ICCJ. Decizia nr. 4956/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 15 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamanta S.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva antecesoarei sale G.Z., (născută H. și căsătorită T.), să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri de 360.000 EURO pentru suferințele fizice și psihice cauzate de luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind condamnarea la muncă forțată în fosta URSS, precum și suferințele cauzate prin această măsură.
Reclamanta a arătat ca la data de 15 ianuarie 1945 mama sa a fost ridicată din mijlocul familiei și deportată la munca de reconstrucție în URSS la numai 25 de ani, în localitatea Stalino Dombas, datorită schimbării politice produse în România prin semnarea unui armistițiu cu aliații sovietici. Etnicii germani au fost acuzați de colaborare cu ocupantul.
Prin măsura administrativă luată a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, au fost afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, demnitate, reputație - precum și pe cele care s-au situat în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, familia, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Ulterior, reclamanta a depus precizare de acțiune referitor la cuantumul despăgubirilor materiale, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 31.217,68 RON sumă care se va indexa cu indicele de inflație până la data efectivă a plății.
Prin Sentința civilă nr. 2711 din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost respinsă cererea formulata de reclamantă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut că, pentru a avea caracter politic, măsura administrativă trebuie să îndeplinească două condiții: să fi fost luată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și să fi fost dispusă pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
în speță, măsura dispusă împotriva autoarei reclamantei a fost luată la 13 ianuarie 1945, neputând constitui o măsură administrativă care să aibă de drept un caracter politic potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, câtă vreme toate măsurile considerate de lege a avea de drept acest caracter sunt întemeiate pe acte normative ulterioare anului 1948.
întrucât măsura a fost dispusă la 13 ianuarie 1945, tribunalul nu a putut constata caracterul politic al acesteia în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, nemaifiind necesar a analiza întrunirea celei de-a doua condiții, câtă vreme cele doua condiții se cer a fi întrunite cumulativ pentru a conduce la admiterea cererii.
în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin D.G.F.P. Timiș, câtă vreme art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 stabilește calitatea procesuală pasivă în cererile de chemare în judecată promovate în baza acestei legi în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, nu s-a mai impus analizarea acesteia, câtă vreme s-a stabilit că cererea de chemare în judecată nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009 invocată drept cauză a acțiunii.
Prin Decizia civilă nr. 978A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de reclamantă.
în considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut că, motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale un "bun" în sensul jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
în cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Arată că instanța de apel a făcut o greșită încadrare a situației de fapt în prevederile Legii nr. 221/2009, instanță care, deși a recunoscut caracterul politic al măsurii, a reținut că nu se mai impune constatarea judiciară, întrucât acest caracter este recunoscut de drept.
Ambele instanțe au ignorat că s-a invocat drept temei de drept și art. 998-999 C. civ., judecând cererea doar din prisma Legii nr. 221/2009.
Considerentele deciziei atacate cu referire la caracterul măsurii administrative sunt străine de pricină. Deși legea specială nu conține dispoziții exprese referitoare la măsura deportării în URSS, actul normativ face trimiteri la Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Prin acestea se prevede că măsura deportării în străinătate după 23 august 1944 pentru motive politice constituie măsură abuzivă, iar de drepturile și facilitățile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990 beneficiază și persoanele deportate.
Arată că, chiar dacă antecesoarea sa a fost deportată în ianuarie 1945, această măsură a continuat și în perioada de referință a Legii nr. 221/2009.
Instanța de apel a respins cererea de acordare a daunelor morale în considerarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, și nu pentru faptul că măsura deportării nu ar face obiectul Legii nr. 221/2009.
Referitor la incidența deciziei instanței de contencios constituțional, arată că dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul la un proces echitabil și impune un tratament egal pentru situații analoage sau comparabile.
în ce privește aplicarea legii în timp, consideră că aplicarea deciziei instanței de contencios constituțional într-un proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, ceea ce duce la instituirea unui tratament inegal al părților.
Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională nu poate retroactiva fără a afecta garantarea art. 6,art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Sunt încălcate principiile tempus regit actum, cel al neretroactivității legii civile, principiul aplicării ex nunc al deciziilor Curții Constituționale și garanția egalității armelor. Reglementările internaționale prevalează față de cele interne, iar statuările Convenției europene a drepturilor omului față de cele ale instanței de contencios constituțional.
Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesuale a DGFP și invocă dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Analizând recursul, din prisma criticilor invocate, care se circumscriu exclusiv motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.
în primul rând, instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretenția reclamantei prin raportare la art. 998-999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.
Demersul judiciar inițiat de reclamantă s-a bazat exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Măsura administrativă cu caracter politic este definită la art. 3 din Legea nr. 221/2009 ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă sunt întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative menționate la literele a)-f).
în afară de aceste măsuri administrative cu caracter politic, legea face trimitere și la alte măsuri administrative, al căror caracter politic se constată de către instanța de judecată (art. 4 alin. (2)).
Acest act normativ, adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.
Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de autoarea reclamantei i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.
Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speță, situația autoarei reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.U.G. nr. 214/1999.
Autoarea reclamanților a fost deportată pentru simplul fapt al nașterii într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege.
Această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.
Ordinul nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din același act, dispoziții de care reclamanta a și beneficiat.
Actul de mobilizare anterior menționat excede însă condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.
Având în vedere că măsura luată asupra antecesoarei reclamantei nu se circumscrie obiectului Legii nr. 221/2009, analizarea efectelor deciziei instanței de contencios constituțional în speța de față, precum și criticile referitoare la calitatea procesuală a Direcției Generale a Finanțelor Publice, nu se mai impun a fi analizate.
Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4957/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4952/2012. Civil → |
|---|
