ICCJ. Decizia nr. 2225/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2225/2011
Dosar nr. 5400/2/2008
Şedinţa publică din 10 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 175 din 06 iulie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, acţiunea formulată de reclamanta P.E., în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S., a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul că nu şi-a dovedit nici legătura de rudenie cu numita R.M.E. - fosta proprietară a imobilului şi nici vocaţia succesorală la moştenirea acesteia.
Prin Decizia civilă nr. 407/ A din 14 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul a fost respins ca nefondat.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut, în esenţă, că apelanta nu a fost în măsură să depună actele doveditoare ale calităţii sale de persoană îndreptăţită de a obţine măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul litigios, nici în faza judiciară de soluţionare a cererii sale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 3405 din 29 mai 2008 a admis recursul formulat de contestatoarea P.E., împotriva Deciziei civile nr. 407/ A din 14 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de casare a reţinut că în apel cauza a fost soluţionată la primul termen de judecată, în lipsa apelantei - reclamante, deşi la dosar se afla o cerere de amânare formulată de aceasta, prin care solicita acordarea unui nou termen de judecată pentru a-şi angaja avocat şi a formula motivele de apel.
Întrucât textul art. 156 C. proc. civ., lasă la latitudinea instanţei acordarea termenului pentru lipsă de apărare, aceasta presupune o apreciere judicioasă din partea instanţei în raport cu natura litigiului, complexitatea lui şi anumite împrejurări particulare invocate de parte.
În speţă, chiar dacă reclamanta are domiciliul ales în România, aceasta domiciliază efectiv în străinătate, respectiv, în Grecia.
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a precizat că i-a fost dificil să procure toate actele doveditoare privind descendenţa şi rudenia, deoarece familia sa este stabilită în Franţa, Grecia şi România, iar cererea sa a fost respinsă tocmai pentru acest motiv, al nedovedirii calităţii de persoană îndreptăţită.
Aceste împrejurări specifice speţei, trebuiau avute în vedere de instanţa de apel, întrucât ar fi fost în măsură să justifice acordarea termenului pentru lipsă de apărare solicitat de apelanta - reclamantă.
Prin neacordarea termenului solicitat, instanţa de apel a privat-o pe petentă de dreptul la apărare, care constituie una din garanţiile procesuale ce guvernează o procedură echitabilă.
Prin Decizia civilă nr. 304/ A din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în rejudecare, instanţa de apel a respins apelul reclamantei, apreciind că aceasta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, s-a reţinut că prin cererea introductivă de instanţă, formulată la 16 mai 2006, apelanta P.E. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 199 din 18 februarie 2006 prin care s-a respins cererea sa de restituire în natură a imobilul situat în Snagov, judeţul Ilfov, format din construcţie şi 1.000 mp teren.
În motivarea acţiunii, contestatoarea a arătat că prin notificarea nr. 7 din 09 august 2001 a B.E.J. I.V. a solicitat restituirea imobilului din Snagov, judeţul Ilfov, compus din 1.000 mp teren şi construcţie, dat fiind că acest imobil a fost proprietatea mătuşii sale, R.M.
Cum familia sa este stabilită parţial în Franţa şi apoi în Grecia nu a reuşit să procure toate actele privind descendenţa şi rudenia înainte de soluţionarea notificării, astfel că pârâta i-a respins notificarea, deşi a solicitat „prorogarea termenului de soluţionare pentru a procura actele necesare.”
În dovedirea contestaţiei, apelanta a depus copie după decizia contestată şi intimata a depus dosarul în baza căruia a fost respinsă notificarea.
În suplimentarea probei cu acte, în recurs, contestatoarea a depus două seturi de acte - filele 19-38 în Dosarul nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - copii după acte de stare civilă şi filele 54 - 80 în Dosarul nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - copii după titluri de proprietate.
Instanţa de apel a constatat că deşi reclamanta se pretinde succesoare a defunctei R.M.E., în prezenta cauză nu a fost depusă copie după certificatul de deces al acesteia şi nici certificat de moştenitor.
În etapa apelului au fost efectuate două expertize, o expertiză construcţii civile şi o expertiză topometrică, având ca obiective individualizarea imobilului în litigiu şi să se constate dacă se poate sau nu restitui în natură, concluziile experţilor fiind consemnate şi ataşate la dosar.
În condiţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de rejudecare a avut în vedere dezlegările de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin motivele de apel din 03 noiembrie 2008, apelanta a arătat că a depus în recurs dovezile legăturii de rudenie cu fosta proprietară şi a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
Curtea de apel a reţinut că prin modul de soluţionare a notificării adresate R.A.A.P.A.P.S. a fost respectat probatoriul administrat în faţa acesteia, apelanta depunând doar contractul de vânzare - cumpărare din 12 octombrie 1939 şi transcris în data de 12 octombrie 1939 la notariatul Ilfov, petenta arătând în mod expres că autoarea sa, R.M.E. a dobândit parcela nr. 2 de 1.000 mp, aşa cum rezultă din actul anterior menţionat, aflat la fila 30 din dosarul de fond.
Or, din decretul de naţionalizare rezultă că E.R. i-au fost naţionalizate două apartamente în Snagov (poziţia 73 în anexa la decret).
Vila a fost restituită apelantei în urma notificării nr. 5636 din 07 noiembrie 2001, R.A.A.P.A.P.S., reţinând în cuprinsul dispoziţiei de restituire, calitatea de persoană îndreptăţită a petentei şi faptul că a făcut dovada titlului de proprietate al autoarei sale.
Însă, din înscrisul aflat la fila 34 din dosarul de fond, instanţa de apel a apreciat că cel de-al doilea imobil, aflat în aceeaşi curte, a fost proprietatea E.T., care în decretul de naţionalizare figura la poziţia 72, apreciindu-se, drept urmare, că cererea apelantei în această cauză este nefondată.
Prezumţia prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 („existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus preluarea abuzivă”, „persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus preluarea abuzivă este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar"), a fost valorificată în favoarea apelantei, cu privire la imobilul proprietatea mamei sale, E.T.
Totodată, în expertiza efectuată de expertul Z. şi aflată la fila 47 din dosarul de apel, s-a arătat că terenul revendicat de apelantă, obiect al notificării nr. 747/2001, nu este terenul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat la Notariatul Ilfov.
Expertul a analizat toate actele de proprietate depuse în dosarul de recurs şi în faţa instanţelor, inclusiv schiţele de plan topografic, arătând că din documentaţia de cadastru depusă de R.A.A.P.P.S. la O.C.P.I. Bucureşti rezultă că suprafaţa întregului teren aferent construcţiei Vila este de 1.372,67 mp, suprafaţă mai mare decât cea menţionată în notificare.
De altfel, în Decizia nr. 1299 din 08 octombrie 1996 se menţionează că în administrarea Sfatului Popular al Regiunii Bucureşti se transmite Vila, fostă proprietate E.R., naţionalizată la poziţia 73, având un teren înconjurător de 2.583 mp, în care se include şi terenul Vilei, fostă proprietatea E.T., poziţia 72 în decretul de naţionalizare.
Faţă de probatoriul administrat în faţa instanţei fondului, identic cu cel avut de R.AA.P.P.S. la soluţionarea notificării, acelaşi probatoriu fiind păstrat şi în prima fază a apelului, instanţa de apel a constatat că apelanta nu a făcut dovada calităţii de moştenitor al defunctei R.M.E., astfel că, aceasta nu este persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum prevede art. 4 alin. (2).
Curtea de apel a apreciat că prin cele două seturi de acte depuse de apelantă privitoare la dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi dovada dreptului de proprietate asupra terenului şi construcţiei, petenta nu a reuşit să facă dovada celor solicitate.
Apelanta avea obligaţia să facă dovada legăturii de rudenie cu E.R., pe numele căreia s-a naţionalizat imobilul în litigiu, cumpărătoare care dobândit terenul de la E.I. şi G.R.
În actele de stare civilă depuse la dosar şi posibila cumpărătoare a imobilului, obiect al prezentei cauze, apare K.E.G., care nu a avut moştenitori. Dacă apelanta pretinde că a fost moştenitoarea E.R., avea obligaţia să stabilească arborele genealogic şi să facă dovada calităţii de moştenitor al acesteia.
Şi expertul Puticiu - expert construcţii civile (fila 92) a concluzionat că terenul ce face obiectul actului de vânzare - cumpărare nu este terenul pe care contestatoarea îl solicită prin notificare.
Pe de altă parte, terenurile menţionate în actele de vânzare - cumpărare din 10 ianuarie 1946 şi 13 aprilie 1946, nu pot fi identificate cu precizie pe baza actelor de la dosar şi a situaţiei din teren.
