ICCJ. Decizia nr. 6145/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6145/2012
Dosar nr. 1522/91/2010
Şedinţa publică din 10 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1522/91/2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta B.J. a chemat în judecată civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat plata unor despăgubiri pentru termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare.
Ulterior, la data de 1 iulie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale, astfel: 10.000 euro pentru persoana ce a suferit condamnarea politică sau a făcut obiectul măsurii administrative cu caracter politic; 5.000 euro pentru soţ/soţie şi descendenţii de gradul I; 2.500 euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
Prin acelaşi art. 5 alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, raportat la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii.
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale.
Potrivit dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Constituţie, "Dispoziţiile din legile constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Reclamanta a introdus acţiunea la data de 27 aprilie 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma iniţială, dar, datorită particularităţilor speţei, cauza nu a fost soluţionată până la declararea lor ca neconstituţionale. S-a apreciat că la momentul ingerinţei, reclamanta avea "o speranţă legitimă" de a obţine un bun, confirmată de legislaţia naţională şi o practică judiciară bine definită.
În cauză, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost în vigoare în intervalul 11 iunie 2009 - 15 noiembrie 2010, aproximativ 1 an şi 5 luni, iar în această perioadă dreptul la daune morale a fost confirmat printr-o jurisprudenţă constantă a instanţelor judecătoreşti interne, ceea ce a dat naştere unei "speranţe legitime" de recunoaştere a acestui drept de creanţă.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul 1 înscrie trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a drepturilor titularului asupra acelui bun: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; să fie impusă de o cauză de utilitate publică; să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a mai adăugat o condiţie comună atât în privinţa privării de proprietate, cât şi în materia limitării exercitării acestui drept, prevăzute de parag. 2 al art. 1 din Protocolul 1, anume: orice limitare trebuie să fie proporţională cu scopul avut în vedere la instituirea ei, necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate.
Curtea de Apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile cu privire la faptul că: privarea de bun a avut loc prin declararea ca neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a), ce reprezintă temeiul legal al acţiunilor existente deja pe roiul instanţelor, procedeu apreciat de instanţa de contencios al drepturilor omului drept o "operaţiune normală de anulare a unei dispoziţii legale şi nu un mecanism ad-hoc, extraordinar" (cauza Slovov contra Bulgariei) şi privarea a fost impusă de o cauză de utilitate publică, Curtea Constituţională reţinând că adoptarea Legi nr. 221/2009, după 20 de ani de la adoptarea Decretului-Lege nr. 118/1990 ce urmărea acelaşi scop, aduce atingere valorii supreme de dreptate, contravenind art. 1 alin. (3) din Constituţie şi că încalcă şi normele de tehnică legislativă ce prevăd "unicitatea reglementării în materie", precum şi pe cele privind precizia şi claritatea normei juridice.
În ceea ce priveşte, condiţia privării conforme cu principiile generale ale dreptului internaţional ce nu interzic verificarea constituţionalităţii, analizarea acestei condiţii care, potrivit jurisprudenţei Curţii, are în vedere doar raporturile dintre stat şi străinii aflaţi pe teritoriul lui, s-a apreciat că nu se impune, iar ultimele două condiţii impuse, şi anume: necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate şi "o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general" s-a considerat că nu sunt îndeplinite.
Atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată o încălcare a unuia dintre drepturile apărate de Convenţie (în speţă art. 1 Protocolul 1), nu mai consideră necesar să examineze cauza prin raportare la dispoziţiile art. 14 privind interzicerea discriminării decât "dacă constituie un aspect fundamental al litigiului" cu a cărui soluţionare a fost învestit.
În speţă, Curtea de Apel Galaţi a apreciat că este îndeplinită această condiţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat" {cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Or, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că "violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă exista o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite".
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
S-a constatat că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale litigiilor în curs ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecata.
Pe fond, soţul apelantei-reclamante a fost condamnat la 12 ani de detenţie. Fapta pentru care a fost condamnat - aceea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută şi pedepsită de art. 209 C. pen. se încadrează în sfera celor enumerate la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Autorul apelantei-reclamante, B.I., a executat în perioada 27 septembrie 1950 - 23 septembrie 1962, 12 ani de detenţie (dosar fond).
A beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1991 (începând cu 26 februarie 2004).
Autorul reclamantei a fost supus la torturi, umilinţe, foamete de neimaginat, toate acestea i-au lezat demnitatea, onoarea, libertatea de gândire şi conştiinţă, respectul de sine şi i-au şubrezit sănătatea.
Este greu, chiar imposibil să stabileşti o sumă de bani care să compenseze suferinţele fizice şi psihice ale autorului apelantei-reclamante, dar avându-se în vedere că rolul Legii nr. 221/2009 este doar de complinire a reparaţiei morale ce s-a încercat să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (vezi Decretul-Lege nr. 118/1991; O.U.G. nr. 214/1999, etc.) s-a apreciază că o sumă de 1.000 Euro pentru fiecare an de executare este ceea ce s-a dorit la data adoptării acestui act normativ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanta B.J. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta-reclamanta a susţinut că, hotărârea este nelegală din două considerente şi anume: în stabilirea dunelor morale nu s-a avut în vedere criteriile de evaluare, valorii sociale ocrotite şi lezate, suferinţele în plan fizic şi psihic şi implicaţiile acestora în viaţa socială şi jurisprudenţa internă şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, punând reclamanta într-o poziţie discriminatorie cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul, în esenţă, a susţinut eronata aplicare, în speţă a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi cele ale art. 1 pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale, însă recursul său a fost depus cu depăşirea termenului procedural.
Analizând recursurile formulate de părţi, ambele vor fi respinse, recursul pârâtului, ca tardiv, iar recursul reclamantei, ca nefondat
Cu privire la recursul reclamantei, se constată că, în esenţă, criticile acesteia privesc greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de apel prin neaplicarea criteriilor de evaluare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului creându-i acesteia o poziţie de discriminare, în raport de dispoziţiile art. 14 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În privinţa criticilor privind cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, se reţine că, acestea nu pot fi analizate, întrucât aprecierea dimensiunii acestora prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate nu poate fi realizată din perspectiva actualei configuraţii a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind posibilă cenzurarea hotărârii numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Deşi nu există criterii obiective şi nici legale de apreciere a prejudiciului şi implicit nici a cuantumului reparaţiei, cu atât mai mult cu cât libertatea, viaţa şi demnitatea sunt noţiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma acordată de instanţa de apel este echitabilă şi justificată, avându-se în vedere consecinţele negative suferite pe plan psihic de către autorul reclamantei, prin raportare la importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care acesta a perceput consecinţele vătămării.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăşi destinaţia ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacţie, are în vedere imposibilitatea stabilirii unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop e acela că, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie - pe căi indirecte oarecum - pentru suferinţele îndurate.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acordarea despăgubirilor băneşti pentru suferinţele psihice îndurate reclamantei de 12.000 euro este justificată pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cel de al doilea considerent avut în vedere de recurenta reclamantă şi în raport de care instanţa de apel a şi acordat despăgubirile morale reclamantei, reţinând existenţa speranţei legitime, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă şi a dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atunci când analizând incidenţa acestui articol la speţă a constatat că nu trebuie aplicat un tratamentul juridic diferit persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în funcţie de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea, aspecte care ţin de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Reţinând că instituirea unui tratament diferit între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, neavând o justificare obiectivă şi rezonabilă, invocând şi incidenţa jurisprudenţei Curţii Constituţionale, care a statuat că "violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă exista o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite" instanţa de apel a făcut o aplicare legală a acestui principiu al discriminării.
Prin urmare aceste critici nu sunt fondate, iar recursul reclamantei va fost respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea se constată, ca fiind tardiv.
Astfel, comunicarea deciziei recurate nr. 70 A din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, s-a realizat la data de 23 mai 2011, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la dosarul instanţei de apel.
Termenul de declarare şi motivare a recursului este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, termen care se calculează pe zile libere, iar potrivit art. 301 coroborat cu art. 101 alin. (1) C. proc. civ., acesta s-a împlinit la data de 7 iunie 2011, într-o zi lucrătoare, aceasta fiind ultima zi de declarare a recursului pentru pârât.
Cererea de recurs a fost depusă la 9 iunie 2011, conform rezoluţiei de primire, cu depăşirea termenului de recurs, motiv pentru care intervine sancţiunea decăderii prevăzută de art. 103 C. proc. civ., cât timp partea recurentă nu a invocat şi dovedit o împrejurare mai presus de voinţa sa, care să o fi împiedicat să exercite în termenul legal calea de atac a recursului.
Faţă de cele arătate, fără să se analizeze motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, se va privi ca tardiv recursul, şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins şi acesta ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.J. împotriva Deciziei nr. 70 A din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6177/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 6144/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
