ICCJ. Decizia nr. 7080/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7080/2011

Dosar nr. 40103/3/2009

Şedinţa publică din 12 octombrie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 octombrie 2009 reclamantul S.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin M.F.P., pentru ca prin hotărâre judecătorească, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, să se dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în sumă de 1.000.000 euro în echivalent ron la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare la moarte în baza sentinţei penale nr. 447 din 15 mai 1952 a Tribunalului Militar Bucureşti, secţia a I-a, condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a absolvit Facultatea de Drept Bucureşti, în anul 1951 (1947-1951), şi că a fost repartizat de Comisia Guvernamentală în M.A.I. la Direcţia Anchete la data de 15 august 1951, fiind surprins şi nepregătit pentru o astfel de activitate, (nu avea nici un fel de pregătire militară) şi că deşi a refuzat, conducerea M.A.I a dispus să fie trecut în cadrul aceluiaşi minister la Controlul Financiar Intern.

A ales să urmeze Facultatea de Drept pentru a profesa în domeniul juridic (avocat, notar sau judecător), nicidecum să ancheteze persoane arestate de securitate pentru diverse activităţi politice, el fiind o fire sensibilă şi miloasă.

A desfăşurat activitatea de control financiar timp de circa patru luni în anul 1951 după care i s-a ordonat să lucreze la Direcţia Anchete din M.A.I, cu toate că a protestat vehement, fiind pus sub filaj.

În ianuarie 1951, a fost chemat de anchetator (căpitanul Cristian, fost muncitor C.F.R la atelierele Griviţa) să asiste la modul cum anchetează un caz (cazul C.). La ora prânzului anchetatorul a plecat la masă, lăsându-l pe reclamant cu arestatul până vine de la masă (arestatul în acest timp avea obligaţia să îşi scrie declaraţia). Arestatul, un om în vârstă, a început sa plângă, rugându-l insistent să-i spună dacă fiica lui este acasă (nu este arestată). L-a impresionat mult şi cu numărul de telefon ce i l-a dat a sunat acasă, confirmându-i că fiica este acasă. Acest fapt s-a petrecut în 08 ianuarie 1952, iar în data de 15 ianuarie 1952, a fost arestat şi dus la subsolul clădirii într-o celulă cu regim sever, nu avea voie să vorbească sau să stea jos decât în intervalul orelor 22⁰⁰ şi 5⁰⁰, când patul era coborât.

Din celulă când ieşea la anchetă purta ochelari opaci din tablă pentru a nu vedea nimic şi pentru a nu fi recunoscut de alţi deţinuţi.

Menţionează că Direcţia Generală a Securităţii se afla în acea vreme în clădirea C.C. - P.C.R (vis-a-vis de Palatul Regal).

A fost anchetat într-un mod brutal, fiind bătut şi înjurat de anchetatori, şi ameninţat că o să-i distrugă familia, făcându-l duşman al clasei muncitoare, reproşându-i că şcoala l-a „stricat", tratându-l într-un mod inuman şi degradant, anchetatorii fiind lipsiţi total de umanitate.

A stat în acest arest în anchetă până pe 15 mai 1952, când a fost judecat şi condamnat la moarte de fostul Tribunal Militar Bucureşti, secţia a I-a, conform sentinţei penale nr. 447/ A din 5 mai 1952, pentru infracţiunea de crimă de trădare prevăzută de art. 190 pct. 3 C. pen.

După condamnarea sa, Securitatea a confiscat de la părinţii săi, care locuiau în satul Băneşti, comuna Besteloia, judeţul Dâmboviţa, cerealele (grâu, porumb), animalele şi pasările şi toate cărţile pe care le avea.

După condamnarea la moarte, a fost transferat la Penitenciarul Jilava, unde i s-au pus lanţuri groase nituite la picioare şi dus în celula „O" (celula condamnaţilor la moarte) care era complet izolată de celelalte celule, fără pat, saltea şi fără fereastră, celula fiind o grotă situată sub pământ, pereţii erau plini de păianjeni şi igrasie, din cauza umezelii se scurgeau firişoare de apă pe pereţi şi se simţea lipsa de aer, în celulă era un singur bec mic, având un regim de exterminare.

Partea cea mai dificilă din timpul zilei o constituia frigul accentuat de umezeala care îi pătrundea în oase şi care nu putea fi combătut decât mergând fără întrerupere, împins de frig a ajuns să parcurg sute de ture zilnic în celulă, oprindu-se din când în când să îl sprijine de zid sau să se odihnească aplecat pe genunchi, lanţurile de la picioare îl oboseau foarte tare.

În această celulă, care i-a marcat pentru totdeauna viaţa, a stat 2 ani şi 2 luni cu lanţurile la picioare nituite, cu aceleaşi haine nespălate şi fără nici cea mai elementară igienă personală, „dormind" direct pe cimentul umed, fără să vadă lumina zilei, fără să fie scos la aer, suportând cu greu frigul, foamea şi mizeria.

În celula morţii stăteau de regulă trei deţinuţi, la câteva zile era executat unul din ei şi venea altul, execuţiile erau planificate la trei dimineaţa când venea gardianul şi ridica un deţinut care era împuşcat.

