ICCJ. Decizia nr. 1821/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1821 /20 14
Dosar nr. 5081/105/2012
Şedinţa publică din 11 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, la data de 13 iunie 2013, după declinarea acesteia de la Tribunalul Prahova, revizuentul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi M.E. şi M.C., intimaţii-pârâţi T.E.H., C.C.C., Prefectura Sibiu, SC U. SRL, Primarul municipiului Sibiu, şi cu intimaţii-mtervenienţi C.D., C.M., C.M.A., Z.G., Z.C.D. şi Z.G.L., revizuirea încheierii de şedinţă din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, prin care s-a admis excepţia necompetenţei exclusive a acestei instanţe şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.
În motivare, a arătat că pricina înregistrată sub nr. 103/105/2011 la Judecătoria Ploieşti este disjunsă din Dosarul nr. 15820/281/2006 al acestei instanţe, care a fost strămutat de la Judecătoria Sibiu, formându-se Dosarul nr. 6490/281/2008, în care a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale formulate de pârâţii C.C., C.C.C., M.E. şi M.C., ce face obiectul acestui dosar, în favoarea Tribunalului Prahova, urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă materială a Judecătoriei Ploieşti.
Recursurile promovate împotriva sentinţei nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploieşti, secţia civilă, au fost respinse prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia civilă.
Odată cu reluarea judecăţii, după repunerea pe rol a cauzei, intimaţii T.E.H. şi Primăria municipiului Sibiu au reiterat excepţia necompetenţei exclusive a Tribunalului Prahova, care a fost respinsă, întrucât s-a reţinut autoritatea de lucru judecat în această privinţă.
Având în vedere că dosarul iniţial, înregistrat sub nr. 15820/281/2006 la Judecătoria Ploieşti, a fost strămutat de la Judecătoria Sibiu, în cauză, operează prezumţia că judecata întregului litigiu se va desfăşura la instanţele din Prahova. Dacă s-ar admite excepţia necompetenţei Tribunalului Sibiu, s-ar crea situaţia de neconceput ca o parte a judecăţii să se desfăşoare la instanţa prahoveană, iar o altă parte la instanţa din Sibiu, de la care a fost strămutată cauza, încălcându-se, astfel, hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la strămutarea acţiunii principale.
Întrucât au fost pronunţate trei hotărâri, privind aceleaşi părţi, revizuentul apreciază că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., impunându-se, astfel, retractarea sentinţei nr. 4088 din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă.
Prin urmare, se impune admiterea cererii de revizuire, anularea hotărârii mai sus menţionate şi constatarea competenţei exclusive a Tribunalului Prahova, în soluţionarea pricinii.
Prin decizia nr. 3708 din 20 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire a sentinţei nr. 4088 din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă, reţinându-se că hotărârile pretins contradictorii au fost pronunţate în aceeaşi cauză, în acelaşi dosar, pe parcursul mai multor cicluri procesuale, determinate de căile de atac exercitate de părţile litigante.
Astfel, s-a constatat că, iniţial, dosarul a fost strămutat de la Judecătoria Sibiu la Judecătoria Ploieşti, cauza ce făcea obiectul Dosarului nr. 103/105/2011 fiind disjunsă din cel iniţial, având nr. 15820/281/2006, al celei din urmă instanţe.
Aşa fiind, s-a format Dosarul nr. 6490/281/2008, în care s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii reconvenţionale în favoarea Tribunalului Prahova, ca o consecinţă a admiterii excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Ploieşti.
Prin decizii definitive şi irevocabile a fost respins recursul declarat împotriva sentinţei de declinare a competenţei. Reluându-se judecata în faţa Tribunalului Prahova, s-a invocat din nou excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a acestei instanţe.
Pentru aceste motive, s-a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., avându-se în vedere şi că cele două decizii, pretins contradictorii, au fost pronunţate în aceeaşi cauză, în acelaşi dosar, ce a luat numere diferite, urmare a strămutării pricinii de la o instanţă la alta, şi nu în dosare sau procese distincte, pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac promovate de părţile litigante.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut că cele două dispoziţii ale hotărârilor pronunţate, pretins divergente, se referă la competenţe diferite ale instanţei, respectiv cea materială şi teritorială.
Prin recursul înregistrat pe rolul Înaltei Curţi la data de 3 februarie 2014 şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., revizuentul C.C. a invocat nelegalitatea deciziei nr. 3708 din 20 noiembrie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Criticile menţionate în memoriul de recurs au vizat interpretarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., aceasta apreciind că, pentru ca normele menţionate să devină incidente în speţă, este necesar ca hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite.
În opinia revizuentului, această interpretare excede textului legal invocat, întrucât acesta impune ca hotărârile să fie adoptate de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, în una şi aceeaşi pricină, cum este şi în cazul de faţă.
De asemenea, acesta a mai arătat că instanţa de fond a interpretat eronat şi raţiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., constând în necesitatea înlăturării încălcării principiului puterii de lucru judecat, în cazul în care au fost date soluţii diferite în dosare distincte, instituţia revizuirii impunând doar îndeplinirea condiţiei ca hotărârile să fie adoptate în una şi aceeaşi pricină şi nu în dosare diferite.
Astfel, revizuentul a precizat că hotărârile menţionate în cererea sa ca fiind potrivnice nu reprezintă consecinţa exercitării, în cauză, a căilor de atac de către părţi, ci reprezintă doar soluţiile adoptate de instanţă cu privire la excepţia necompetenţei acesteia.
