ICCJ. Decizia nr. 5266/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5266/2012
Dosar nr. 10859/3/2010
Şedinţa publică din 13 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 2 martie 2010 reclamantul C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca acesta să fie obligat la plata sumei de 250.000 Euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 1709 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că din probele administrate în cauză, rezultă că potrivit Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul a fost dislocat din zona frontierei de vest, pe termen nelimitat, în comuna Brateş-Galaţi, începând cu data de 18 iunie 1951.
Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, la data de 27 iulie 1955, i s-au ridicat restricţiile domiciliare.
În ceea ce priveşte măsurile reparatorii de care a beneficiat reclamantul până în prezent, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 1117 din 14 iunie 2007, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă a acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, iar prin Hotărârea nr. 2839 din 14 decembrie 1990, Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 a recunoscut reclamantului perioada cât a avut domiciliu obligatoriu ca fiind vechime în muncă şi i-a acordat acestuia câte 200 RON indemnizaţie lunară pentru fiecare an de detenţie, respectiv câte 822 RON lunar.
Faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamant este neîntemeiată.
Astfel, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă s-a reţinut că există reglementări paralele, şi anume Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 şi Legea nr. 221/2009.
Întrucât reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, precum şi de cele ale O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a constatat ca fiind neîntemeiată această nouă cerere a reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel reclamantul, criticând sentinţa sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
În dezvoltarea motivelor de apel se arată că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
La momentul pronunţării sentinţei nu se pronunţase neconstituţionalitatea art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Un alt motiv de apel l-a constituit aprecierea eronată a conţinutului probelor ca şi interpretarea temeiurilor de drept pe care şi-a întemeiat cererea, fiind necesar să se reexamineze fondul cauzei şi pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.
De altfel, legea nu prevede acordarea de drepturi noi, ci reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează.
Prin Decizia nr. 54 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul şi a modificat sentinţa în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.000 Euro în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma avută de actul normativ la data introducerii cererii de chemare în judecată: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
La data pronunţării hotărârii atacate, prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 publicat în M. Of. nr. 446/1.07.2010, şi care a intrat în vigoare la data de 4 iulie 2010, prevederile art. 5 alin. (1), lit. a) ale Legii nr. 221/2009 s-au modificat şi completat, statuându-se acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 10.000 de Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de Euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I; 2.500 de Euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
Totodată, la art. 5, după alin. (1) a fost introdus alin. (11), cu următorul cuprins: "(11) La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, şi al O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
De asemenea, prin art. II al O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, s-a prevăzut că "dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă."
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi a constat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia şi a constat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Totodată, prin art. XIII din Legea nr. 202 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a fost modificată şi completată, prevăzându-se că "orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la ...".
S-a reţinut din analiza multiplelor modificări legislative şi prin prisma celor două decizii ale Curţii Constituţionale că Statul român a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă în condiţiile O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, ordonanţa fiind aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Legea nr. 221/2009, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, se reglementa acordarea despăgubirilor morale victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul moral suferit. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 stabilea iniţial acordarea de despăgubiri victimelor represiunii politice şi urmaşilor acestora pentru prejudiciul moral suferit fără instituirea vreunei limite a cuantumului despăgubirilor, ţinându-se seama numai de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999, însă actul normativ a fost modificat pe parcursul procesului de faţă, după introducerea acţiunii şi pronunţarea hotărârii apelate.
S-a reţinut că actul normativ în discuţie nu corespunde cerinţelor de claritate şi previzibilitate aşa cum sunt prevăzute acestea de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte instituie o inechitate, nemotivată şi subiectivă, discriminatorie între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea nedefinitivă şi cea dată în apel - deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, determinat de o serie de elemente imprevizibile şi neimputabile persoanelor aflate în cauză precum operativitatea instanţelor de judecată, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei. S-a mai reţinut că acest act normativ astfel modificat contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare al aplicarea art. 14 şi a Protocolului 12 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În prezentul proces reclamantul a dobândit în temeiul Legii nr. 221/2009 în forma avută de actul normativ la data introducerii acţiunii şi pronunţării hotărârii primei instanţe, o speranţă legitimă în obţinerea compensaţiilor băneşti, în sensul dat acestei sintagme de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la valoarea despăgubirilor limitele valorii acestora şi criteriile de care trebuie să se ţină seama în aprecierea lor sunt stabilite suveran de către legiuitor, având în vedere posibilităţile economice şi financiare existente, însă potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în cazul unor neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legea internă au prioritate reglementările internaţionale mai favorabile, în cauză prevederile art. 14 şi a Protocolului 12 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
S-a considerat că este de necontestat prejudiciul moral suferit, iar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorilor lezate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul şi pârâtul.
Reclamantul C.I. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În critici se susţine că despăgubirile acordate la valoarea de 7.000 Euro nu reprezintă o reparaţie echitabilă.
Pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice - DGFP Bucureşti şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În criticile încadrate în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se susţine că instanţa de apel a folosit o motivare dintr-un alt litigiu, cu alte părţi (B.E. şi Direcţia Generală a Finanţelor Ialomiţa).
În criticile încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se susţine că instanţa de apel era ţinută de deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 şi 1358/2010 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009. Faţă de faptul că actualul cadrul legal nu mai permite acordarea de despăgubiri morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanţa de apel trebuia să constate că pretenţiile reclamantului nu mai pot fi primite şi în consecinţă să respingă acţiunea. Nu se poate considera că s-ar produce o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care la momentul pronunţării deciziilor de către Curtea Constituţională, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanţe nefiind definitivă, nu se poate invoca existenţa unui drept câştigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară. De asemenea, în speţă nu se poate invoca încălcarea principiului neretroactivităţii. Cum apelul este o cale devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat printr-o hotărâre definitivă. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului "speranţa legitimă" este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern. O asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil, de o normă legală. Instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor.
În fine, decizia a mai fost criticată pentru cuantumul daunelor materiale acordate.
Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Bucureşti va fi admis, decizia recurată va fi modificată în tot în sensul respingerii apelului reclamantului.
Recursul reclamantului C.I. va fi respins pentru următoarele considerente.
Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care acest motiv le reglementează: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Sub aspectul criticilor formulate în cele două recursuri şi încadrabile în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va admite recursul pârâtului, decizia recurată va fi modificată în tot în sensul respingerii apelului reclamantului, iar recursul reclamantului va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 54 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe care o modifică în tot în sensul că respinge apelul declarat de apelantul reclamant C.I. împotriva Sentinţei nr. 1709 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Respinge recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6624/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5270/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