Degradarea psihică era puternică datorită acestui sistem de executare prin împuşcare a deţinuţilor noaptea, creat special pentru ca ei să nu „doarmă" şi să fie accentuat stresul psihic determinat de gândul că unul urma să fie executat.

Erau obligaţi să îşi facă necesităţile în aşa-zisă „tinetă" (un vas din lemn) pe care gardienii îl scoteau din celulă după bunul lor plac la câteva ore în care ei inhalau mirosul insuportabil.

În luna iulie 1954, i s-a respins recursul, în aceeaşi zi a făcut cererea de graţiere care în principiu era doar formală; cererea sa de graţiere i-a fost admisă şi i-a fost comutată pedeapsa la moarte cu pedeapsa la muncă silnică pe viaţă, această comutare a pedepsei aducându-i puţină linişte psihică. A fost transferat la penitenciarul Piteşti unde era un regim foarte sever, în celulă erau 60 de deţinuţi pentru 30 de paturi (dormeau câte 2 în pat), gardienii pentru a le face viaţa cât mai grea şi pentru a-i traumatiza psihic şi fizic îi obligau să intre sub cele 30 de paturi în special noaptea între orele 2-3, cei care nu erau sub paturi erau bătuţi cu cizmele şi bastoanele de cauciuc, în alte nopţi erau scoşi pentru percheziţii şi dezbrăcaţi în pielea goală în perioada de iarnă grea şi nu erau băgaţi în celulă decât după ce 2-3 deţinuţi cădeau din cauza gerului cumplit.

În celula din Penitenciarul Piteşti stătea cu personalităţi şi intelectuali de frunte de la acel moment, cum ar fi Secretarul Legaţiei Italiene, Consulul României la Budapesta, cu evreii S., cu şeful masoneriei române ing. B. şi alţii.

De la Penitenciarul Piteşti a fost transferat la penitenciarul Ocnele Mari, judeţul Vâlcea în anul 1955, pe timpul transportului cu trenul care a durat 2 zile a avut lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini.

De la penitenciarul Ocnele Mari a fost transferat din nou la penitenciarul Jilava, unde i-au fost puse lanţurile la picioare şi cătuşele la mâini.

LaPenitenciarul Jilava i s-a adus la cunoştinţa că este pus în libertate, deoarece părinţii săi au angajat un avocat care a făcut o cerere de îndreptare, şi că rejudecând cauza, instanţa a constatat că a fost condamnat în mod greşit, fapta pentru care era acuzat nu întrunea elementele constitutive ale crimei de înaltă trădare prevăzută de art. 190 pct. 2 alin. (1) C. pen., astfel încât a fost schimbată încadrarea faptei în delictul de călcare de consemn prevăzut de art. 506 C. pen., instanţa constatând că acţiunea penală s-a stins printr-o cauză legală, prin amnistie.

După eliberare, cu greu s-a refăcut din punct de vedere fizic, din punct de vedere psihic nefiind refăcut complet nici până în prezent.

La un an după punerea în libertate nu reuşea să se angajeze în nici o instituţie, motiv pentru care a intrat în audienţă la Ministrul Justiţiei de la acel moment, i-a expus cazul său şi cu toate că avea dosarul său, acesta i-a spus că nu poate să ocupe un post potrivit pregătirii sale datorită unui raport al securităţii, aflat la dosar care interzicea angajarea sa în funcţii de răspundere.

În data de 16 mai 1956 a fost angajat în funcţia de grefier la Tribunalul Raionului Costeşti, cu toate că era licenţiat al facultăţii de drept. După un an, în 1957, preşedintele tribunalului cunoscând cazul său l-a ajutat şi a fost angajat ca jurisconsult la o întreprindere din Piteşti unde avea un salariu mic dar nu muncea atât de greu şi avea deschise şi alte oportunităţi.

La vârsta de 30 de ani când colegii săi de facultate aveau întemeiată o familie şi o carieră - erau judecători, avocaţi şi notari, el era un simplu jurisconsult, necăsătorit, fără copii, regimul comunist practic răpindu-i tinereţea şi cariera la care a visat la terminarea facultăţii de drept.

Abia în anul 1968 a ocupat funcţia de notar la nivelul de pregătire pe care o avea după 16 ani de la absolvire Facultăţii de Drept.

Precizează că beneficiază de indemnizaţia prevăzută de Decretul nr. 118/1990.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale pentru toate aceste suferinţe, deşi îi este imposibil să le cuantifice, totuşi, a considerat acceptabil, echitabil şi adecvat pentru suferinţele suferite ca pârâtul să fie obligat să-i plătească suma de 1.000.000 euro în echivalent RON la data plătii, din care suma de 800.000 euro pentru cei 2 ani şi 2 luni de temniţă grea în regim de exterminare (condamnat la moarte în condiţiile de mai sus menţionate) şi 200.000 euro pentru condamnarea la muncă silnică pe viaţă, ce reprezintă restul de zile în care a fost privat de libertate în mod total nelegal, astfel cum a constatat de altfel şi instanţa după rejudecare.

