ICCJ. Decizia nr. 4176/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4176/2012
Dosar nr. 1719/2/2011
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia nr. 11147 din 02 februarie 2009, Primarul Municipiului Bucureşti a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de ½ din terenul în suprafaţă de 463,40 mp, respectiv 231,70 mp, imposibil de restituit în natură, şi a respins cererea privind acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia demolată situat în Bucureşti, sectorul 3, deoarece nu s-a prezentat autorizaţia de construcţie.
Prin sentinţa civilă nr. 782 din 22 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia.
Prin Decizia civilă nr. 56/A din 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Curtea a reţinut că instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ potrivit art. 129 C. proc. civ. pentru administrarea tuturor probelor necesare clarificării raportului juridic dedus judecăţii.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1272 din 24 februarie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia, a anulat în parte Dispoziţia nr. 11147 din 02 februarie 2009 şi a obligat intimatul să emită o nouă dispoziţie prin care să acorde, contestatoarei, măsuri reparatorii pentru imobilul-teren în suprafaţă totală de 433 mp şi construcţia de 38 mp, imposibil de restituit în natură.
Notificarea a avut ca obiect imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2739 din 20 octombrie 1951, prin care M.C. şi M.J. au dobândit terenul în suprafaţă de 463,40 mp, pe care ulterior au ridicat o construcţie, ambele imobile având regimul juridic de bunuri dobândite în timpul căsătoriei.
În Decretul nr. 408/1973, respectiv în anexa la acest decret, poziţia 6, figurează M.C. şi M.J. cu un imobil teren în suprafaţă de 433 mp şi construcţie de 38 mp, situaţie confirmată şi de relaţiile furnizate de către primărie.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 11 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată, respectiv Normelor metodologice de aplicare ale Legii nr. 10/2001.
Pentru construcţia demolată, tribunalul a arătat că se cuvin contestatoarei măsuri reparatorii prin echivalent, având în vedere suprafaţa de 38 mp construiţi, aşa cum rezultă din actul de preluare al imobilului.
Prin încheierea din 17 decembrie 2010, instanţa a respins cererea contestatoarei prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinţei, în sensul de a se dispune măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 463,40 mp, şi nu suprafaţa de 433 mp teren, reţinându-se că prin decretul de expropriere, de la aceasta s-a preluat doar suprafaţa de 433 mp teren.
Prin Decizia civilă nr. 580 A din 31 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile reclamantei, respectiv al pârâtului, a respins, ca nefondat, apelul contestatoarei împotriva încheierii din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
S-a avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare nr. 2739 din 20 octombrie 1951 din care rezultă că reclamanta împreună cu soţul său au cumpărat suprafaţa de 463,40 mp teren situată în Bucureşti, sector 3.
Prin Decretul de expropriere nr. 408 din 12 august 1973, de la reclamantă şi soţul acesteia, a fost preluat la stat imobilul compus din suprafaţa de 433 mp şi o construcţie cu o suprafaţă construită de 38 mp.
Soţul contestatoarei a decedat la data de 12 august 1985, iar conform certificatului de moştenitor depus la dosarul cauzei, aceasta a devenit unic moştenitor.
Atât unitatea deţinătoare, cât şi instanţa au recunoscut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, terenul fiind afectat de elemente de sistematizare, respectiv bloc, alee acces bloc, trotuar protecţie, iar construcţia fiind demolată.
În mod judicios prima instanţă a recunoscut, contestatoarei, dreptul la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafaţă de teren înscrisă în decretul de expropriere, respectiv 433 mp, şi pentru construcţia demolată.
Într-adevăr, din contractul de vânzare-cumpărare autentic depus la dosarul cauzei, rezultă că reclamanta împreună cu soţul ei, au înscrisă în acest contract, suprafaţa de 463,40 mp teren, iar din evidenţele primăriei, rezultă că cei doi s-au înregistrat în registrul agricol cu terenul, în baza contractului de vânzare-cumpărare, şi apoi cu construcţia edificată fără autorizaţie de construcţie.
Contestatoarea are dreptul la ½ din suprafaţa de teren în baza contractului de vânzare-cumpărare şi la cealaltă ½ în baza certificatului de moştenitor nr. 67 din 26 februarie 1996 emis după soţul său M.C., celălalt coproprietar al imobilului.
De asemenea, aceasta este îndrituită şi la măsuri reparatorii pentru construcţia demolată, chiar dacă nu a avut la bază o autorizaţie de construcţie, căci, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al măsurilor reparatorii pentru imobilele supuse exproprierii, nu fac nici o distincţie între construcţii eliberate cu autorizaţie, sau fără autorizaţie de construcţie.
Astfel, conform art. 11 alin. (3) şi (4) din lege, în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
În ceea ce priveşte însă întinderea terenului, Curtea reţine că statul nu poate restitui o suprafaţă mai mare de teren decât cea preluată, chiar dacă în actele de proprietate figurează o suprafaţă de teren mai mare.
Ca urmare, nici măsurile reparatorii nu pot fi calculate în raport de suprafaţa de teren înscrisă în acte, ci în raport de suprafaţa de teren efectiv preluată la stat.
Altfel, înseamnă a interpreta că statul trebuie să restituie mai mult decât a primit, ceea ce este contrar spiritului Legii nr. 10/2001 care are ca scop, repararea prejudiciilor efectiv cauzate persoanelor fizice prin preluarea abuzivă a imobilelor către stat.
Dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu îşi au aplicare în cauză, întrucât acestea vizează situaţia în care, cel ce se pretinde persoană îndreptăţită, nu se află în posesia actului de proprietate, şi nu şi atunci când prezintă un astfel de act în vederea redobândirii dreptului său.
