ICCJ. Decizia nr. 5270/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5270/2012
Dosar nr. 24824/3/2008
Şedinţa publică din 13 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 170 din data de 2 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.B.V., astfel cum a fost modificată, împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiunea de 30 ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2930 mp, situat în Bucureşti, cu următoarele vecinătăţi: la nord C.R. pe distanţa de 34,03 m; la est teren Primărie pe distanţa de 83,37 m; la sud imobilul din str. B.V. pe distanţa de 39,17 m şi la vest cu str. B.V. pe distanţa de 84,70 m; a constatat că reclamanta a dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcţiilor amplasate pe terenul în suprafaţă de 2930 mp situat în Bucureşti, str. B.V.: Corpul C1 - biserica (construcţie parter cu o suprafaţă construită de 247,73 mp); Corpul C2 - biserica neterminată cu regim de înălţime S+P cu suprafaţă construită de 247,73 mp; Corpul C3 - casa parohială (regim de înălţime Sp+P+1E) şi pod, cu 13 camere de locuit şi dependinţe în suprafaţă totală de 403,41 mp şi terasă cu suprafaţa de 7,20 mp, cu suprafaţă construită de 217 mp, suprafaţă desfăşurată de 525 mp din care subsolul 91 mp; Corpul C4 - clopotniţa în suprafaţă construită de 7,50 mp; Corpul C5 - centrala termică (clădire subterană cu suprafaţa de 11,50 mp); a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că:
Biserica B.V. din Bucureşti a fost construită în jurul anilor 1812 - 1820 şi reparată în anul 1900, suprafaţa terenului fiind de 2930 mp aşa cum rezultă din copiile înscrisurilor întocmite la data de 20 mai 1834 şi 1 octombrie 1845, Procesul-verbal de verificare din 23 februarie 1940 întocmit de Primăria Municipiului Bucureşti şi Procesul-verbal de revizuire din 23 aprilie 1941.
Potrivit acestor înscrisuri pe terenul de 2930 mp sunt construite biserica şi casa parohială. Se consemnează în Procesul-verbal de verificare din 23 februarie 1940 întocmit de Primăria Municipiului Bucureşti că terenul şi construcţiile sunt folosite de biserică în calitate de proprietară.
Casa parohială a fost ridicată în anul 1931 şi este compusă din pivniţă, parter şi etaj.
Potrivit inventarului întocmit la data de 31 decembrie 1958 la această dată existau biserica - lăcaş de cult, casa parohială, cancelaria, clopotniţa, precum şi biserica nouă neterminată. Curtea bisericii este menţionată a fi în suprafaţă de 2100 mp, iar curtea casei parohiale avea o suprafaţă de 876 mp.
În anul 1969 s-a întocmit o listă de inventariere din 30 decembrie 1969 din care rezultă că biserica ar fi fost construită în anul 1764 de boierii B., că a fost restaurată în 1926, că în anul 1966 - 1967 s-a restaurat pictura, iar în anul 1969 a fost refăcut acoperişul. Conform acestui inventar casa parohială datează din anul 1931, iar biserica nouă neterminată din anul 1938. Se menţionează că suprafaţa terenului construit şi a curţii este de 2976 mp.
Potrivit Adresei din 28 octombrie 2010 a Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia de Patrimoniu - Serviciul Evidenţă Domeniu Public şi Privat imobilul din Bucureşti figurează în evidenţele cadastrale ale oraşului începând cu anul 1986 cu teren în suprafaţă de 2897 mp din care construcţii: Corp A cu un nivel - 338 mp, Corp B cu 2 nivele - 186 mp şi corp C cu un nivel - 159 mp în categoria de folosinţă "culte" proprietate religioasă cu posesor de parcelă la data întocmirii evidenţelor Departamentul cultelor. Conform aceleaşi adeverinţe în anul 1989 o parte din teren de 600 mp a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul de expropriere al Consiliului de Stat nr. 103 din 20 aprilie 1989.
În anul 1994 titular de rol fiscal figura reclamanta P.B.V. din Bucureşti cu 639 mp teren.
Din declaraţiile extrajudiciare date de E.V. şi C.I. rezultă că biserica a existat pe acest amplasament de mai mult de 30 ani şi că nimeni nu a ridicat vreo pretenţie în legătură cu terenul, biserica şi casa parohială. Aceştia mai arată că în curtea bisericii există o casă parohială compusă din pivniţă, parter şi etaj, că parterul are destinaţie de cancelarie parohială, iar restul spaţiului este folosit ca locuinţă a parohului.
Potrivit expertizei tehnice cadastrale efectuate în cauză, terenul deţinut de către reclamantă este în suprafaţă de 2930 mp şi se învecinează la nord cu C.R. pe o distanţă de 34,03 m, la est cu teren primărie pe o distanţă de 26,62 m + 36,94 m + 19,81 m, la sud cu imobilul din str. B.V. pe o distanţă de 39,17 m, la vest cu str. B. pe o distanţă de 84,70 m.