Această sumă nu îi redă anii de tinereţe pierduţi şi cariera ratată dar îi poate face mai uşori anii de bătrâneţe cu problemele de sănătate pe care le are (a suferit un accident vascular, probleme mari cu prostata, dureri reumatice pe care le suportă încă din închisoare, traumele psihice ce îl chinuie în timpul nopţii).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 364 din 15 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 300.000 euro echivalent în lei la cursul Băncii Naţionale a României la data plăţii reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, reclamantul a fost condamnat la moarte, i-a fost confiscată averea, pentru infracţiunea prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen. de crimă de înaltă trădare prin necredinţă. În luna iulie 1954 i-a fost comutată pedeapsa la moarte cu pedeapsa la muncă silnică pe viaţă.

Prin Decizia nr. 30 din 18 februarie 1955, a casat sentinţa nr. 563 din 18 mai 1955 Tribunalul Teritorial Bucureşti a schimbat calificarea din crimă de înaltă trădare prin necredinţă prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen. în delictul de călcare de consemn şi s-a încetat urmărirea penală, fapta amnistiată conform Legii nr. 4/1954, reclamantul fiind pus în libertate în 26 aprilie 1955.

Înscrisurile depuse la dosar confirmă starea de fapt susţinută de reclamant şi reţinută de instanţă, acesta aflându-se în detenţie pe nedrept o perioadă de 3 ani, 1 lună şi 9 zile din care 2 ani şi 2 luni în regim deosebit urmare a condamnării la moarte, iar pentru restul în regim de muncă silnică pe viaţă, ceea ce face incidente în cauză dispoziţiile art. 1 alin. (2) din legea nr. 221/2009, aceasta constituind de drept condamnare cu caracter politic, reclamantul justificându-şi, astfel, calitatea de a apela la aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege.

Este incontestabil că în această situaţie, a îndeplinirii condiţiilor Legii nr. 221/2009 nu i se poate refuza reclamantului acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.

De asemenea, în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa a ţinut cont şi de faptul că reclamantului i s-au acordat despăgubiri şi în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, potrivit propriei declaraţii, a Hotărârii nr. 1560 din 12 decembrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform decretului lege nr. 118/1990 şi a situaţiei privind valoarea totală a indemnizaţiei încasată (filele 39-44).

Tribunalul a apreciat însă că prin măsura condamnării, s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial rezultat din atingerile şi încălcările dreptului la libertate. Această încălcare a avut consecinţe evidente atât în planul vieţii sociale, influenţând aceste relaţii, respectiv onoare, reputaţie cât şi în planul afectiv uman.

Lipsirea de libertate a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, profesională, imaginea şi sursele de venit.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimei, pe cât posibil, în situaţia anterioară.

Este adevărat însă că faţă de natura neeconomică a daunelor morale, imposibil de a fi echivalate băneşte, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ. În acelaşi timp apare însă problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere, care nu sunt criterii exacte, ştiinţifice, faţă de chiar incompatibilitatea între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor şi caracterul bănesc.

Instanţa a avut în vedere faptul că despăgubirea stabilită încearcă să compenseze prejudiciul făcându-se o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.

Astfel, s-au reţinut repercursiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii reclamantului, faţă de condiţiile grele de detenţie specifice celor condamnaţi la moarte precum şi asupra posibilităţii de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial. S-a avut în vedere şi faptul că privarea de libertate, pe nedrept, a condus la lezarea şi a altor drepturi fundamentale, respectiv onoarea şi reputaţia sa, precum şi accesul la o activitate potrivit pregătirii sale.

Faţă de aceste considerente, instanţa a înlăturat apărările pârâtului, ce au vizat incidenţa jurisprudenţei CEDO exprimată în cauzele B.A. şi Bursuc contra României, hotărâri care, din punctul de vedere al pârâtului, ar justifica acordarea unor daune într-un cuantum mult mai redus decât cel acordat. Instanţa a apreciat că aceste hotărâri nu sunt aplicabile cauzei, ambele vizând tratamentele aplicate de organe ale poliţiei în timpul anchetelor după anii 1990, situaţii diferite faţă de cea dedusă judecăţii în prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 276/ A din 15 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public, dispunând reducerea cuantumului despăgubirilor la suma de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi hotărâri, a fost respins ca nefondat.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".

Potrivit dispoziţiile art. art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în: art. 185 - 187, 190, 191, 193¹, 194, 194¹ - 194⁴, 196¹, 197, 207 - 209, 209¹ - 209⁴, 210 - 218, 218¹, 219 - 222, 224, 225, 227, 227¹, 228, 228¹, 229, 230, 231¹, 258 - 261, 267, 268⁷, 268⁸, 268¹², 268¹⁴, 268²⁹, 268³⁰, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 şi 578⁶ C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare".

În speţă, reclamantul a fost condamnat la moarte prin sentinţa penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, şi i-a fost confiscată averea pentru infracţiunea de crimă de înaltă trădare prin necredinţă, prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen. În luna iulie 1954 i-a fost comutată pedeapsa la moarte cu pedeapsa la muncă silnică pe viaţă.

