ICCJ. Decizia nr. 4193/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4193/2012
Dosar nr. 27006/3/2010
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 152 din 02 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Finanţelor Publice, a admis în parte acţiunea reclamantului S.O., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului suma de 802.850 lei, valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 3 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice.
S-a reţinut că prin Legea nr. 1/2009, lege specială în raport de răspunderea pentru evicţiune, reglementată de Codul civil, în materia înstrăinărilor realizate în baza Legii nr. 112/1995, s-a introdus art. 50 alin. (2)1, privind restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Cum reclamantul a indicat ca temei juridic în cererea precizatoare prevederile Legii nr. 1/2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Pe fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 654 din 05 iulie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, schimbată în parte prin Decizia civilă nr. 54 A din 31 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă, irevocabilă, s-a admis cererea reclamantei C.I., pârâtul fiind obligat să lase, reclamantei, în deplină proprietate şi posesie apartamentul în litigiu, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5525/31531 din 27 mai 1998.
Întrucât reclamantul a pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii unei acţiuni având ca obiect revendicare, nefiind formulată şi o cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, buna-credinţă a reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum şi încheierea acestuia cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, nu mai poate fi pusă în discuţie, cu atât mai mult cu cât termenul de prescripţie pentru formularea unei asemenea acţiuni a expirat.
În drept, tribunalul a constatat îndeplinite prevederile dispoziţiilor art. 50 alin. (2)/1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
S-a avut în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză de expert tehnic H.E., respectiv faptul că nici una dintre părţi nu a formulat obiecţiuni la expertiză.
Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, reţinând că obligaţia restituirii întregului preţ de piaţă revine Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Prin Decizia civilă nr. 650 A din 29 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.
S-a apreciat că nu este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 50 şi urm. din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Din examinarea şi interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă cu certitudine că apelantul-pârât are calitate procesuală pasivă în litigiu, şi nu Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale a apelantului-pârât în acest caz.
În aceste situaţii particulare în care au fost înstrăinate imobilele în condiţiile Legii nr. 112/1995, cel care a încasat efectiv preţul acestor vânzări nu a fost Primăria Municipiului Bucureşti, ci Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, el fiind cel care trebuie să răspundă şi în cazul desfiinţării contractelor.
Pe fondul cauzei, curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (2)/1 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desfiinţat se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât şi situaţia în care, deşi contractul nu a fost anulat, s-a admis acţiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al imobilului.
Dispoziţiile art. 50 din Legea 10/2001, modificată, obligă instanţa să distingă între „desfiinţarea” contractului urmare a eludării prevederilor Legii 112/1995 şi „desfiinţarea” contractului, deşi acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale.
Analiza întrunirii cerinţelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească irevocabilă prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate.
Prin sentinţa civilă nr. 654 din 5 iulie 2004 a Tribunalului Bucureşti, schimbată în parte prin Decizia nr. 54A/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin respingerea recursului, a fost admisă acţiunea în revendicare, fiind obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că „reclamanta, din acel litigiu face dovada dreptului său de proprietate pe scara transmiţătorilor succesivi, în timp ce titlul pârâtului provine de la un neproprietar. În ceea ce priveşte buna-credinţă a pârâtului la momentul cumpărării apartamentului, tribunalul apreciază că în cadrul acţiunii în revendicare, aceasta nu are relevanţă şi nu i se poate da eficienţă juridică decât într-o eventuală acţiune în constatarea nulităţii actului, deci, constatând că titlul reclamantei este preferabil şi potrivit principiului prior tempore, potior jure, va admite acţiunea în revendicare„.
Prin urmare, nu sunt întemeiate criticile apelantului, întrucât instanţa nu mai poate decât să constate că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat, întrucât, în mod irevocabil, într-un litigiu anterior, instanţele de judecată au statuat asupra acestei chestiuni de drept.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 02 august 2011, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât aceasta în mod greşit a menţinut în sarcina instituţiei pârâte plata sumei de 802.850 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului în litigiu, motiv pentru care au reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 5525/31531 din 27 mai 1998 are calitatea de terţ faţă de acesta, fiind în fapt doar depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză la preţul de circulaţie.