Valoarea terenului s-a stabilit a fi de 2.250.679,5 RON.
Raportul de expertiză a mai reţinut referitor la construcţii că menţiunile din acte referitor la anul edificării bisericii, în jurul anului 1900, se confirmă potrivit stării tehnice a clădirii.
În ceea ce priveşte biserica neterminată s-a stabilit că este în ruină.
Casa parohială a fost edificată în anul 1931, fapt susţinut de starea tehnică în care se află clădirea.
Clopotniţa este o construcţie metalică uşoară edificată în anul 1960 după aspect.
Centrala termică este o clădire subterană edificată în anul 2000.
Valoarea clădirilor a fost stabilită la 221.394 RON.
Tribunalul a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 1890 şi 1847 C. civ., singurul care ar putea invoca un drept de proprietate asupra terenului şi construcţiilor aflate pe acesta este Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru că ar putea invoca drepturi rezultate din moştenirea vacantă a celor care au donat terenul bisericii, cât şi pentru faptul că este menţionat ca posesor Departamentul Cultelor anterior anului 1989. De asemenea, conform Decretului de expropriere al Consiliului de Stat nr. 103 din 20 aprilie 1989 o parte din teren de 600 mp a fost trecut în proprietatea statului ceea ce legitimează ca pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A mai reţinut Tribunalul că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. civ. pentru a opera uzucapiunea cu privire la terenul în suprafaţă de 2930 mp situat în Bucureşti.
Astfel, a fost îndeplinit termenul de 30 ani, chiar calculat începând cu anul 1940 când se fac primele menţiuni oficiale cu privire la teren şi construcţiile amplasate pe acesta, termen care s-a împlinit în anul 1970.
Decretul de expropriere este ulterior anului 1970 şi nu constituie temei pentru întreruperea prescripţiei achizitive. De altfel, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a invocat în cauza de faţă existenţa vreunei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie achizitivă. De asemenea, nu rezultă că decretul de expropriere a fost pus în aplicare.
Faţă de prevederile art. 482 şi 492 C. civ., Tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit în proprietate, prin accesiune imobiliară artificială, şi construcţiile edificate pe teren.
Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a declarat apel, arătând că în mod greşit instanţa de fond a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a admis cererea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât, având în vedere că la dosarul cauzei nu s-au depus probe din care să reiasă în mod indubitabil faptul că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al statului.
Or, uzucapiunea este o sancţiune ce operează împotriva proprietarului nediligent, iar în măsura în care nici o altă persoană nu justifică existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra unui teren aflat în raza teritorială a unei anumite unităţi administrative, bunul imobil, prin efectul prevederilor Legii nr. 18/1991, se regăseşte în patrimoniul şi în administrarea Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, s-a susţinut, în speţă, nu se probează legitimitatea procesuală pasivă în sensul că nu se realizează identitatea dintre pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, condiţie de exerciţiu a acţiunii civile.
Cu privire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcţiei edificate pe teren, s-a considerat, de asemenea, că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 50/1991.
S-a apreciat că o astfel de cerere trebuie îndreptată împotriva unităţii administrativ-teritoriale pe raza căreia se află construcţia, care, prin reprezentanţii săi, aplică sancţiuni contravenţionale pentru efectuarea de lucrări de construcţii fără autorizaţie de construire, iar o dată cu aplicarea amenzii contravenţionale dispun şi măsuri de desfiinţare a lucrărilor executate fără autorizaţie ori nerespectarea prevederilor acesteia, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.
În subsidiar, s-a solicitat a se constata că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat ca fiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1890 C. civ.
Astfel, s-a considerat că nu se poate reţine în speţă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ.
Pentru a se putea face aplicabilitatea acestor dispoziţii legale, s-a apreciat că este necesar ca bunul posedat să fie în circuitul civil, prin urmare una dintre condiţii este ca bunul să fie susceptibil de a fi uzucapat.
Însă, anterior consacrării legale a proprietăţii private a statului prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparţinând statului şi unităţilor administrativ-teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune.
Prin urmare, s-a considerat că nu se poate opune o posesie utilă statului cel puţin până în anul 1989, întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă, imprescriptibilă şi inalienabilă, iar Constituţiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincţie între domeniul public şi cel privat al statului, bunurile intrate în proprietatea statului făcând parte din domeniul public şi fiind astfel insesizabile, inalienabile şi imprescriptibile.
Or, având în vedere faptul că terenul în cauză, a intrat în domeniul public al statului, toate categoriile de terenuri au fost scoase din circuitul civil, s-a apreciat că, în acest caz, prezumţia de proprietate, ca efect al posesiei nu poate opera în favoarea reclamantei.
Prin Decizia nr. 105 din 22 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul.