Prin sentinţa nr. 563 din 18 mai 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a schimbat calificarea din crimă de înaltă trădare prin necredinţă prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen. în delictul de călcare de consemn şi a încetat urmărirea penală, fapta fiind amnistiată conform Legii nr. 4/1954, reclamantul fiind pus în libertate în 26 aprilie 1955.

Fapta pentru care apelantul reclamant a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ceea ce îl îndreptăţeşte să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei condamnări.

Apelanţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în raport de care apreciază că acţiunea reclamantului a rămas lipsită de temei legal.

Curtea a analizat consecinţele deciziei Curţii Constituţionale asupra drepturilor apelantului reclamant, din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Astfel, art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune şi respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.

Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, potrivit căruia „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie", impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat" (cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979).

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.

Or, astfel cum s-a arătat deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că „violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă exista o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite".

Mai mult, chiar Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră cel puţin o hotărâre judecătorească în primă instanţă, cum este şi cazul apelanţilor reclamanţi, s-ar crea o discriminare între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.

Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câştigat (cauza Satka şi alţii c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza Crişan c. României, hotărârea din 27 mai 2003).

Principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se opun, cu excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului şi impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecţie (cauza Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică şi legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziţii legale anterioare (cauza Smokovitis şi alţii c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influenţează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influenţează altfel soluţia, spre exemplu, situaţia modificărilor criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecinţa diminuării cuantumului despăgubirii (cauza Matteoni c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 şi cauza Piscane c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).

În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, Curtea reaminteşte că, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciem că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.

În acelaşi sens, în doctrină se consideră că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.

Nu în ultimul rând, Curtea reţine că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează în esenţă dreptul de proprietate.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea „bunuri" priveşte atât „bunurile actuale" având o valoare patrimonială (cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât şi, în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o „speranţă legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza SC P.C.N. SA şi alţii împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franţei, cauza Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croaţiei.)

Despre noţiunea de "speranţă legitimă", Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).

Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).

În cauza Broniowski împotriva Poloniei, Curtea a reţinut că dreptul de a obţine bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar situaţia reclamantului a fost agravată de faptul că dreptul său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislaţia din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existenţa dreptului la despăgubire. Curtea a constatat că, în fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficienţă drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluţie de a le da satisfacţie. În aceste condiţii, chiar dacă se a admis existenţa unor circumstanţe excepţionale s-a apreciat că există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Mai mult, într-o hotărâre de dată recentă (10 februarie 2010), pronunţată în cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reţinut că existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranţă legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanţe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condiţiile în care vor putea obţine compensaţiile morale (legea nu a fost adoptată de autorităţile interne)". Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanţelor interne reclamanţii aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997" o creanţă suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.

Prin urmare, câtă vreme voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.

Tot astfel, analizând calitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile şi previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, Curtea a apreciat că persoanele prevăzute de aceste dispoziţii legale puteau pretinde o „speranţă legitimă" de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curţii Constituţionale şi chiar ulterioară acesteia, aparţinând celei mai înalte jurisdicţii în stat (Decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, Decizia din 3 decembrie 2010 şi Decizia din 14 ianuarie 2011, Decizia nr. 408/21 ianuarie 2011, pronunţate de instanţa supremă; a se vedea, mutatis mutandis, SC P.C.N. SA şi alţii c. Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995 par. 31, 32).

Relevante în analiza problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt şi deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Beian contra României nr. 1 (hotărârea din 6 decembrie 2007) şi Driha contra României, hotărârea din 21 februarie 2008).

Astfel, în Cauza Beian c. României (nr. 1), Curtea văzând că, în alte speţe similare, instanţa supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor, care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, în perioada 1950-1961, a apreciat că reclamantul avea o „speranţă legitimă" de a obţine recunoaşterea creanţei sale, constatând încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, combinat cu art. 14 din Convenţie.

De asemenea, în Cauza Driha c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a impozitării sumei primite de petent, în temeiul Legii nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, cu ocazia trecerii sale în rezervă şi a art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a faptului că alţi militari care au fost trecuţi în rezervă au beneficiat de ajutor neimpozabil. Nici faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat acest text în două decizii, în sensul că ajutorul ar fi impozabil, nu înlătură caracterul previzibil al normei care prevedea neimpozitarea, având în vedere faptul că această interpretare este, în mod evident, contrară prevederilor exprese şi explicite ale legii şi este contrară atât propriei jurisprudenţe a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi jurisprudenţei celorlalte instanţe interne.

În virtutea consideraţiilor expuse, Curtea a apreciat că, în speţă, reclamantul se află în situaţia de a avea o hotărâre de admitere pronunţată de prima instanţă, într-un litigiu declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de către instanţa naţională, prima chemate sa aplice Convenţia.

Această apreciere este în acord şi cu regulile aplicării legii civile în timp (raportul juridic de drept civil substanţial se naşte ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanşării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, în ipoteza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, verificarea cerinţelor impuse de lege a fost deja realizată), cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea şi temeinicia unei soluţii, în raport cu legea în vigoare la data pronunţării lor, legea nouă substanţială putându-se aplica litigiilor declanşate anterior doar daca aceasta conţine dispoziţii mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanşate (a se vedea dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, interpretate prin Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii) şi cu efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

În acest sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.