Instanţele anterioare trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În această situaţie calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
În speţa dedusă judecăţii, dispoziţiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea 10/2001, pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă este necesara întrunirea cumulativă a două condiţii şi anume: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi ca acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Cum nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat admiterea recursului, întrucât instanţa în mod greşit a omologat raportul de expertiză, însuşindu-şi punctul de vedere al expertului, deşi suma stabilită prin raportul de expertiză este exagerat de mare, în raport de declinul evident cu care se confrunta piaţa imobiliară în prezent.
S-a invocat încălcarea dreptului la apărare în ceea ce priveşte posibilitatea formulării obiecţiunilor la raportul de expertiză, prin necomunicare acestuia, deşi instanţa avea o asemenea obligaţie în virtutea principiului rolului activ al instanţei.
Raportul de expertiză este lovit de nulitate, întrucât expertul avea obligaţia de a depune raportul de expertiză însoţit de dovezile de convocare a părţilor la expertiză. Dovada de convocare a instituţiei pârâte nu a fost ataşată la dosarul cauzei.
Recursul este nefondat.
În raport de situaţia de fapt pe deplin stabilită de instanţele fondului şi necontestată, în mod corect s-a apreciat că, textul art. 50/1 din lege se referă la contractele de vânzare-cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995”, dar care au fost „desfiinţate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus.
Ca atare, critica recurentului-pârât în sensul că nu se poate justifica legitimarea sa procesuală pasivă, întrucât nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, este nefondată, întrucât, art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, care justifică restituirea preţului de piaţă al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă, referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar care au fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În interpretarea art. 50 şi art. 50/1 din Legea nr. 10/2001 sunt două situaţii de deosebit: ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2), chiriaşul cumpărător fiind îndreptăţit la restituirea preţului actualizat şi ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desfiinţat in situaţia admiterii acţiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50/1 din lege.
În ambele situaţii, Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a preţului actualizat, fie a preţului de piaţă al imobilului, conform art. 50 alin. (3) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.
Aşadar, în cauză, pentru ipoteza dedusă judecaţii, ce se circumscrie dispoziţiilor art. 50/1 din Legea nr. 10/2001 nu era necesară o hotărâre judecătorească prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
S-a apreciat ca nefondată şi critica relativă la faptul că nu Ministerul Finanţelor Publice, ci Municipiul Bucureşti ar avea calitate procesuală pasivă în speţă, dat fiind faptul că acesta din urmă a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1337 C. civ. care instituie obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune.
Prevederile speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant” astfel încât, în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea, în privinţa restituirii preţului actualizat, respectiv a restituirii preţului de piaţă al imobilului, prevederile Codului civil care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii - art. 1337, art. 1341-1345 C. civ.
Prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţia contra evicţiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice [art. 13 alin. (6)].
Critica referitoare la modul de apreciere, în circumstanţele cauzei pendinte, a concluziilor raportului de expertiză - suma stabilită prin raportul de expertiză este exagerat de mare, în raport de declinul evident cu care se confrunta piaţa imobiliară în prezent - nu poate fi primită, întrucât aceasta excede dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Nu poate fi reţinută nici o critică sub aspectul încălcării dreptului la apărare în ceea ce priveşte posibilitatea formulării obiecţiunilor la raportul de expertiză, întrucât, înainte de orice altă obligaţie a judecătorului - în virtutea principiului rolului activ al instanţei - dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. obligă părţile să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului într-un termen rezonabil.
De altfel, Înalta Curte a avut în vedere şi împrejurarea că aceste ultime critici ce vizează expertiza efectuată în cauză au fost invocate cu încălcarea principiului non omisso medio.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 650A din 29 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4214/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 4176/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