S-a reţinut că în mod corect prima instanţă a reţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate sta în judecată în calitate de pârât, având în vedere dispoziţiile cu caracter special ale Legii nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România, ce derogă de la dreptul comun, la care apelantul se referă în mod exclusiv.
Uzucapiunea reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate ca efect al posesiei exercitate în condiţiile prevăzute de lege, iar nu exclusiv o sancţiune pentru proprietarul nediligent. Este adevărat că, în cazul acţiunii prin care se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, regula este aceea potrivit căreia are calitate procesuală pasivă adevăratul proprietar al imobilului în litigiu.
Însă, Legea nr. 455/2006 instituie o excepţie de la această regulă, conferind calitate procesuală pasivă autorităţilor ori altor persoane interesate, în cazul particular al acţiunilor şi cererilor formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea, în condiţiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate.
Aşa fiind, în mod corect, Tribunalul a reţinut că, în speţă, singurul care ar putea invoca un drept de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, câtă vreme, astfel cum rezultă din Adresa din 28 octombrie 2010 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu - Serviciu Evidenţă Domeniu Public şi Privat (dosarul instanţei de fond), anterior anului 1989, terenul în litigiu, aflat la adresa din str. B.V., figura în categoria de folosinţă "culte", cu posesor de parcelă Departamentului Cultelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, o porţiune din teren, în suprafaţa de 600 m.p., a format obiectul Decretului de expropriere al Consiliului de Stat cu nr. 103/20 aprilie 1989, care însă nu a fost pus în aplicare.
S-a mai reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 3582 din 23 mai 2007 (dosarul de fond), pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. X/2007, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, în evidenţele anterioare anului 1989, bunul figurează ca fiind proprietate de stat, astfel încât în litigiul privind constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate de către P.B.V., se impune a sta în calitate de pârât statul, ca persoană juridică, subiect de drepturi şi obligaţii, reprezentat de un organ al administraţiei publice centrale. Aşa fiind, a fost înlăturată susţinerea în sensul că în cauză are calitate procesuală pasivă unitatea administrativ teritorială pe raza căreia se află bunul imobil, respectiv Municipiul Bucureşti.
Nu a fost primită nici susţinerea apelantului în sensul că şi în ceea ce priveşte accesiunea imobiliară artificială s-ar justifica doar legitimarea procesuală a Municipiului Bucureşti, în considerarea prevederilor Legii nr. 50/1991, care reglementează disciplina în construcţii, întrucât, pe de o parte, acest act normativ nu reglementează accesiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, litigiul pendinte nu are ca obiect verificarea respectării condiţiilor cerute de legislaţia referitoare la autorizarea construcţiilor.
În mod corect prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 492 C. civ., câtă vreme, aşa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, proprietar asupra terenurilor şi construcţiilor este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, câtă vreme, astfel cum rezultă din Adresa din 28 octombrie 2010 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu - Serviciu Evidenţă Domeniu Public şi Privat (dosarul instanţei de fond), anterior anului 1989, terenul în litigiu, aflat la adresa din str. B.V., figura în categoria de folosinţă "culte", cu posesor de parcelă Departamentului Cultelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, o porţiune din teren, în suprafaţa de 600 mp, a format obiectul Decretului de expropriere al Consiliului de Stat cu nr. 103 din 20 aprilie 1989, care însă nu a fost pus în aplicare.
S-a mai reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 3582 din 23 mai 2007 (dosarul de fond), pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. X/2007, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, în evidenţele anterioare anului 1989, bunul figurează ca fiind proprietate de stat, astfel încât în litigiul privind constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate de către P.B.V., se impune a sta în calitate de pârât statul, ca persoană juridică, subiect de drepturi şi obligaţii, reprezentat de un organ al administraţiei publice centrale. Astfel, în Procesul-verbal de verificare din 23 februarie 1940 întocmit de Primăria Capitalei - Comisia de inventariere a Sectorului III Albastru, este menţionată existenţa pe teren a bisericii, reparată în anul 1900 şi a casei parohiale, clădită încă din anul 1931, de când a fost folosită de P.B.V.
De asemenea, în anul 1969, A.B. - P.B.V. a întocmit lista de inventariere din 30 decembrie 1969, pentru construcţiile situate în str. B.V., în care sunt descrise clădirile, respectiv: biserica veche, restaurată în anul 1926; casa parohială, clădită în perioada 1931 - 1949; biserica nouă neterminată, a cărei construcţie a început în baza autorizaţiei de construire nr. X/1939 emisă de Sectorul III Albastru.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcţii efectuat în cauză de expert O.C., clopotniţa, amplasată în zona centrală a laturii posterioare a lotului, este o construcţie metalică uşoară, cu învelitoare de tablă, edificată în jurul anilor 1960, iar centrala termică, amplasată în colţul posterior - stânga al lotului, este edificată după aspect în jurul anilor 2000.