Pe cale de consecinţă, curtea a apreciat că efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale.

Nu în ultimul rând, curtea a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autorităţile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, ceea ce nu s-a întâmplat.

O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, reţinând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ţine de practicile urmate de autorităţi - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă (vezi, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei).

În consecinţă, curtea a constatat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. De altfel, principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre a fost consacrat şi de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg printr-o hotărâre devenită celebră (Costa vs. Enel) din 15 iulie 1964, în care s-a decis că normele comunitare primează asupra tuturor normelor naţionale, indiferent de natura sau rangul textului naţional în cauză (constituţie, lege, decret, hotărâre). Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.

În consecinţă, în virtutea consideraţiilor expuse, curtea a apreciat că reclamantul este îndreptăţit la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în calitate de persoană care a suferit condamnarea la moarte dispusă prin sentinţa penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, pentru infracţiunea de crimă de înaltă trădare prin necredinţă, prevăzută de art. 190 pct. 3 alin. (1) C. pen., condamnare căreia legiuitorul i-a conferit de drept caracter politic prin prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

În privinţa cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele condamnărilor cu caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Repararea integrală a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.

În speţă, în vederea cuantificării prejudiciului moral suferit de reclamant prin condamnarea cu caracter politic pronunţată prin sentinţa penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, curtea a ţinut seama în primul rând de condamnarea la moarte dispusă prin această sentinţă, de durata privării de libertate (3 ani) precum şi de consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor suferinţe de ordin fizic şi psihic, fiind de notorietate tratamentul inuman la care au fost supuşi deţinuţii politici, brutalităţile şi umilinţele suferite, frigul şi foamea îndurate. În acelaşi timp, au fost afectate şi acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu familia, prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. De asemenea, situaţia de deţinut şi mai ales cea de deţinut politic i-a creat un statut care, la nivelul anilor când a intervenit condamnarea, nu îi asigura ulterior punerii în libertate un tratament similar unui om liber, privind noţiunea de libertate individuală ca un drept fundamental, afirmat indiferent de orientarea politică a statului dintr-un anumit interval istoric.

Toate aceste criterii au fost avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirii, curtea apreciind cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanţă ca fiind exagerate, de natură a îndepărta această instituţie de la scopul pentru care a fost creată, respectiv acela de a conferi reclamantului o satisfacţie echitabilă, iar nu confort financiar ori o îmbogăţire care nu îşi găseşte corespondent în noţiunea de prejudiciu moral.

Totodată, au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirii urmând a se ţine seama de faptul că reclamantul este şi beneficiarul măsurilor reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, pe care însă nu le-a considerat ca fiind o satisfacţie echitabilă suficientă.

Drept urmare, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, curtea a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de prejudiciu moral şi a apreciat că suma de 200.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată cât şi cea socială.

Drept urmare, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, curtea a apreciat că, deşi prima instanţă a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelanta reclamantă cu titlu de prejudiciu moral, a apreciat că suma de 300.000 euro este prea mare, în raport cu repercursiunile resimţite de apelantul reclamant prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin sentinţa penală nr. 447 din 15 mai 1952, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, considerând că suma de 200.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparaţie morală suficientă pentru atingerea adusă vieţii private şi sociale a persoanei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul S.Ş., pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate.

1. În recursul său, încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce priveşte reducerea valorii prejudiciului moral, iar pe fond a solicitat reevaluarea prejudiciului moral acordat de instanţa de apel în raport de consecinţele condamnării la pedeapsa cu moartea dispusă prin sentinţa penală nr. 447 din 15 mai 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor morale cuvenite pentru prejudiciul produs prin măsura menţionată.

În acest sens, reclamantul a susţinut că instanţa de apel nu a motivat dispoziţia de respingere a apelului său prin care a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor stabilite de prima instanţă şi nici dispoziţia de reducere a cuantumului aceloraşi despăgubiri, cu o sumă de o valoare însemnată, în condiţiile în care pârâtul nu a contestat existenţa consecinţelor deosebite suportate pentru şi pe durata privării de libertate dispuse prin sentinţa penală de condamnare, consecinţe perpetuate până la începutul anilor 1990.

Indemnizaţia pe care o primeşte în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă doar o reparaţie materială recunoscută de stat pentru imposibilitatea realizării unor venituri materiale pe perioada condamnării potrivit pregătirii sale profesionale, ca echivalent al diferenţei de pensie pe care ar fi trebuit să o încaseze.

Prin condamnarea sa la moarte precum şi în raport de toate privaţiunile şi umilinţele la care a fost supus pe perioada încarcerării, a fost supus unor suferinţe cumplite din punct de vedere fizic şi psihic de natură a încălca grav valorile sociale ocrotite de lege, motiv pentru care a solicitat reevaluarea şi cuantificarea valorii prejudiciului moral în sensul majorării acestuia faţă de valoarea stabilită de instanţele inferioare.

2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut, în dezvoltarea recursului său încadrat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că în mod greşit s-a reţinut că nu poate fi aplicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în prezenta cauză pe considerentul că litigiul a fost declanşat anterior intervenirii sus-menţionatei decizii şi astfel cauzei i-ar fi aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, sens în care s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceeaşi convenţie.

