ICCJ. Decizia nr. 7655/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7655/2011
Dosar nr. 1653/101/2010
Şedinţa publică din 31 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 278 din 1 iunie 2010 a Tribunalului Mehedinţi s-a admis în parte acţiunea, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 50.000 euro pentru prejudiciul suferit de ea, 50.000 euro pentru prejudiciul suferit de H.M., 50.000 euro pentru prejudiciul suferit de H.I. şi 50.000 euro pentru prejudiciul suferit de C.E., în total 200.000 euro.
Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a reţinut că la data de 18 iunie 1951 părinţii şi bunicii reclamantei au fost obligaţi să părăsească domiciliul lor din localitatea Vrata, judeţ Mehedinţi şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Ţântăreni, judeţ Gorj, iar reclamanta s-a născut în anul 1953 în localitatea unde au fost deportaţi.
S-au considerat incidente dispoziţiile art. 3 şi alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamanta fiind îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma dislocării, atât în nume propriu, cât şi pentru părinţi şi bunică. S-a avut în vedere şi faptul că prin Hotărârea nr. 515 din 26 februarie 1991 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 reclamantei i-au fost acordate drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, iar prin Decizia civilă nr. 439 din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii reclamantei privind obligarea la plata daunelor morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta a promovat acţiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenţii acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
Deşi la data soluţionării apelului de faţă termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului, dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
Caracterul obligatoriu si opozabil tuturor, al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanţe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cu care România este stat de drept. In lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în lumina art. 2 şi 20 din Constituţie, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prin pronunţarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituţională continuând soluţionarea cauzei şi având obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale. In măsura în care este necesar, instanţa judecătorească va aplica direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, în absenţa unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispoziţiile prevăzute prin Decizia pronunţată de Curtea Constituţională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremaţiei Constituţiei, precum şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor de către Curtea Constituţională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Instanţa de apel a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a doua (dispoziţii care nu au făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate) şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanţa trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condiţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condiţiile acestor acte normative nu este suficientă.
În speţă, se constată că reclamanta a primit lunar sume de bani stabilite iniţial prin Hotărârea nr. 515 din 26 februarie 1991 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, apreciindu-se că prejudiciul suferit de aceasta în perioada cât a fost strămutată este suficient reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale potrivit actelor normative reparatorii anterioare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.D. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului declarat de Statul Român prin M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii,in condiţiile in care a reţinut incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 câtă vreme la data la care a fost emisă hotărârea atacată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu își încetaseră efectele fiind doar suspendate de drept, efecte ce expirau doar după 45 de zile de la publicarea în M. Of. a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (publicarea ei datând din 15 noiembrie 2010), respectiv doar la 1 ianuarie 2011.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:
Fată de efectele deciziei Curţii Constituţionale, pentru reclamanta si pentru orice solicitant aflat în situaţia sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanţa este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, cu art. 6 si art. 14 din documentul european .
Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. l la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Noţiunea de „bunuri" din textul sus-menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate" şi, deci, „bunuri" în sensul acestei dispoziţii.
Art. 1 din Protocolul nr. l se aplică atât „bunurilor actuale", cât şi „valorilor patrimoniale", inclusiv creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
Voinţa statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.
Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 au o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.
În speţă, reclamanta a formulat acţiunea la 12 martie 2010, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa legată de termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.
A solicitat despăgubiri pentru o măsura administrativa cu caracter politic suferită de părinţii si bunicii săi prin stabilirea domiciliului obligatoriu in perioada 18 iunie 1951 - 6 mai 1960, căreia însăşi legea îi recunoaşte caracterul politic (art. 1 alin. (2) lit. a) din Lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanţei şi, anterior apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, instanţa de fond verificase şi confirmase îndeplinirea cerinţelor legale, de către petentă, pentru a obţine despăgubiri, hotărârea pronunţată în cauză reprezentând, ea însăşi, o valoare patrimonială, de natură să justifice speranţa legitimă a părţii menţionate de a-şi vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.
Toate aceste elemente conturează, în concluzie, „speranţa legitimă" a reclamantei de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legitimă bucurându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, întocmai ca şi un „bun actual" (de exemplu, dacă reclamanta ar fi deţinut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).
Fără îndoială, protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile" unei persoane nu este una absolută, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat.
În acest sens, se prevede că „Dispoziţiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general.".