În consecinţă, instanţa de apel a respins apelul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în motivarea hotărârii de respingere a apelului că apelanta nu este succesoarea defunctei R.M., întrucât nu a depus la dosar certificatul de deces al acesteia şi nici certificatul de moştenitor, făcând o confuzie între E.R., autoarea sa, şi cumnata acesteia, M.R.
Însă, recurenta arată că defuncta R.M. este străină de pricină, nu este autoarea de pe urma căreia a solicitat măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci este doar rudă cu aceasta, fiind fosta cumnată a E.R., care este autoarea şi fostă proprietară a imobilului pretins în această cauză. Această primă constatare a instanţei de apel este aşadar, o confuzie, dată fiind asemănarea de nume între E.R. şi M.R.
De altfel, la capitolul 2 din istoricul bunurilor dobândite în România, la pct. 1, recurenta susţine că a arătat cine este M.R., însă, probabil, instanţa de apel nu a luat în seamă acest istoric.
În afară de notificarea în care fostul avocat al recurentei a nominalizat-o din eroare pe autoarea sa E.R. şi cu prenumele de M., în toate actele şi cererile formulate în cauză, reclamanta susţine că a arătat în mod expres că autoarea sa este E.R.
Elena Romano, mătuşa şi autoarea recurentei, era sora E.T. (I.), mama recurentei reclamante, iar pentru probarea rudeniei şi calităţii sale de moştenitoare, a depus înscrisuri doveditoare, respectiv, în primul dosar de recurs.
O altă confuzie, pornind tot de la notificare, a încurcat atât instanţa cât şi pe expertul Z., şi anume, un act autentificat al vecinei autoarelor sale, care a fost anexat la notificare.
Astfel, actul autentificat sub nr. 36653/1939 este actul familiei P., vecini cu autoarele recurentei şi a fost depus cu notificarea doar pentru că în acest act se menţiona proprietatea învecinată, anume proprietatea E.R., întrucât la acel moment, recurenta nu deţinea nicio probă directă a proprietăţii autoarei sale.
Recurenta mai susţine că pe parcursul soluţionării cauzei, ca şi cu ocazia efectuării expertizei, a precizat că actul de vânzare cumpărare menţionat nu se referă la imobilul solicitat în cauză, ci la imobilul vecin, al familiei P., act pe care l-a anexat notificării doar pentru poziţionarea imobilului pretins.
Nici instanţa şi nici expertul nu au luat în considerare aceste precizări, consecinţa fiind refuzul analizării actelor referitoare la E.R., autoarea sa din această cauză.
2. Într-o a doua critică, recurenta susţine că instanţa de apel judecă şi hotărăşte doar în baza înscrisurilor depuse iniţial de reclamantă, în prima fază a apelului, ignorând cele două seturi de acte depuse în recurs la I.C.C.J. care fac dovada calităţii sale de moştenitoare şi dovada dreptului de proprietate al E.R.
În acest sens, recurenta invocă jurisprudenţa C.E.D.O. creată în aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană, sens în care citează Cauza Albina contra României din 28 aprilie 2005: „Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune în sarcina instanţelor obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.”
Or, în pricina sa, recurenta susţine că instanţa de apel a refuzat să observe şi să analizeze seturile de acte depuse în recursul anterior, în dosarul Înaltei Curţi, pronunţând astfel o hotărâre care încalcă şi art. 261 C. proc. civ.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada legăturii de rudenie şi nici a dreptului de proprietate, nici cu cele două seturi de acte depuse în recurs, fără a arăta însă, în concret, de ce actele de succesiune depuse nu dovedesc calitatea de persoană îndreptăţită şi succesoare a E.R.
Nu arată instanţa de apel nici de ce certificatul de moştenitor eliberat în urma decesului E.R. în care apare ca moştenitor I.T. (E.), mama recurentei, şi, de asemenea, certificatul de moştenitor după E. (I.) T., mama sa, în care recurenta apare ca unică moştenitoare a acesteia, nu sunt dovezi în sensul rudeniei şi al succesiunii ce interesează în cauză.
De asemenea, deşi s-a depus la dosar şi un arbore genealogic întocmit de Primăria Atenei care dovedeşte rudenia si succesiunea, instanţa de apel nu l-a observat, ci dimpotrivă, reţine absenţa acestuia din cadrul probelor pe care le considera utile în cauză.