S-a relevat astfel că prin Decizia menţionată s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, astfel încât, în raport de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, de la data publicării în M. Of., deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor (în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu orga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea legală a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, aceasta încetându-şi de drept efectul pentru viitor.

Ca urmare, întrucât prevederile legale enunţate au fost declarate neconstituţionale, temeiul juridic al acţiunii ce constituie obiectul prezentului dosar, nu mai există, consecinţa fiind aceea de respingere a acţiunii deduse judecăţii.

Actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională, decât cu riscul încălcării separaţiei puterilor în stat, sens în care este şi hotărârea pronunţată de CEDO în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, considerentele instanţei convenţionale, dat fiind similitudinea situaţiilor fiind integral valabile şi în speţa de faţă.

Simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obţine, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificaţia unei speranţe legitime, atât timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Curtea europeană a observat că noţiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenţie, nu este una automată, astfel că nu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nu se poate face aplicabilitatea art. 14.

Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei de contencios constituţional în controlul „a posteriori" semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or în cauză, cauza se afla în faţa instanţei de apel.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata din apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.

S-a învederat astfel că nu se poate pune semnul egalităţii, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice şi încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii sale.

În consecinţă, instanţa de apel în mod greşit a considerat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curţii Constituţionale.

Hotărârea este criticabilă şi sub aspectul speranţei legitime în ceea ce priveşte dreptul de creanţă recunoscut în patrimoniul reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Au arătat că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime" a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), declarate neconstituţionale, întrucât potrivit jurisprudenţei CEDO, „speranţa legitimă" presupune existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, adică să fie susţinută de un temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă. Dreptul la despăgubiri (în speţă) nu se naşte automat, ci era supus cerinţei de a formula o petiţie în justiţie, astfel încât reclamantul nu se putea aştepta ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune verificarea îndeplinirii anumitor condiţii. Or, nu se poate reţine că un act normativ care, la scurt timp de la adoptare, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale şi găsit ulterior ca neconstituţional pe acest motiv, să poată reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat în acord cu jurisprudenţa convenţională.

Cu privire la fondul pricinii, a relevat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că „fapta pentru care a fost condamnat reclamantul se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ceea ce îl îndreptăţeşte a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei condamnări", întrucât, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, fapta pentru care reclamantul a executat perioada de detenţie, a constituit-o, prin schimbarea încadrării juridice, delictul de călcare de consemn, faptă ce a fost amnistiată prin Legea nr. 4/1954.

În subsidiar, au solicitat reevaluarea cuantumului despăgubirilor reţinute a fi cuvenite reclamantului în sensul reducerii sumei acordate cu acest titlu, sens în care instanţele ar fi trebuit să aibă în vedere finalitatea proprie a reglementării pretinse a fi incidentă cauze, ca şi a criteriilor de determinare a prejudiciului moral real suferit, cu referire la consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse, măsura în care au fost afectate situaţia profesională sau socială a celui ce se consideră victima măsurii luate.

Nu poate fi omisă în această analiză nici împrejurarea că de la momentul producerii faptei prejudiciabile a trecut o perioadă îndelungată de timp, cu consecinţa unei atenuări semnificative a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăşi înlăturarea prin lege a măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacţie rezonabilă.

În acest sens, au relevat şi jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, care în materie de despăgubiri, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, are o poziţie moderată concretizată în sumele rezonabile acordate (ex. cauza Konolis, Ţară Lungă şi Oancea împotriva României).

3. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut în recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea legii, întrucât deşi recunoaşte efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, în mod greşit şi nelegal reţine că soluţia de respingere a acţiunii reclamantului ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei europene a drepturilor omului.

Este greşită trimiterea la încălcarea principiului „egalităţii armelor" determinată de considerarea deciziei instanţei de contencios constituţional drept o formă de intervenţie a statului proces, prin intermediul unuia dintre organele sale (Curtea Constituţională) întrucât chiar instanţa europeană a reţinut că statul nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă prin dispoziţii noi. Dispoziţia declarată neconstituţională dădea naştere doar unui drept subiectiv civil la acţiune, nicidecum unui drept asupra unui „bun" în sensul prevederilor convenţionale.

Prin interpretarea dată efectelor deciziei Curţii Constituţionale, instanţa de apel a pus semnul egalităţii, ca efecte juridice, între abrogarea unei norme juridice şi încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor.

În speţă nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime" la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral şi care ar fi devenit iluzoriu ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009. Conform jurisprudenţei CEDO, speranţa legitimă este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în dreptul intern; ea trebuie să aibă o bază suficientă în lege, respectiv să fie susţinută printr-o normă de drept cu o bază legală solidă. Dreptul la despăgubiri, prevăzut de legea specială, nu s-a născut automat, ci era supus condiţiei formulării cererii, a cărei judecată presupunea verificări constând în îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea despăgubirilor. Nu se poate reţine că un act normativ, care la scurt timp de la emitere a fost contestat ca fiind contrar dispoziţiilor constituţionale, sens în care sa şi constatat neconstituţionalitatea, poate să reprezinte o bază legală solidă, în sensul jurisprudenţei CEDO.