Prin urmare, art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială, dată de „atingerea substanţei" dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea priveşte realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. l înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, şi anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionalităţii între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.
În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii sus-enunţat.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de „lege", proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.
În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
Prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia în perioada regimului politic trecut.
Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.
Până în prezent nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin Decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.
Pentru cei care, ca şi reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.
Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăşi „substanţa" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.
Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului.
Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curţii Constituţionale este legat de actuala situaţie economică a statului roman, care impune anumite restricţii bugetare pe toate palierele, în niciun caz nu se poate reţine că este respectat criteriul de proporţionalitate enunţat mai sus.
În concluzie, aplicând, în recurs, Decizia Curţii Constituţionale, faţă de o persoană căreia i s-a recunoscut, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamantei, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
Aplicarea deciziei în discuţie ar determina şi încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acces la o instanţă".
Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, drept care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Dacă s-ar aplica Decizia Curţii Constituţionale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), instanţa de apel ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea sentinţei atacate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanţele anterioare şi în vigoare la data pronunţării hotărârii, cu consecinţa previzibilă şi, bineînţeles, defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a acţiunii.
Or, aceasta ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii în faza procesuală a apelului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, ar lipsi-o practic pe reclamantă şi în absenţa oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul la despăgubiri.
În esenţă, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice şi juridice aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. 1 din Primul Protocol şi art. 6 din Convenţie).
Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se află în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („ai atât de mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamantei, chiar o hotărâre de primă instanţă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
Aplicarea deciziei sus-menţionate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).
Pentru toate argumentele prezentate în precedent nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea acţiunii ca urmare a aplicării acestei decizii.
Este real că instanţa de apel face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 si respectiv la dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie potrivit căruia Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of. şi că la data soluţionării apelului termenul de 45 de zile, prevăzut de textul constituţional nu expirase, însă instanţa a avut in vedere la pronunţarea hotărârii dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 229/2009 ce nu au făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit cărora instanţa trebuie să aibă in vedere drepturile deja stabilite in condiţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi a Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condiţiile acestor acte normative, nu este suficientă, apreciindu-se însă că prejudiciul este suficient reparat ca urmare a faptului că a primit lunar sume de bani stabilite prin Hotărârea nr. 515 din 26 februarie 1991 a Comisiei judeţene Caraș Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.
Contrar acestei reţineri, este de precizat că nu sunt excluse de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 persoanele care au primit deja o reparaţie conform Decretului Lege nr. 118/1990.
Desigur, instanţa va trebui să aibă în considerare acest fapt, fără însă a se limita la aceste măsuri, deja acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990.
Legea nr. 221/2009 are un caracter de complinire a actelor emise anterior emise, în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este şi actul normativ sus evocat (Decretul-lege nr. 118/1990).
Or, din această perspectivă, chiar dacă reclamanta este beneficiara unor măsuri deja stabilite în baza Decretului Lege nr. 118/1990, instanţa trebuie să aibă în vedere şi caracterul de complinire a Legii nr. 221/2009 in ce privesc actele normative emise anterior, tocmai în scopul reparării prejudiciilor suferite de reclamanta prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 6 mai 1960, a părinţilor şi bunicilor ei, în localitatea Ţânţăreni, judeţul Gorj, cu atât mai mult cu cit reclamanta s-a născut in anul 1953 in perioada deportării(18 iunie 1951 - 6 mai 1960)
Este real că prin hotărârea nr. 515 din 26 februarie 1991 Comisia Judeţeană pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 i s-a acordat reclamantei, în temeiul art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 118/1990 o indemnizaţie lunară de 367 lei, însă această sumă nu este nici suficientă, şi nici măcar în măsură să înlăture sau să acopere prejudiciile morale suferite de reclamantă.
Prin stabilirea domiciliului obligatoriu a familiei reclamantei pe perioada 18 iunie 1951 - 6 mai 1960, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, astfel că la stabilirea daunelor morale trebuie avute în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic si psihic, importanta valorilor lezate, măsura in care aceste valori au fost afectate, precum şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele negative de către reclamantă.
Din aceasta perspectivă sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se admite recursul, a se modifica hotărârea instanţei de apel în sensul respingerii apelului declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.D. împotriva Deciziei nr. 439 din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia în sensul că respinge apelul pârâtului Statul Român prin M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva sentinţei nr. 278 din 1 iunie 2010 a Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8562/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7080/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
