ICCJ. Decizia nr. 4960/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 75 din 25 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanții O.A. și O.I., împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, pentru constatarea ca nelegală exproprierea imobilului înscris în C.F. nr. 3801 Cluj-Napoca, nr. top.4629 și rectificare carte funciară.
Potrivit copiei CF 3801 Cluj, nr. top. 4629 imobilul teren în suprafață de 1631 mp a constituit proprietatea numitului O.A. și soția E., cota de 276/392 parte cu titlu de cumpărare, 56/392 parte a constituit proprietatea numiților L.S. și soția G., asupra cotei de 251/1631 Statul Român și cota de 39/1631 a constituit dreptul de folosință al numitului O.I.
Potrivit încheierii nr. 1341-1342/1977 a notariatului de Stat Județean Cluj, în baza contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. 1962/1977 și a planului de împărțire, imobilul înscris în CF 3801 Cluj-Napoca, nr. top. 4629 casă și teren în suprafață de 1631 mp s-a transformat în apartamente, rămânând înscris în CF 3801 doar grădina în suprafață de 1531 mp. în acest scop s-a radiat din Cf 3801 dreptul de proprietate al numitului O.I. de sub B 41.
Din copia anexei la Decretul nr. 422/1977 rezultă că numiților O.A., O.E. și O.I. li s-a preluat suprafața de 1147 mp, teren pentru care acestora li s-a acordat despăgubiri în cuantum de 40.000 lei, conform susținerilor reclamanților.
Din actele de stare civilă depuse la dosar, tribunalul a reținut că reclamantul O.A. este fiul proprietarilor O.A. și E., iar reclamantul O.I. este atât fiul celor doi, cât și proprietarul din Cartea funciară O.I.
Odată cu apariția Legii nr. 10/2001, orice cerere care vizează imobilele care intră sub incidența dispozițiilor acestei legi sunt supuse dispozițiilor acestei legi și nu mai este posibilă formularea unei acțiuni de drept comun. în acest sens s-a pronunțat și înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin Decizia din 9 iunie 2008 statuând că: "Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția europeană a drepturilor omului, Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, altfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
în cauză, reclamanții nu au indicat temeiul juridic în baza căruia au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, ci doar pentru cel de-al doilea petit au indicat art. 34 din Legea nr. 7/1996.
Din analiza cererii de chemare în judecată coroborată cu actul de preluare, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu este supus reglementării Legii nr. 10/2001. Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001 în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg imobilele preluate în baza unor legi sau acte normative nepublicate, la data preluării, în M. Of. al României, Partea I sau în Buletinul oficial. Prin urmare, în condițiile existenței unei dispoziții legale prin care se constată nelegala preluare a imobilului în litigiu, lipsește interesul părții în a solicita caracterul nelegal al preluării. Imobilul în litigiu fiind supus reglementărilor din Legea nr. 10/2001 nu poate face obiectul unei cereri de drept comun prin care se urmărește redobândirea indiferent pe ce cale a proprietății.
în ceea ce privește cererea de rectificare a cărții funciare în sensul restabilirii situației de carte funciară și reînscrierii antecesorilor reclamanților, acesta a fost respinsă, pe această cale reclamanții dorind, pe cale ocolită să reintre în posesia imobilului. Este real că reclamanții au susținut în mod permanent că nu au solicitat retrocedarea imobilului ori în situația în care se dispune rectificarea de carte funciară, pasul următor este înscrierea în cartea funciară a reclamanților în calitate de moștenitori și implicit dobândirea dreptului de proprietate prin două acțiuni separate, ceea ce contravine dispozițiilor deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție anterior menționate.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții O.A. și O.E.
Prin Decizia nr. 246 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, s-a respins ca nefondat apelul reținându-se următoarele considerente:
Reclamanții au invocat încălcarea gravă a dreptului lor la un proces echitabil, respectiv a fost încălcat dreptul de acces la tribunal, deoarece primul petit al acțiunii a fost respins ca lipsit de interes, fără ca această excepție să fie pusă în discuția contradictorie a părților.
Acțiunea formulată de reclamant are două petite: constatarea nelegalei preluări a imobilului înscris în CF 380 Cluj-Napoca și radierea dreptului de proprietate al Statului Român din cartea funciară. Singurul temei juridic invocat de reclamanți a fost art. 34 din Legea nr. 7/1996, temei legal în baza căruia au formulat acțiunea.
Prin Decizia civilă nr. 185/A/2009 instanța de apel, în primul ciclu procesual, a statuat că primul petit nu este o expropriere întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994 ci o acțiune în constatarea nevalabilității titlului în baza căruia imobilul a fost preluat de Statul Român și rectificarea cărții funciare, motiv pentru care a casat cu trimitere spre rejudecare cauza.