Sunt greşite considerentele instanţei de apel privind caracterul neechitabil al procedurii, determinat de schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procedurii, întrucât dispoziţia legală analizată şi-a încetat efectul ca urmare a unei operaţiuni normale într-un stat de drept, prin exercitarea controlului de constituţionalitate, sens în care este şi jurisprudenţa CEDO (cauza Slavov contra Bulgariei).

Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul interpretării şi aplicării art. 20 alin. (2) din Constituţia României, întrucât prin hotărârea pronunţată instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).

A învederat apelantul că instanţa de apel s-a raportat la reglementări internaţionale, la jurisprudenţa Curţii europene, fără a indica textele de lege interne neconcordante cu dispoziţiile Convenţiei şi prin trimitere la cauze ce nu au relevanţă în pricina dedusă judecăţii (ele se referă la aplicarea retroactivă a legislaţiei, spre deosebire de cazul în speţă, în care incidente sunt dispoziţiile unei decizii privind constituţionalitatea unui text de lege).

Dacă s-ar considera că instanţa este ţinută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acţiunii şi că este în drept a ignora declararea neconstituţionalităţii acestuia, s-ar goli de conţinut însăşi procedura controlului de constituţionalitate (concluzie desprinsă în raport cu ipoteza art. 29 din Legea nr. 47/1992 ce permite invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în orice fază a procesului).

Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de către instanţa de apel, sens în care s-a susţinut, făcându-se din nou trimitere la dispoziţiile legale invocate în susţinerea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că dacă s-ar considera că efectele Deciziei nr. 1358 a Curţii Constituţionale nu se aplică litigiului de faţă, reaprecierea cuantumului despăgubirilor se impune în considerarea dispoziţiei art. 5 alin. (1¹) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc criterii de determinare/de cuantificare a despăgubirilor morale, nesocotite de instanţa de apel, care s-a raportat doar la măsurile reparatorii de care a beneficiat reclamantul în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Referitor la calea de atac dedus judecăţii, se constată următoarele:

Sub un prim aspect, instanţa de recurs va analiza efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 asupra prezentului recurs, aspect invocat de către recurentul pârât şi de Ministerului Public - Parchetul de le lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În acest sens, susţinerile recurentului pârât, conform cărora nu mai există, în prezent, ca urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, şi faţă de această situaţie, acţiunea reclamantului ar trebui respinsă pe fond, vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

În acest context, este fără dubiu faptul că efectele deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamant, şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia lor, sunt defavorabile, deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea acestei decizii de către prezenta instanţă este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 şi art. 14 din documentul european, articole ce vor genera o analiză pe branşe distincte.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Noţiunea de „bunuri" din textul menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci si alte drepturi şi interese, care constituie active, pot fi considerate „bunuri", în sensul autonom al acestei dispoziţii.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale", cât şi „valorilor patrimoniale", inclusiv creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă", Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, par. 52).

Pe plan intern, voinţa statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii, care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.

De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.

În speţă, reclamantul a formulat acţiunea la 12 octombrie 2009, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa legată de termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.

Acesta a solicitat despăgubiri pentru o condamnare căreia însăşi legea îi recunoaşte caracterul politic (la art. 1 alin. (2) din lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanţei, iar instanţele au verificat şi confirmat, în cauză, îndeplinirea cerinţelor legale, de către reclamant, pentru a obţine despăgubiri, hotărârea pronunţată în cauză reprezentând ea însăşi o valoare patrimonială, de natură să justifice speranţa legitimă a părţilor menţionate de a-şi vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege, drept recunoscut constant, în măsura îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, de instanţele judecătoreşti, elementul de diversitate a soluţiilor pronunţate în cauze similare/identice constituindu-l doar cuantumul sumelor acordate cu titlu despăgubiri.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranţa legitimă a reclamantului de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legitimă bucurându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întocmai ca şi un bun actual (de exemplu, dacă reclamantul ar fi deţinut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).

Fără îndoială, protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol, cu privire la „bunurile" unei persoane nu este una absolută, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat.

În acest sens, se prevede că „Dispoziţiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general.".

Prin urmare, art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii, care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept, în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, pe cale jurisprudenţială, şi limitările de facto, care pot determina „atingerea substanţei dreptului, şi care trebuie privite în sensul că, chiar dacă limitările privesc realizarea unui interes general, acestea nu trebuie să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului".

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, şi anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionalităţii între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii enunţat.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de „lege" proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin Decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.

Pentru cei care sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în cursul soluţionării cauzei, după pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere a dreptului împotriva cererii reclamantului, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate, înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.

Cum privarea de despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăşi „substanţa" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarilor, şi aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb, sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.

În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că, în această ipoteză, nu există „indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului, în sensul impus de dispoziţiile convenţionale.

Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curţii Constituţionale este legat de actuala situaţie economică a statului român, care impune anumite restricţii bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reţine că este respectat criteriul de proporţionalitate enunţat mai sus.