Ca urmare, just prima instanţă a stabilit dreptul la măsuri reparatorii în favoarea contestatoarei, atât pentru teren, în limita suprafeţei de 433 mp, cât şi pentru construcţia demolată.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel al Municipiului Bucureşti, instanţa a reţinut că, în baza art. VII, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, unitatea deţinătoare, Municipiul Bucureşti nu poate acorda el însuşi măsuri reparatorii, ci doar să formuleze propuneri în acest sens Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din examinarea considerentelor sentinţei, dar şi a dispozitivului acesteia, rezultă că intimatul a fost obligat să emită o nouă dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, şi nu să le achite, atâta vreme cât nu este stabilită în nici un mod valoarea acestora.
În ceea ce priveşte recursul declarat de contestatoare împotriva încheierii din 17 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, Curtea a reţinut că just prima instanţă a respins-o, căci obligarea intimatei la emiterea unei dispoziţii privind propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 433 mp teren, în loc de 463,40 mp teren, cât a pretins contestatoarea, nu este rezultatul unei erori de calcul sau de consemnare a suprafeţei, ci a unei judecăţi de valoare, astfel încât, cererea contestatoarei de îndreptare a sentinţei, nu se încadrează în dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 18 iulie 2011, pârâtul prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Conform dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001 ).
Imobilul în litigiu a făcut obiectul decretului de expropriere nr. 408/1973, în anexa acestuia figurând M.C. şi M.J. cu un imobil teren în suprafaţă de 433 mp şi construcţie de 38 mp.
Sub acest aspect, s-a susţinut că nu poate fi vorba de o preluare abuzivă, în condiţiile în care reclamantul nu au făcut dovada că despăgubirile acordate nu reprezentau valoarea reală de la momentul exproprierii.
În ceea ce priveşte construcţia, nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, întrucât nu sunt înscrisuri care să justifice calitatea de proprietar, nedepunându-se nici măcar autorizaţia de construire.
Nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Excepţia tardivităţii recursului va fi respinsă, pentru următoarele considerente.
În drept, potrivit art. 301 alin. (1) teza I C. proc. civ., ca regulă, termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii.
În cauza dedusă judecăţii, în raport de data comunicării, 29 iunie 2011, respectiv data expedierii prin poştă a cererii de recurs – 15 iulie 2011, se poate aprecia cu deplină evidenţă că termenul de exercitare a recursului s-a respectat.
Recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.
Instanţele fondului au reţinut corect că notificarea a avut ca obiect imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2739 din 20 octombrie 1951, prin care M.C. şi M.J. au dobândit terenul în suprafaţă de 463,40 mp, pe care ulterior au ridicat o construcţie, ambele imobile având regimul juridic de bunuri dobândite în timpul căsătoriei.
Prin Decretul de expropriere nr. 408 din 12 august 1973, de la reclamantă şi soţul acesteia, a fost preluat la stat imobilul compus din suprafaţa de 433 mp şi o construcţie cu o suprafaţă construită de 38 mp.
Atât unitatea deţinătoare, cât şi instanţele anterioare au recunoscut calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, respectiv imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, terenul fiind afectat de elemente de sistematizare, respectiv bloc, alee acces bloc, trotuar protecţie, iar construcţia fiind demolată.
În circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, contestatoarei i se cuvine dreptul la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafaţă de teren înscrisă în decretul de expropriere, respectiv 433 mp, şi pentru construcţia demolată.
Contestatoarea are dreptul la ½ din suprafaţa de teren în baza contractului de vânzare-cumpărare şi la cealaltă ½ în baza certificatului de moştenitor nr. 67 din 26 februarie 1996.
Contestatoarea este îndrituită şi la măsuri reparatorii pentru construcţia demolată, întrucât, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al măsurilor reparatorii pentru imobilele supuse exproprierii, nu fac nici o distincţie între construcţii edificate cu autorizaţie sau fără autorizaţie de construcţie. Astfel, conform art. 11 alin. (3) şi (4) din lege, în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
În privinţa întinderii terenului, s-a reţinut corect că statul nu poate restitui o suprafaţă mai mare de teren decât cea preluată, chiar dacă în actele de proprietate figurează o suprafaţă de teren mai mare. Ca urmare, nici măsurile reparatorii nu pot fi calculate în raport de suprafaţa de teren înscrisă în acte, ci în raport de suprafaţa de teren efectiv preluată la stat.
Critica referitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi reţinută, întrucât recurentul-pârât nici nu s-a străduit să concretizeze, la speţă, conţinutul vreunei neregularităţi procedurale/încălcări ale normelor de drept substanţial.
Cât timp prin dispoziţia nr. 11147 din 02 februarie 2009, Primarul Municipiului Bucureşti a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul - teren, imposibil de restituit în natură, chiar dacă această recunoaştere a vizat doar parte a pretenţiilor reclamantei, a susţine în căile de atac că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului, înseamnă un exerciţiu abuziv al drepturilor procedurale, cu intenţia de a prelungi cursul procesului dincolo de limitele unui termen rezonabil.
În privinţa construcţiei, s-au interpretat corect dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, acestea nefăcând nici o distincţie între modalitatea de edificare a construcţiilor, cu sau fără autorizaţie de construcţie.
Cât timp situaţia cauzei pendinte nu a relevat vreo dovadă în sensul primirii de către reclamanta a vreunor despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, nu poate fi reţinută nici o critică de nelegalitate a deciziei atacate.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii recursului invocată de intimata-reclamantă M.J.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 580A din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4193/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4173/2012. Civil → |
|---|
