ICCJ. Decizia nr. 5743/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 11 iunie 2009, precizată, reclamanții H.I.G. și H.A.L. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând obligarea pârâților la a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul - teren în suprafață de 434,65 m.p. - situat în București, str. G.G., fără nr., teren ce a constituit parcela X din fosta parcelare S.N.I.C. SAR - și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
în drept a fost invocat art. 480 C. civ.
în motivare s-a arătat că imobilul situat în București - teren în suprafață de 434,65 mp, ce a constituit parcela X din fosta parcelare S.N.I.C. SAR - a fost cumpărat, la data de 11 februarie 1950, de autorii reclamanților, G.M. și E.M., de la S.N.I.C. SAR, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat ]n 1950 de Tribunalul Ilfov, secția civilă și comercială.
Potrivit contractului mai sus amintit, imobilul vândut era compus din "teren în suprafață de 434,65 m.p. circa, din terenul fost Hipodromul F., situat în București, și care poartă nr. X pe planul de parcelare, aprobat de Primăria Municipiului București, prin rezoluția din 09 august 1939 și comunicată S.N.I.C. SAR".
Prin Decretul nr. 54/1951 - Tabelul nr. 1 cuprinzând parcelele de teren neconstruite, din fosta parcelare S.N.I.C. și N. - acest imobil a fost trecut în proprietatea Statului Român și în administrarea Sfatului Popular al Capitalei.
După această dată, parcela X din parcelarea S.N.I.C. a fost inclusă în terenul imobilului situat în București, str. G.G., nr. 11.
Potrivit adresei din 01 septembrie 2006 eliberate de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Evidența Proprietății, imobilul cu adresa str. G.G., nr. 11, era înscris cu teren în suprafață totală de 18.425 m.p., din care total construcții 1.764 m.p., proprietate de stat.
în prezent, imobilul pe care subsemnații îl revendică este liber de construcții și nu este folosit.
Pentru restituirea acestui imobil, reclamanții au făcut demersuri în condițiile Legii nr. 18/1991, însă, până în prezent, aceste demersuri nu au avut nicio finalitate.
Având în vedere că și în prezent, terenul revendicat de reclamanții este liber, nefiind afectat de construcții sau lucrări, rezultă că nu fost atins scopul pentru care acesta a fost expropriat, respectiv construcția de locuințe.
De asemenea, având în vedere că până în prezent, demersurile făcute în condițiile Legii nr. 18/1991, au rămas fără niciun fel de rezultat, singura modalitate prin care reclamanții își pot realiza în mod efectiv și eficient dreptul lor de proprietate asupra terenului indicat mai sus constă în promovarea unei acțiuni în revendicare.
S-a mai susținut că acțiunea în revendicare este admisibilă ținând seama de practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut că "deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri".
Prin sentința civilă nr. 1076 din 10 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 11 februarie 1950 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, numiții G.M. și E.M. au dobândit dreptul de proprietate, asupra terenului în suprafață de 434,65 m.p., fost Hipodrom F., situat în București.
Prin Decretul nr. 54/1951 privind exproprierea unor terenuri și imobile pentru declararea de utilitate publică, terenul a trecut în proprietatea statului și în administrarea Sfatului Popular al Capitalei. La tabelul din Anexa 1 la aceste decret sunt înscriși G.M. și E.M. cu teren în suprafață de 434,80 m.p. situat în str. D. De asemenea, din adresa din s-a reținut că parcela de teren X a fost inclusă ulterior în terenul de la adresa din București, str. G.G., nr. 11, proprietate de stat - categoria de folosință "dotări învățământ".
Conform raportului de expertiză topografică efectuat în cauză de expert C.G., suprafața terenului revendicat este de 434 m.p., având vecinătățile prevăzute în anexa la acest raport, fiind situat în intravilanul mun. București.
Tribunalul a constatat potrivit adresei din 17 iunie 2010, că imobilul ce face obiectul prezentului dosar, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de ing. C.G., reprezintă o secțiune din imobilul - Liceul C.A.R. - înscris în C.F. nr. A a Municipiul București, conform încheierii din 08 martie 2006, ca proprietate publică a Municipiului București și cu drept de administrare al Consiliului Local al Sectorului 2.
Din extrasul de carte funciară aflat la dosar rezultă că parcela de teren în cauză face parte din domeniul public al Municipiului București.
Reclamanții nu au depus notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care cauza a fost analizată din perspectiva deciziei nr. 33/2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
Față de situația juridică a terenului în litigiu, așa cum a fost reținută mai sus, Tribunalul a constatat că art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, consacră caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al dreptului de proprietate aparținând domeniului public.
Prin urmare, reclamanții nu pot dobândi pe calea prezentei acțiuni în revendicare un bun care face parte din domeniul public al unității administrației teritoriale. Cum restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, Tribunalul a apreciat că singura reparație echitabilă pentru reclamanți, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi aceea a acordării de despăgubiri pentru imobilul expropriat. însă reclamanții, prin cererea de față, au solicitat numai obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului și, în consecință, având în vedere principiul disponibilității în procesul civil, Tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentințe, reclamanții H.I.G. și H.A.L. au declarat apel.
S-a susținut că întregul imobil situat în București, str. G.G., fără nr., - teren în suprafață de 435 m.p. (conform raportului de expertiză topografică efectuat în cauză), ce a constituit parcela X din fosta parcelare S.N.I.C. - a fost cumpărat, la data de 11 februarie 1950, de autorii acestora, G.M. și E.M., de la S.N.I.C. SAR, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat în 1950 de Tribunalul Ilfov, secția civilă și comercială.
Potrivit contractului mai sus amintit, imobilul vândut era compus din "teren în suprafață de 434,65 m.p. circa, din terenul fost Hipodromul F., situat în București și care poartă nr. X pe planul de parcelare, aprobat de Primăria Municipiului București, prin rezoluția (...) din 09 august 1939 și comunicată Societății S.N.I.C. (...)".
Potrivit certificatului de moștenitor de calitate din 20 iulie 2006, apelanții-reclamanții sunt moștenitorii testamentari ai celor doi cumpărători.
Din adresa din 01 septembrie 2006 eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Evidența Proprietății, reiese că potrivit Decretului 54/1951 - Tabelul nr. 1 cuprinzând parcelele de teren neconstruite, din fosta parcelare S.N.I.C. și N. - imobilul la care am făcut referire a fost trecut în proprietatea Statului Român și în administrarea Sfatului Popular al Capitalei.
Din adresa din 04 decembrie 2009 eliberată de Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale reiese că "în decret (Decretul nr. 54/1951) nu figurează G.M. și E.M."
După data preluării, parcela X din parcelarea S.N.I.C. a fost inclusă în terenul imobilului situat în București, str. G.G., nr. 11, potrivit aceleiași adrese din 01 septembrie 2006, imobilul cu adresa str. G.G., nr. 11, era înscris cu teren în suprafață totală de 18.425 m.p., din care total construcții 1.764 m.p., proprietate de stat.
Din extrasul de carte funciară depus la dosarul cauzei reiese că în prezent, imobilul din str. G.G., nr. 11 - din care face parte terenul a cărui revendicare se cere - este domeniul public al Municipiului București.
Acest aspect rezultă și din adresa din 28 mai 2010 eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Evidența Proprietății, și din adresa din 16 iunie 2010 eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană.
După cum reiese din raportul de expertiză efectuat în cauză și din planșele fotografice depuse la dosar, în prezent, imobilul pe care apelanții-reclamanți îl revendică este liber de construcții și nu este folosit.
Reclamanții au mai arătat că Decretul nr. 54/1951 reprezintă o modalitate abuzivă de preluare a terenului de către stat, motiv pentru care nici trecerea terenului din domeniul privat în domeniul public nu poate fi considerată ca valabilă. Autorii reclamanților nu au primit o despăgubire pentru acest teren și, de asemenea, nu s-a atins scopul exproprierii.
Față de această situație, autorii reclamanților nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, care ș-a transmis prin succesiune către reclamanți.
Prin decizia nr. 463 A din 02 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul individualizat în expertiza realizată de expertul tehnic C.G., respectiv terenul în suprafață de 434,65 m.p. din București, str. G.G., nr. 11.
Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în revendicare de drept comun, privind un imobil preluat abuziv de stat și aparținând domeniului public al Municipiului București.
Existența Legii nr. 10/2001 nu împiedică realizarea dreptului reclamanților pe calea dreptului comun deoarece practica Curții Europene a Drepturilor Omului a reținut că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. De altfel, chiar și în urma listării la bursă a Fondului Proprietatea, ca măsură luată în implementarea Deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în recenta cauză pilot Maria Atanasiu și alții contra României, procedura dovedește ineficacitatea acestui fond, motiv pentru care Legea nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă de redobândire a drepturilor proprietarilor asupra imobilelor.
S-a reținut că decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, recunoaște admisibilitatea unei astfel de acțiuni în revendicare de drept comun (ca și mecanism judiciar eficient), în contextul aflării în vigoare a legii speciale, cu condiția de a fi avut în vedere și mecanismul legii speciale.
în prezenta cauză, nu s-a făcut abstracție de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci au fost considerate ineficace, potrivit și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate opune principiul "specialia generalibus derogant" în sensul deciziei în interesul legii.
Cu privire la titlul statului reprezentat de Decretul nr. 54/1951 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare România, s-a reținut că preluarea bunului s-a făcut abuziv, fără o prealabilă și dreaptă despăgubire așa cum era prevăzută de art. 8 și 10 din Constituția din 1948 și de art. 481 C. civ.
Acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.
Instanța, comparând titlul reclamanților reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 11 februarie 1950 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, cu cel al statului, respectiv Decretul nr. 54/1951 a reținut că reclamanții sunt cei ce vor avea câștig de cauză, în acest concurs.
în privința situației faptice și juridice a imobilului, s-a reținut în baza probelor că terenul face parte din dotarea de învățământ a Liceului C.A.R., însă potrivit schiței sale și concluziilor expertului, rezultă că el este distinct de terenul de sport al liceului, fiind liber și neafectat de utilități publice.
în ce privește apartenența imobilului la domeniul public al unității administrativ teritoriale s-a reținut că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, modificată, nu disting sub aspectul revendicării în discuție, între bunurile aflate în domeniul public și cele din domeniul privat: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Folosind argumentul de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, s-a apreciat că faptul apartenenței invocat nu poate reprezenta un obstacol dirimant în calea admiterii cererii de retrocedare în natură, cum greșit a menționat instanța de fond.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București, și Municipiul București.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P., și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în critici se susține că în mod greșit instanța de apel a considerat incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar reclamanții nu au formulat notificare în temeiul acestei legi.
Instanța trebuia să aibă în vedere decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, prin care s-a reținut ca după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun.
S-a mai susținut că, prin decizia nr. 53 din 04 iunie 2007, înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, a reținut obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile.
Hotărârea instanței de apel mai este criticată pentru că în mod eronat a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci e posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional. Reclamanții nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției, nu au făcut dovada că au acționat injustiție anterior introducerii prezentei acțiuni și că dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietar. Reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 putând fi valorificate doar dacă s-ar fi parcurs procedura administrativă prealabilă.
Recurentul Municipiul București și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 213/1998.
Terenul revendicat se află în incinta Liceului C.A.R. având categoria "dotări învățământ" și aparținând domeniului public al Municipiului București (administrator fiind Direcția Generală de Administrare a Patrimoniului Imobiliar Sector 2).
Acest teren a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului-Lege nr. 54/1951, acțiunea în revendicare introdusă în anul 2009 fiind inadmisibilă în raport de deciziile nr. 53/2007 și 33/2008 ale înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite.
Din perspectiva dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. nu pot avea calitatea de posesor neproprietar două persoane juridice distincte.
Recursurile sunt fondate și vor fi admise pentru următoarele considerente comune:
Dispozițiile deciziei nr. 33/2008, secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat cu privire la principiile în raport cu care instanțele judecătorești au a analiza și soluționa acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit deciziei menționate, "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".
în aplicarea acestui principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale de reparație, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și aceasta indiferent dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat către terțe persoane.
Pe cale de consecință, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
în speța supusă analizei, se constată că reclamanților le erau aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 și că aceștia nu au invocat și nu au demonstrat că ar fi fost exceptați de la procedura legii speciale de reparație, respectiv că ar fi fost în imposibilitate, din motive independente de voința lor, să apeleze la procedurile administrative și judiciare prevăzute de această lege.
Prin decizia dată în interesul legii instanța supremă a statuat, de asemenea, că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Invocarea în procesele de revendicare a imobilelor preluate de statul comunist de către părțile interesate a priorității dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, impune efectuarea de către instanțele judecătorești a unor verificări în vederea statuării cu privire la calitatea părților, îndeosebi a părții reclamante, de titular a unui bun, valoare protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Cu alte cuvinte, părțile interesate nu pot pretinde în procesul de revendicare o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care instanțele ar statua greșit cu privire la calitatea lor de titulari ai unui bun în sensul acestei prevederi ("bunuri actuale" ori "valori patrimoniale", inclusiv creanțe în baza cărora se poate pretinde existența unei "speranțe legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate)".
Cât privește accepțiunea noțiunii de "bun actual", se impun a fi observate statuările Curții Europene în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, invocată de reclamanți, parag. 140: "existența unui «bun actual» în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima fază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menționată mai sus parag. 65 și 75)".
în acest context al analizei, este de observat că, în parag. 73 din hotărâre, Curtea Europeană se rezumă să prezinte soluțiile adoptate prin deciziile nr. 53 din 04 iunie 2007 și 33 din 09 iunie 2008 de secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
în speța supusă analizei, se constată că reclamanții nu se pot prevala de faptul că sunt titularii unui bun actual aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, întrucât nu au dovedit acest fapt, respectiv nu au prezentat o hotărâre judecătorească prin care, anterior legiferării procedurii de restituire ori de despăgubire prin Legea nr. 10/2001, să se fi statuat cu privire la nevalabilitatea titlului statului, respectiv prin care să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu și să se fi dispus în mod expres restituirea în favoarea lor.
Dimpotrivă, primul demers în justiție pentru recuperarea imobilului în litigiu, preluat de statul comunist din patrimoniul autorilor reclamanților, a fost declanșat abia la 11 iunie 2009.
Or, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevedea un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri, caz în care reclamanții nu se pot prevala de protecția conferită de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1.
Așa fiind, față de dispozițiile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., recursurile au fost admise, cu consecința modificării în tot a deciziei recurate în sensul, respingerii apelului reclamanților.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5758/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5517/2012. Civil → |
|---|