În concluzie, aplicând, în recurs, Decizia Curţii Constituţionale, faţă de persoane cărora li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamantului, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în discuţie ar determina, în opinia instanţei de recurs, şi încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acces la o instanţă".

Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, care trebuie să fie efectiv, deşi nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), în această etapă procesuală şi în contextul judiciar enunţat ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, în faza procesuală a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, ar lipsi, practic, pe reclamant şi în absenţa oricărei culpe procesuale din partea lor, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În esenţă, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenţia, protejează persoanele fizice şi juridice aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. 1 din Primul Protocol şi art. 6).

Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se afla în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamantului, o hotărâre de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu, în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei menţionate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).

Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât şi de parchet privind respingerea acţiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii şi absenţei unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse şi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească acestuia.

Trimiterile făcute de recurente la jurisprudenţa Curţii europene pe aspectul analizat, cu referire expresă la cauza Slavov contra Bulgariei, sunt lipsite de relevanţă în cauza dedusă judecăţii, dat fiind contextul faptic esenţial deosebit între cele două cazuri. Dacă în cauza Slavov, intervenţia instanţei de contencios constituţional a intervenit aproape imediat/momentului adoptării actului normativ constat neconstituţional (perioadă de 1 - 2 luni), în cauza de faţă, intervenţia Curţii Constituţionale s-a produs după trecerea unei perioade de timp semnificative (18 luni) şi în condiţiile unei jurisprudenţe bine conturate cristalizate cât priveşte soluţiile (cu mici excepţii) pronunţate relativ la admisibilitatea acţiunilor în materia reglementată de actul special de reparaţie în ipoteza îndeplinirii condiţiilor pretinse de lege (condamnare sau măsură administrativă politică).

Asupra motivului de recurs, prin care se critică cuantumul daunelor morale, Înalta Curte retine următoarele:

Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).

Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categoric juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.

Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea aceloraşi raţiuni, pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare a suferinţelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deşi nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului politic al condamnării dispuse în persoana reclamantului ci i-au acordat acestuia despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri.

O soluţie de această natură este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare şi arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.

Recurentul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice ca şi Parchetul Curţii de Apel Bucureşti au contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că ceea ce se impută instanţei de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie.

Astfel, deşi se referă la necesitatea respectării principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echităţii şi al gravităţii prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care ar fi suma cuvenită reclamantului.

În acest context, se poate observa că cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului-pârât reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, în raport de probe certe, şi la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporţionalităţii între prejudiciu şi reparaţia acordată.

În raport însă de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, prin raportare la criteriile stabilite de lege şi cele convenţionale, respectiv valorile lezate prin condamnare, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieţii reclamantului, în timpul şi după încarcerare, în condiţii extrem de grele şi umilitoare, cu supunerea unor privaţiuni imposibil de a fi imaginate ca putând a fi suportate de o fiinţă umană, se reţine că suma stabilită cu titlu de despăgubiri morale apare a fi disproporţionată în raport cu prejudiciul produs prin raportare la durata încarcerării (2 ani şi 2 luni) dar şi pentru faptul că între momentul producerii faptului prejudiciabil şi solicitarea acoperii acestuia, a trecut o perioadă lungă de timp, de natură a atenua suferinţele consecinţele faptei imputate.

Aceasta impune o reevaluare a cuantumului despăgubirilor stabilite a fi cuvenite reclamantului şi, prin consecinţă, admiterea recursului pârâtului şi al Ministerului Public şi, pentru aceleaşi considerente, de respingere a recursului reclamantului, corespunzător celor menţionate în cuprinsul prezentei decizii.

Nu este fondată critica din recursul Ministerului Public încadrată în prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti reprezintă, în accepţiunea acestei norme, o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Al patrulea motiv de recurs vizează respectarea unor competenţe constituţionale în cadrul întregului sistem al autorităţilor statului şi trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin acestor autorităţi şi implicit încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Asemenea situaţii pot exista în ipoteza realizării unui act care intră în sfera exclusivă de activitate a organelor executive sau legislative, aplicarea unor texte abrogate, refuzul de a recunoaşte valoarea juridică unor dispoziţii normative în vigoare etc.

Analiza incidenţei unei decizii a Curţii Constituţionale cu privire la constatarea neconstituţionalităţii unei norme legale cu consecinţa încetării efectelor sale (iar nu abrogarea sa) prin raportare la jurisprudenţa convenţională şi reglementările internaţionale relevante, nu se constituie, cum eronat susţine recurenta în teza motivului de recurs invocat, ci dă expresie respectării întocmai a prevederilor art. 20 din Constituţia României legal aplicate şi reţinute de instanţa de apel.

Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile pârâtului şi al Ministerului Public vor fi admise exclusiv sub aspectul cuantumului sumei reţinute a fi cuvenite reclamantului cu titlu de despăgubiri, recursul reclamantului pe aceeaşi chestiune urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 276/ A din 15 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că reduce cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului S.Ş. de la 200.000 euro la 60.000 euro, echivalentul în lei, la data plăţii efective.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.Ş., împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 7655/2011. Civil. Despăgubiri Legea...		ICCJ. Decizia nr. 5780/2011. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: