) din aceeaşi lege.
Examinând actele şi lucrările dosarului motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:
1. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă: există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.
Cu privire la acest motiv de nelegalitate se susţine că hotărârea recurată nu conţine motivele reale pe care se întemeiază, conţine motive străine de natura pricinii, că la dosarul cauzei a existat o împuternicire dată de fiice care a dispărut din dosar.
Înainte de a răspunde criticilor de nelegalitate trebuie amintit că, speţa supusă dezbaterii a mai parcurs un ciclu procesual în care instanţa supremă prin decizia nr. 1512 din 13 februarie 2009 a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel pentru necercetarea fondului căii de atac cu care a fost instituită.
În rejudecarea apelului s-a răspuns punct cu punct tuturor criticilor formulate iar considerentele ce susţin soluţia de respingere a apelului nu sunt străine de natura pricinii ci dimpotrivă cu claritate se arată că apărările reclamantei privitor la existenţa împuternicii dată celor două fiice nu pot fi împărtăşite atâta timp cât în dosarul administrativ nu apare un astfel de înscris, cum susţine reclamanta.
Trebuie menţionat, privitor tot la acest aspect că în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească.
Or, reclamanta susţine constant existenţa unui înscris notarial, respectiv a unui mandat dat de cele două moştenitoare pentru revendicarea cotei de teren ce revenea fostului soţ divorţat şi decedat la data formulării notificării, dar nu a produs nicio dovadă în sensul acestor susţineri.
În atare condiţii, legal instanţa a îndepărtat această apărare iar considerentele reţinute nu sunt străine de natura pricinii cum se susţine prin motivele de recurs ci sunt în totală concordanţă cu pricina pusă în dezbatere.
Privitor tot la primul motiv de recurs se mai susţine că tot străine de natura pricinii sunt şi considerentele ce vizează parcarea existentă pe terenul în litigiu care nu a fost înfiinţată de autoritatea competentă.
Considerentele hotărârii privitor la această stare de fapt sunt în concordanţă cu concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză care atestă fără dubirii că terenul solicitat a fi retrocedat este ocupat cu elemente de sistematizare constând în parcare, loc de joacă pentru copiii şi grădină împrejmuită.
Susţinerile recurentei în sensul că parcarea nu a fost ordonată de autorităţi, nu sunt sustenabile atâta timp cât nu s-au produs, dovezi în acest sens iar sarcina probei revine reclamantei.
Prin urmare motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat ca motiv de modificare a hotărârii recurate, nu este incident, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar motivarea hotărârii îndeplineşte în totalitate dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
2. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. determină cu multă claritate câmpul de aplicaţiune al acestui motiv de casare. Textul vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Interpretarea greşită a actului juridic poate determina casarea hotărârii judecătoreşti numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Se consideră, în general, că ne aflăm în prezenţa unei schimbări a naturii actului juridic atunci când un act este calificat de aşa manieră încât este alterată în mod substanţial natura sa.
Se susţine prin motivele de recurs, referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a schimbat natura juridică a înscrisului intitulat „declaraţie” dat de cele două fiice ale reclamante în faţa notarului public, în sensul că s-a reţinut că acest înscris nu poate avea valoarea unui mandat.
Înscrisul intitulat „declaraţie” aflat la fila 14 dosar apel, atestă cu claritate că L.M.S. şi P.A.M., fiicele reclamantei au împuternicit-o pe reclamantă să depună la Primăria Municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 10/2001, notificare prin care să solicite în numele acestora restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 462 mp situat în Bucureşti, B-dul Libertăţii.
Din conţinutul dispoziţiei nr. 6663 din 31 octombrie 2006 a cărei anulare se solicită rezultă cu uşurinţă şi necontestat de reclamantă că notificarea în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea terenului în litigiu a fost făcută numai în numele reclamantei A.A. şi nicidecum în numele celor două fiice aşa cum se susţine în declaraţie.
Mai mult, declaraţia fiicelor a fost dată în faţa notarului public la 1 aprilie 2008 iar notificarea pentru restituirea terenului în litigiu a fost înregistrată la 13 iunie 2001, deci cu mulţi ani înaintea înscrisului notarial.
Trebuie precizat şi faptul că, din conţinutul declaraţie, nu rezultă când a fost dată acea împuternicire şi care a fost forma acestui act având în vedere şi faptul că pentru a produce efecte juridice în sensul celor susţinute de reclamantă, împuternicirea trebuia depusă la dosarul cauzei, iar notificarea trebuia făcută şi în numele celor două fiice.
Or, lipsa totală a mandatului şi modalitatea în care a fost formulată notificare – în nume propriu – conduce indubitabil la concluzia că reclamanta a înţeles să valorifice un drept propriu, respectiv partea indiviză din terenul în suprafaţă de 462 mp.
În atare condiţii, susţinerile recurentei – reclamante în sensul că instanţa fondului a schimbat natura şi înţelesul actului juridic dedus judecăţii sunt fără suport legal, reţinând corect că declaraţia fiicelor nu are valoarea unui mandat în sensul legii.
Tot în cadrul acestui motiv de recurs se susţine că, aceeaşi situaţie se întâlneşte şi atunci când se analizează autorizaţia de construire. Susţinerile recurentei sunt nefondate întrucât nu s-a dat o altă interpretare actului administrativ ci s-a constatat că lucrările existente pe terenul în litigiu au fost efectuate în baza autorizaţiei de construcţie. Actul administrativ nu a fost calificat de aşa manieră întrucât să fie alterată subzistenţa lui pentru a fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
3. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Acest motiv de recurs vizează esenţialmente nelegalitatea hotărârii atacate şi conţine două ipoteze distincte: pronunţarea unei hotărâri lipsită de temei legal şi pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Prima ipoteză se poate ivi în acele situaţii în care din modul de redactare a hotărârii nu se poate stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Această ipoteză este distinctă de ce-a de-a doua, ultima referindu-se doar la încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Prin motivele de recurs se invocă incidenţa celei de-a doua ipoteze, susţinând că, instanţele au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legii speciale cu privire la imobilul revendicat anume că, acesta se află în indiviziune şi, oricare dintre coindivizori putea solicita restituirea imobilului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 – modificată, în cazul în care, restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale imobilului, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte pe cote părţi ideale, potrivit dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În speţă, imobilul revendicat a fost dobândit de reclamantă în timpul căsătoriei, având astfel destinaţia de bun comun.
În anul 1963 între cei doi soţi a intervenit divorţul, fără a se efectua partajul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei iar între timp, respectiv în anul 2000 a intervenit decesul fostului soţ, de pe urma căruia reclamanta nu are calitate de moştenitor.
În atare condiţii, reclamanta nu poate beneficia de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 întrucât, aşa după cum s-a arătat, nu are calitatea de moştenitor, iar art. 4 din Legea nr. 10/2001 se referă la moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Faptul că reclamanta a solicitat prin notificare restituirea în natură a întregului imobil, nu poate conduce la ideea că s-a acţionat atât în nume propriu cât şi în numele celor două moştenitoare ale fostului soţ defunct, în lipsa totală a unui mandat dat de cele două moştenitoare legale.
Aşadar, dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 au fost corect interpretate şi aplicate, contrat celor susţinute prin motivele de recurs.
S-a făcut o aplicare corectă şi a dispoziţiilor art. 10 şi 11 din aceeaşi lege, având în vedere, aşa cupă cum s-a arătat, că imobilul în litigiu nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001, fiind ocupat de lucrările de sistematizare în vederea cărora s-a dispus exproprierea.
În concluzie susţinerile recurentei în sensul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legii speciale sunt nefondate, nefiind incidente în cauză nici dispoziţiile de nelegalitate ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea prin care s-a invocat excepţia de nelegalitate a unui act administrativ, instanţa de recurs va respinge această cerere întrucât nu prezintă relevanţă în raport de cererea dedusă judecăţii, nefiind necesară sesizarea instanţei de contencios administrativ. Este de observat faptul că prin motivele de recurs nu s-a invocat nulitatea actului administrativ ci faptul că instanţa de apel a schimbat natura actului administrativ, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. aşa cum a fost invocat de recurentă, iar acest motiv de nelegalitate se analizează de instanţa de recurs aşa cum s-a procedat mai sus.
Aşadar, în raport de cele reţinute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat şi va menţine ca legală şi temeinică hotărârea recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia de nelegalitate.
Respinge recursul declarat de reclamanta A.A. împotriva deciziei civile nr. 517/A din 30 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2225/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2342/2011. Civil → |
|---|