Recurenta mai arată că la data de 25 noiembrie 2009 a depus o nouă cerere în dosarul de apel prin care solicita înlăturarea actului aut. sub nr. 36653/1939 de la efectuarea la expertizei, însă, nici aceasta nu a fost luată în seamă de instanţă.
Intimata pârâta R.A.A.P.P.S. a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea soluţiei instanţei de apel şi, în consecinţă, respingerea recursului ca nefondat.
Recursul fomulat este fondat, potrivit celor ce urmează.
Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că decizia recurată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9, dar şi ale art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 314 C. proc. civ., în cauză, situaţia de fapt nefiind pe deplin lămurită.
La momentul formulării notificării nr. 747/2001, adresată pârâtei R.A.A.P.P.S., se constată că în mod real reclamanta a anexat contractul de vânzare cumpărare aut. de fostul Tribunal Ilfov în absenţa unor probe directe privind dreptul de proprietate al autoarei sale din această cauză, E.R., cu privire la care pretinde că este sora mamei sale, E. (I.) T. Totodată, în cuprinsul aceleiaşi notificări, recurenta reclamantă a învederat că va depune înscrisuri doveditoare în completare, în termenul legal de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în vedere forma de la acel moment a actului normativ de reparaţie.
Pornind de la acest înscris, instanţa de apel a stabilit greşit situaţia de fapt, după cum în raport de un act cu altă funcţie probatorie (dovedirea vecinătăţii cu proprietatea notificată dar şi a existenţei ei), s-au stabilit anumite obiective ale expertizei topo care au condus la analiza unui alt obiect material al dreptului de proprietate pretins.
Înalta Curte constată că, astfel cum s-a susţinut prin motivele de recurs, recurenta reclamantă a solicitat în mod expres îndepărtarea din materialul probator al cauzei a acestui contract de vânzare cumpărare care a generat o greşită cercetare judecătorească, solicitare cuprinsă în înscrisul de la fila 137 dosar apel, susţinere valorificată, de altfel, şi în cadrul obiecţiunilor formulate de aceeaşi parte la raportul de expertiză topo efectuată de expert Z.F. (filele 130-132 dosar apel).
În plus, cu prilejul dezbaterii apelului pe fond, reclamanta prin apărătorul său, a declarat că înţelege să renunţe la expertiza efectuată de expert Z., astfel cum s-a consemnat în practicarea încheierii de amânare a pronunţării din 26 aprilie 2010 – fila 228 dosar curte de apel.
Cu toate acestea, în cuprinsul considerentelor, instanţa de apel ignoră poziţia procesuală a apelantei reclamante şi, în cadrul analizei realizate, se reţin întocmai concluziile expertizei topo (efectuată de expert Z.), expertiză care, a stabilit că actul de vânzare cumpărare aut. de fostul Tribunal Ilfov priveşte un alt teren decât cel ce face obiectul notificării nr. 747 din 9 august 2001, concluzia reţinută de instanţă fiind tocmai în sensul nedovedirii dreptului de proprietate al autoarei recurentei.
Înalta Curte apreciază că, procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, ignorând opţiunea reclamantei de a renunţa la o probă administrată în cauză, ceea ce atage nu numai incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi constatarea întrunirii cerinţelor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Normele greşit aplicate sunt cele de procedură, respectiv, dispoziţiile art. 168 alin. (3) C. proc. civ. care dispun că dacă „o parte renunţă la dovezile ce a propus cealaltă parte este în drept să şi le însuşească”, normă din care reiese, în completarea raţiunilor ţinând de principiul disponibilităţii, posibilitatea oricărei părţi a procedurii judiciare civile de a renunţa la dovezile pe care le-a propus.
Urmărind derularea procesului prin observarea actelor şi lurărilor dosarului, rezultă că la momentul iniţierii procedurii Legii nr. 10/2001, recurenta reclamantă nu era în posesia tuturor înscrisurilor doveditoare ale pretenţiilor formulate prin notificare, iar pentru încălcarea dreptului său la apărare cu ocazia primei judecăţi a apelului, s-a dispus casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru aceea că instanţa de apel a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare.
În cuprinsul acestei cereri, reclamanta (apelantă, în faţa curţii de apel) a învederat că urmează a completa actele doveditoare, întârziere motivată prin aceea că, dată fiind existenţa itinerantă a autoarelor sale şi a multor elemente de extraneitate, i-a fost dificil să le obţină; aceste înscrisuri au fost depuse în completare în dosarul primului recurs judecat în această cauză.