Totodată, a mai menţionat că, invocarea de către instanţa de fond a jurisprudenţei, în susţinerea deciziei prin care a fost respinsă cererea de revizuire, constituie o interpretare eronată a normelor de drept comun, întrucât numai convingerea judecătorului are înrâurire asupra soluţiei pronunţate în cauză, jurisprudenţa neconstituind izvor de drept.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., pe care revizuentul şi-a întemeiat recursul, modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când conţine motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, şi când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Temeiul juridic al cererii de revizuire, astfel cum a fost precizat de petent, este art. 322 pct. 7 C. proc. civ., conform căruia revizuirea poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, adoptate de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
În speţă, condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile citate nu sunt îndeplinite, aspect stabilit, în mod judicios, şi de instanţa anterioară.
Astfel, litigiul asupra căruia poartă cererea de revizuire face obiectul Dosarului nr. 103/105/2001, în care a fost pronunţată sentinţa nr. 4088 din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă, prin care a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a acestei instanţe, referitoare la soluţionarea cererii reconvenţionale formulate de C.C., M.C. şi M.E., şi care avea ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei din 3 martie 2005, emise de Primarul municipiului Sibiu, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, privind restituirea unui imobil situat în această localitate, şi prin care s-a dispus declinarea competenţei soluţionării pricinii în favoarea Tribunalului Sibiu, la secţia specializată în materie civilă a acestuia.
În opinia revizuentului, această hotărâre este contradictorie sentinţei nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploieşti, secţia civilă, prin care a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Ploieşti privind judecata cererii reconvenţionale mai sus menţionate, cauza fiind declinată spre competentă soluţionare la Tribunalul Prahova, secţia civilă.
Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, prin care au fost respinse recursurile declarate de reclamanta-pârâtă T.E.H. şi de pârâtul-reclamant C.C., apreciindu-se că cererile ce vizează dispoziţiile emise în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt de competenţa exclusivă a tribunalului, aspect care atrage, în speţă, soluţionarea separată a cererii reconvenţionale de cererea principală, care vizează anularea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele restituite ulterior în baza acestui act normativ.
Prin încheierea din 20 iunie 2014, Tribunalul Prahova, secţia civilă, constatând că prin sentinţa nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploieşti, secţia civilă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea sa, şi că această instanţă a respins recursurile formulate de C.C. şi T.E.H. prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie 2009, a admis, la rândul său, excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte necompetenţa materială a Tribunalului Prahova, reţinând că acest aspect a fost tranşat irevocabil.
Aşa fiind, din expunerea anterioară, rezultă că hotărârile enumerate, pretins contradictorii, au vizat, două aspecte diferite.
Sentinţa nr. 4088 din 22 iunie 2012 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă, a cărei retractare se solicită, a rezolvat problema necompetenţei teritoriale exclusive a Tribunalului Prahova privind soluţionarea cererii reconvenţionale formulate de C.C., M.C. şi M.E., iar sentinţa nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploieşti, secţia civilă, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 161 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, a tranşat problema competenţei materiale privind judecata aceleiaşi cereri, reţinându-se că pretenţiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 referitoare la retrocedarea imobilelor sau constatarea nulităţii actelor privind retrocedarea, sunt de competenţa materială a tribunalului, ca instanţă de fond, şi nu a judecătoriei.
Prin urmare, hotărârile care, în opinia revizuentului, sunt potrivnice, s-au referit la rezolvarea unor aspecte diferite, respectiv competenţa materială şi teritorială a instanţei abilitate de lege să soluţioneze cererea reconvenţională dedusă judecăţii, motiv pentru care, critica recurentului privind existenţa, în cauză, a unor hotărâri contradictorii este nefondată, şi va fi respinsă, ca atare.
Nefondat este şi motivul de recurs ce a vizat constatarea eronată a instanţei de fond cu privire la existenţa aceleiaşi pricini, în care au fost pronunţate deciziile pretins divergente.
Astfel, din textul de lege reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. rezultă că revizuirea este admisibilă, în acest caz, numai atunci când, prin hotărâri definitive s-au creat situaţii contradictorii, soluţionându-se diferit acelaşi raport juridic, în faţa aceloraşi instanţe ori a unor instanţe diferite.
Finalitatea acestui caz de revizuire este aceea de a se remedia erorile determinate de nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat.
Din această perspectivă, se constată că susţinerea revizuentului privind nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat de către instanţa anterioară este nefondată, întrucât, prin hotărârea a cărei retractare se solicită, a fost determinată instanţa competentă teritorial să judece cererea reconvenţională, care nu este contradictorie şi nu încalcă aspectele stabilite prin sentinţa nr. 5017 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Ploieşti, secţia civilă, privind competenţa materială a acestei instanţe, în soluţionarea aceleiaşi cauze.
Criticile formulate în recurs şi întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât se constată că hotărârea atacată cuprinde motivele corespunzătoare soluţiei adoptate de către instanţă, care este în acord cu situaţia de fapt dedusă judecăţii.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicarea acestuia s-a făcut în mod formal, în condiţiile în care recurentul nu a arătat actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa să-i fi dat o interpretare greşită sau căruia aceasta să-i fi schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.
Pentru toate considerentele expuse în precedent, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale incidente în cauză au fost interpretate şi aplicate în mod corect de către instanţa de fond, motiv pentru care, în temeiui dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul C.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de către revizuentul C.C. împotriva deciziei nr. 3708 din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4250/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6062/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