în mod legal, în rejudecare, instanța de fond a verificat dacă acțiunea cu care a fost investită este o acțiune în constatare sau o acțiune în realizarea dreptului. Reclamanții au solicitat să se constate nelegala preluare a imobilului și radierea dreptului Statului Român în cartea funciară.
Analizând dispozițiile art. 111 C. proc. civ., Curtea constată că prin cererile în constatarea dreptului reclamantul solicită instanței să se constate că existența unui drept al său, însă nu urmărește condamnarea pârâtului. Hotărârile pronunțate în acțiunile în constatare nu sunt titluri executorii și nu pot fi puse în executare.
în prezenta cauză reclamanții se pretind titularii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, care a fost expropriat nelegal deoarece solicită radierea dreptului de proprietate al pârâtului, deci implicit obligarea acestuia la respectarea dreptului de proprietate al reclamanților, ca urmare a rectificării cărții funciare. Prin urmare, scopul material urmărit de reclamanți este de a se reveni la situația inițială de carte funciară și imobilul să figureze în favoarea proprietarilor de la care s-a preluat imobilul.
Interpretând corect cererile cu care a fost investită, instanța de fond a analizat acțiunea ca fiind o acțiune în revendicare formulată în 10 iunie 2008 (după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001). Reclamanții susțin în continuare că nu au investit instanța cu o cerere de revendicare ci cu o cerere în constatare, însă Curtea contată că tribunalul a făcut o corectă calificare a acțiunii. De altfel apelanții nu au arătat în memoriul de apel care sunt argumentele pe care se bazează această susținere.
Pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 2989 a fost adoptată de Statul Român Legea nr. 10/2001. Pentru a se evita incertitudinea situației acestor imobile legea specială prevede termene pentru depunerea notificării sub sancțiunea pierderii dreptului la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilului sau prin echivalent.
în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului referitoare la restituirea unor bunuri care au trecut pe diverse căi, de drept sau de fapt, în stăpânirea fostelor state totalitare se arată că, Convenția europeană a drepturilor omului nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat asemenea obligație concretizată cel puțin într-o "speranță legitimă" de redobândire a bunului sau a contravalorii sale. Art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu poate fi interpretat că ar stabili pentru statele contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce le-au fost confiscate. De asemenea s-a arătat că autoritățile naționale beneficiază de o largă marjă de apreciere pentru a alege măsurile reparatorii care se impun ca urmare a schimbării regimului politic. Apoi, art. 1 din Protocolul 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe.
Așadar, având în vedere jurisprudența Curții europene în materia măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat, este evident că statul poate opta pentru adoptarea unei legislații speciale în această materie, iar în țara noastră a fost adoptată Legea nr. 10/2001.
Problema care trebuie analizată este dacă persoanele care nu au declanșat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au urmat procedura, mai au deschisă calea numai acțiunii în revendicare, potrivit dreptului comun, art. 480 C. civ.
Prin Decizia nr. XXXIII/2008 pronunțată în recurs în interesul legii (obligatorie pentru instanțe de la publicare potrivit art. 3307alin. (4) C. proc. civ.), înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, care prevede o procedură administrativă prealabilă. Astfel, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter speciale.
S-a reținut de înalta Curte de Casație și Justiție că persoanelor cărora le este aplicabilă Legea nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun în materia revendicării, art. 480 C. civ., potrivit principiului "specialia generalibus derogant" - concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.
Numai în ipoteza existenței unor neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta are prioritate.
în cazul de față, reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, deci nu pot invoca aplicabilitatea Convenției, în prezenta acțiune și nu pot susține cu succes o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a legii speciale.
Imobilul în litigiu este supus reglementării Legii nr. 10/2001 și instanța de fond a arătat că este lipsit de interes să constate că acestui imobil îi este aplicabilă legea specială, deoarece este de natura evidenței acest lucru. Această argumentație a tribunalului nu reprezintă soluționarea excepției lipsei de interes a reclamanților, cum susțin aceștia în motivele de apel. Deci nu s-a încălcat principiul contradictorialității, oralității și a dreptului la apărare cum susțin apelanții.
în ceea ce privește respingerea cererii de revendicare, Curtea europeană a drepturilor omului în cauza pilot Atanasiu și alții vs. România, 2010, a statuat că respingerea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu reprezintă în sine o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 din Convenție, cu condiția că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale efectivă. Reclamanții în prezenta cauză nu pot invoca faptul că Legea nr. 10/2001, în ceea ce îi privește, nu a fost o cale efectivă pentru simplul fapt că nu au înțeles să uzeze de aceasta.