Cu referire la critica potrivit căreia în speţă nu ar fi îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1847 C. civ., întrucât pentru dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripţiei achizitive este necesar ca bunul cu privire la care intimata-reclamantă a exercitat posesia să se fi aflat în circuitul civil, condiţie nerealizată pentru perioada anterioară anului 1989, s-a reţinut că nici aceasta nu poate fi primită, în raport de cele statuate prin Decizia nr. IV/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţe.
Împotriva acestei decizii pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate s-a reţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a respins apelul pârâtului, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere că nu s-au depus suficiente probe din care să rezulte în mod indubitabil că terenul face parte din domeniul privat al statului.
În măsura în care nici o altă persoană nu justifică existenţa în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra unui teren aflat în raza teritorială unei anumite unităţi administrative, bunul imobil, prin efectul prevederilor Legii nr. 18/1991, se regăseşte în patrimoniul şi administrarea Municipiului Bucureşti.
Pârâtul a mai susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte construcţia edificată pe teren - dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra acesteia -, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 50/1991, întrucât o astfel de cerere trebuie îndreptată împotriva unităţii administrative în raza căreia se află construcţia.
În temeiul dispoziţiilor acestei legi şi a dispoziţiilor art. 488, art. 489, art. 490 şi art. 492 C. civ., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, întrucât proprietarul asupra terenului dobândeşte, prin efectul accesiunii imobiliare şi dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate pe acesta, iar interesele statului sunt reprezentate de unitatea administrativ-teritorială în a cărei proprietate privată de află imobilul în cauză.
Nu se poate reţine dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1847 C. civ.
S-a mai arătat, că instanţa de apel nu a avut în vedere că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1890 C. civ., care, pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, stabilesc că sunt necesare două condiţii: să existe o posesie de peste 30 de ani şi aceasta să fie utilă şi neviciată.
Anterior consacrării legale a proprietăţii private a statului prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparţinând statului şi unităţilor administrativ-teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune, neputându-se opune o posesie utilă a statului anterior anului 1989. De asemenea, anterior acestui an nu exista o distincţie între domeniul public şi cel privat al statului. În acest caz prezumţia de proprietate ca efect al posesiei nu poate opera.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Legea nr. 455/2006 s-au stabilit măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România.
Această lege dă posibilitatea reclamantei de a i se constata dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra imobilelor de faţă, fiind o lege specială faţă de dreptul comun reprezentat de dispoziţiile C. civ. cu privire la uzucapiune.
În alin. (2) al articolului unic din această lege se dispune că acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate se soluţionează în contradictoriu cu autorităţile interesate.
În speţă, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă.
Acest lucru a fost corect stabilit de instanţa de fond şi de apel şi rezultă din actele şi lucrările dosarului. Aşa cum rezultă din Adresa din 28 octombrie 2010 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu - Serviciu Evidenţă Domeniu Public şi Privat (dosarul instanţei de fond), anterior anului 1989, terenul în litigiu, aflat la adresa din str. B.V., figura în categoria de folosinţă "culte", cu posesor de parcelă Departamentului Cultelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, o porţiune din teren, în suprafaţa de 600 mp, a format obiectul Decretului de expropriere al Consiliului de Stat cu nr. 103 din 20 aprilie 1989, care însă nu a fost pus în aplicare. Prin Sentinţa civilă nr. 3582 din 23 mai 2007 (dosarul de fond), pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. X/2007, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, în evidenţele anterioare anului 1989, bunul figurează ca fiind proprietate de stat.
Aşa fiind, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă ca efect al legii şi nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 în sensul că imobilele ar fi în patrimoniul şi administrarea Municipiului Bucureşti.
Nici susţinerea pârâtului că nu are calitate procesuală pasivă din perspectiva Legii nr. 50/1991 nu poate fi primită, deoarece această lege este o lege specială, care reglementează disciplina în construcţii şi nu cuprinde dispoziţii referitoare la uzucapiune. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1847 C. civ., se constată că acestea au fost corect aplicate. Astfel, acest articol prevede: "Ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".
Prin Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite a statuat că "în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 şi Decretul-Lege nr. 9/1989 posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective".
Coroborând dispoziţiile art. 1847 C. civ. cu cele statuate prin Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, se constată că nu poate fi reţinută, în speţă, incidenţa art. 1890 C. civ., invocat de pârât în sensul că reclamanta nu ar fi exercitat o posesie utilă şi neviciată. Reclamanta a exercitat anterior anului 1989 o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
Faţă de prevederile art. 482 şi 492 C. civ. se constată că reclamanta a dobândit în proprietate, prin accesiune imobiliară, construcţiile edificate pe acest teren.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., faţă de considerentele expuse, instanţa va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 105 din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5266/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6128/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