La acest moment se impune precizarea că, şi în ipoteza în care instanţa de apel a reţinut, pe baza expertizei (ce nu putea fi valorificată în mod legal), că actul de vânzare cumpărare aut. de fostul Tribunal Ilfov nu este actul de proprietate al imobilului pentru care notificarea a fost formulată, instanţa de apel era ţinută să facă aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi a prezumţiilor instituite prin aceste norme, de vreme ce în cuprinsul anexei la Decretul nr. 92/1950, autoarea reclamantei, E.R. figurează la poziţia 73 cu 2 apartamente naţionalizate în Snagov, Ilfov, iar pe de altă parte, la dosar existau Deciziile nr. 1299 şi 1300/1966 de trecere a celor două vile ce au aparţinut E.T. şi E.R., din administrarea Trustului Regional Construcţii Bucureşti în administrarea Sfatului Popular al Regiunii Bucureşti (filele 71-73 dosar curte de apel), dacă se confirma calitatea de moştenitoare a reclamantei.
Totodată, este nelegală concluzia instanţei de apel, în sensul că dacă recurenta reclamantă a beneficiat de aplicarea acestor prezumţii cu ocazia obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 de pe urma mamei sale, E.T. (Vila 59), incidenţa aceloraşi norme nu ar mai putea fi reţinută şi în prezenta cauză (cu privire la calitatea de proprietar la momentul preluării abuzive ca şi a întinderii dreptului de proprietate), cauză în care se solicită măsuri reparatorii pentru un alt imobil, de pe urma unei alte autoare, condiţia fiind dovedirea calităţii de moştenitoare a recurentei reclamante şi de pe urma E.R., proprietară a imobilului învecinat, sora mamei sale, astfel cum se afirmă de către reclamantă.
În al doilea rând, cu referire la calitatea recurentei de moştenitoar a autoarei deposedate abuziv de stat, se constată că instanţa de apel nu a stabilit cu certitudine care este persoana de pe urma căreia s-au solicitat măsuri reparatorii prin notificarea soluţionată prin decizia de respingere a pretenţiilor emisă R.A.A.P.P.S., contestată în prezenta cauză: M.R. sau E.R.
Or, astfel cum a precizat recurenta, inclusiv prin motivele primului recurs şi probele administrate în Dosarul nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, autoarea de pe urma căreia a solicitat măsurile reparatorii prin notificarea nr. 747/2001 adresată R.AA.P.P.S., este E.R., iar nu M.R. (cumnata acesteia) şi nici M.E.R. (persoană inexistentă).
Din observarea probelor cauzei, în ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate, se poate constata că există acte juridice translative de proprietate de proprietate pentru E.R., astfel că, în raport de acestea, instanţa de apel, în condiţiile stabilirii premiselor corecte de analiză a cauzei, putea proceda, în raport dde dispoziţiile art. 4 alin. (2) rap. la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, la verificarea calităţii de persoană îndreptăţită a recurentei de pe urma autoarei sale, E.R.
Astfel, din cuprinsul clauzelor contractului de vânzare cumpărare aut. de Tribunalul Ilfov reiese că la origini terenul a avut o suprafaţă de 3.600 mp ce a aparţinut în indiviziune numiţilor A. (fraţi). Din acest total, prin contractul de vânzare cumpărare menţionat, 1.000 mp au vândut numiţilor E. şi C.P. şi E.A., în timp ce 1.000 mp au vândut E.T. (mama recurentei, imobil pentru care reclamanta a obţinut deja măsuri reparatorii) şi 1.000 mp, M.R.; restul de 600 mp a rămas în proprietatea unuia dintre coproprietarii iniţiali, M.V.A.
Notificarea ce a fost formulată în cauza de faţă priveşte această proprietate care a aparţinut iniţial M.R., conform contractului de vânzare cumpărare - fila 54 Dosar nr. 17396/3/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în suprafaţă de 1.000 mp.
Însă, recurenta reclamantă nu s-a pretins moştenitoare a M.R., ci această proprietate, cel puţin parţial, a ajuns în patrimoniul autoarei sale din această cauză, E.R., cumnată a M.R., după cum s-a pretins; pentru această eroare, reiese că recurenta a formulat plângere penală împotriva apărătorului său – fila 128 dosar curte de apel pentru complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanei şi pentru infracţiunea de înşelăciune).
Astfel, după decesul M.R. din 1941 (fila 64 primul dosar al I.C.C.J.), rezultă că, soţul acesteia, G.R., este cel care a devenit unic proprietar prin moştenire; din acelaşi proces verbal de dezbatere succesorală, reiese că în timpul vieţii, M.R. ar fi înstrăinat 287,32 mp din acest teren (cu privire la care se arată că are o suprafaţă de 1.050 mp), însă în actele autentice ulterioare, G.R. se referă la întreaga suprafaţă de 1.050 mp, iar nu la diferenţa de 862,68 mp prin moştenire; dovada acestei înstrăinări din timpul vieţii soţiei sale nu există însă la dosar.
La rândul său, G.R. prin contractul de vânzare cumpărare aut. în data de 17 noiembrie 1943 de fostul Tribunal Ilfov ca vândut numitei E.I. 10 parcele de câte 47,72 mp fiecare, adică o suprafaţă de 477,20 mp (fila 73 primul dosar I.C.C.J.).
Ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare aut. în data de 14 ianuarie 1946 al Tribunalului Ilfov, numita E.I. vinde acest teren în suprafaţă de 477,20 mp (fila 76 primul dosar I.C.C.J.), autoarei recurentei, E.R.
G.R., prin contractul de vânzare cumpărare aut. în data de 13 aprilie 1946 vinde aceleiaşi E.R. o suprafaţă de 95,45 mp teren (2 parcele de câte 47, 72 mp), situaţie în care se constată că recurenta reclamantă a făcut dovada calităţii de proprietară a E.R. pentru o suprafaţă de teren de 562,65 mp.
În completare, instanţa de apel, în rejudecare, va administra orice alte probe concludente, pertinente şi utile, pentru a se verifica dacă E.R. a dobândit o suprafaţă de teren mai mare, astfel cum se reţine în decizia din 1966 la care s-a făcut anterior referire.
Utilă în acest sens este obţinerea unui istoric de rol fiscal, dar şi verificarea situaţie juridice la zi a acestui imobil; se va aprecia dacă pentru diferenţa de teren de până la 1.000 mp (sau 1.050 mp) sunt incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dar şi avându-se în vedere că în anexa la Decretul nr. 92/1950 G.R. apare şi el ca fiind naţionalizat cu un apartamen în Snagov Ilfov (fila 31 primul recurs); se va verifica prioritar posibilitatea restituirii în natură, ţinând seama de prevalenţa acestei măsuri reparatorii înscrisă în dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; totodată, se va solicita depunerea la dosar a autorizaţiei de construire pentru construcţia de pe teren din 1943, întrucât reclamanta a depus la dosar doar schiţe care ar trebui să fie anexe ale autorizaţiei.
Întrucât cu privire la relaţiile de rudenie sau afinitate dintre recurentă şi E.R., instanţa de apel nu a realizat o analiză completă a probelor cauzei prin prezentarea unui raţionament care să poată fi cenzurat sub aspectul legalităţii, situaţia de fapt nefiind lămurită nici din acest punct de vedere, urmează a se verifica acest obiectiv probatoriu în rejudecare, obligaţia de analiză a tuturor probelor pertinente subzistând în sarcina instanţelor pentru a garanta echitatea procedurii derulate în faţa sa (în sensul jurisprudenţei Curţii Europene în aplicarea art. 6 din Convenţie, ca de ex. Cauza Albina, cum corect indică recurenta); la acest moment însă nu este posibilă exercitarea controlului judiciar sub acest aspect, şi, implicit, verificarea legalităţii deciziei din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sens în care se reţine şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Se impune precizarea că, pentru o atare finalitate, instanţa de rejudecare va porni de la susţinerile recurentei în sensul că M.R. şi E.R. au fost căsătorite cu doi fraţi, M. - cu G.R., iar E.R. - cu P.R. (de care a divorţat în anul 1946 - fila 28 primul dosar de recurs), între acestea nefiind vreo legătură de rudenie sau afinitate, dar având în vedere că s-a pretins că E.R. este sora mamei sale, E. (I.) T., dispoziţiile art. 4 alin. (2) din legea specială, urmând a fi aplicate în ce o priveşte pe reclamantă cu referire la E.R.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 5, 7 şi 9, dar şi constatând cele prevăzute de art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se stabili situaţia de fapt în circumstanţele sale esenţiale, potrivit celor anterior arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva Deciziei nr. 304/ A din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 311/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6270/2011. Civil → |
|---|