Deci, raportat la jurisprudența recentă a Curții Europene de Justiție, constatăm că părțile nu pot invoca încălcarea dreptului de acces la instanță în orice situație.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții O.A. și O.I. solicitând în principal casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
O primă critică vizează încadrarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. în condițiile în care instanțele erau obligate să se pronunțe în limitele învestirii, susținându-se că instanța s-a pronunțat asupra unor situații ce nu s-au cerut, motiv pentru care nu s-a cercetat fondul cauzei.
în aceeași idee se mai susține încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dar și ale Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs interesul legii de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recurenții învederează că chiar în situația în care ar fi formulat o acțiune în revendicare de drept comun, sentințele instanțelor sunt tot nelegale și netemeinice, în condițiile încălcării dispozițiilor obligatorii cuprinse în Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, dar și a jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, în măsura în care reclamanții se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție.
Se mai susține că nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice promovarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
în cauză susțin recurenții imobilul poate fi readus în patrimoniul reclamantului, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului de proprietate al altei persoane sau securității raportului juridic.
O altă critică vizează nerespectarea recomandărilor și a problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare, în condițiile în care potrivit art. 329 alin. (3) teza finală, instanța de fond și de apel erau obligate să respecte decizia de casare.
în drept sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele:
Instanța de apel a examinat cauza atât în raport de obiectul dedus judecății, cât și în respectarea principiului "tantum devolutum, quantum apellatum".
Acțiunea introdusă la 10 iunie 2008 vizează două petite și anume constatarea nelegalei preluări a imobilului înscris în CF 380 Cluj-Napoca și radierea dreptului de proprietate al Statului Român din cartea funciară. în raport de obiectul dedus judecății (acțiune în constatarea dreptului de proprietate), instanța de apel a făcut o examinare a raporturilor juridice dintre părți în raport de dispozițiile art. 111 teza a II - a C. proc. civ. și de faptul că în speță scopul urmărit de reclamanți reclamanții constă practic în revenirea la situația anterioară preluării abuzive, (situația inițială de carte funciară), cu consecința rămânerii imobilului înscris pe vechii proprietari de la care s-a preluat imobilul.
Or, față de scopul urmărit de reclamanți, în mod legal instanța de apel a reținut că reclamanții trebuie să urmeze procedura stabilită de Legea nr. 10/2001 până la finalizarea ei (cu posibilitatea acestora de a supune controlului instanței dispoziția ce se va emite în cadrul acestei proceduri).
Față de art. 480, 481 C. civ., reglementările Legii nr. 10/2001 sunt speciale, iar mecanismul de punere în aplicare a acestei legi este alcătuit din două etape succesive, din care prima este obligatorie.
De aceea, pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989, care se găsesc în administrarea, folosința sau, după caz, exploatarea unităților și instituțiilor publice, a regiilor autonome, societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și a organizațiilor cooperatiste, persoanele îndreptățite la restituire nu pot opta pentru formularea acțiunii în revendicare direct la instanțele competente.
Ele au obligația să parcurgă procedura prealabilă prevăzută de legea specială, în articolul 21 și următoarele, obligație impusă și de art. 109 alin. (2) C. proc. civ.
De altfel este de reținut că prin lege, se asigură și accesul la instanțele judecătorești, deoarece se prevede o a doua etapă - procedura judiciară - facultativă și subsidiară care dă dreptul persoanelor nemulțumite de modul în care s-au soluționat cererile de restituire a imobilelor preluate abuziv să apeleze la justiție pentru satisfacerea drepturilor lor, iar în cadrul acestei proceduri instanțele se pronunță asupra încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă a bunurilor. Deși acțiunea reclamantului este în constatare, practic se tinde la o revendicare a imobilului.
Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, iar singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie.
Cum chiar reclamanții susțin că acțiunea sa nu este o veritabilă acțiune în revendicare, înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, dând o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente, stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Față de scopul urmărit de reclamanți prin petitele acțiunii, ce au ca scop readucerea imobilului în proprietatea lor, instanța de apel și cea de fond, a făcut o legală interpretare a raporturilor juridice, a stării de fapt și de drept, reținând astfel că situația imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este reglementată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materie.
Din această perspectivă instanța de apel a avut în vedere și Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 ca lege specială în materie a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, dându-se astfel eficiență principiului "specialibus generalia derogant".
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
în același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Din perspectiva celor expuse nici una din criticile recurenților nu au fost fondate, motiv pentru care nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul acestora a fost respins ca nefondat în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4962/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4958/2012. Civil → |
|---|
