ICCJ. Decizia nr. 6142/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare, evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6142/2012
Dosar nr. 4859/2/2011
Şedinţa publică din 10 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 12 martie 2007, reclamantul S.V.M. a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional al Municipiului Bucureşti, Ministerul Culturii şi cultelor, pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate că imobilul situat în Bucureşti, a fost preluat de Stat fără titlu valabil, să fie obligaţi pârâţii să îi lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil, să se dispună evacuarea pârâţilor, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că imobilul a aparţinut numiţilor P.P. şi M.A.P., care au fost evacuaţi la 21 iulie 1952, în imobil stabilindu-se sediul Procuraturii Raionului 23 August, reclamantul susţinând trecerea abuzivă în proprietatea statului şi împrejurarea că este moştenitorul soţilor P.
Pârâta Direcţia pentru Cultură a formulat cerere reconvenţională, solicitând ca, în ipoteza admiterii acţiunii principale, reclamantul să fie obligat la plata cheltuielilor cu întreţinerea şi conservarea imobilului, odată cu instituirea unui drept de retenţie, până la restituirea de către reclamanţi a acestor cheltuieli, aceeaşi pârâtă formulând cerere de chemare în garanţie a numitei A.I.M..
La 20 aprilie 2007, A.I.M. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor, susţinând excepţiile invocate de aceştia.
Prin Sentinţa civilă nr. 1222 din 9 octombrie 2007, tribunalul a respins acţiunea reclamantului împotriva pârâtului regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins ca inadmisibil petitul privind revendicarea, a disjuns judecata petitelor privind constatarea nevalabilităţii titlului Statului şi evacuarea pârâţilor, pentru capetele de cerere disjunse formându-se Dosarul nr. 39241/3/2007.
Prin Sentinţa civilă nr. 438 din 4 martie 2008, aceeaşi instanţă a admis în parte acţiunea principală, a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, a respins ca neîntemeiată cererea de evacuare, a respins ca nefondate cererea de chemare în garanţie şi cererea reconvenţională, a admis în parte cererea de intervenţie accesorie, în măsura respingerii acţiunii.
Prima instanţă a reţinut că imobilul a fost proprietatea soţilor P., în temeiul contractului de vânzare autentic din 10 octombrie 1940, reclamantul fiind succesorul proprietarilor decedaţi. Ulterior imobilul a fost naţionalizat în temeiul H.C.M. nr. 126/1959, act care nu a fost publicat.
Prin Decizia civilă nr. 22 A din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa şi a trimis dosarul spre rejudecare instanţei de fond, cu motivarea că instanţa a încălcat art. 85 şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru aceea că reclamantul nu ar fi fost legal citat la judecată.
În acelaşi timp, împotriva Sentinţei civile nr. 1222 din 9 octombrie 2007, părţile au declarat apel, astfel că, prin Decizia civilă nr. 485 A din 19 iunie 2008, Curtea de Apel a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că cererea de revendicare este admisibilă prin prisma Convenţiei şi a Deciziei nr. 33/2008, reţinând de asemenea, temeinicia apelului pârâţilor privitoare la nelegala disjungere a capetelor de cerere, Curtea apreciind că obiectul acţiunii are un caracter indivizibil.
Prin Decizia civilă nr. 9623 din 24 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile împotriva Deciziei nr. 485/A/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, a modificat în parte această decizie, în sensul că a respins ca nefondat apelul reclamantului S., menţinând dispoziţiile privitoare la admiterea apelului pârâţilor şi la trimiterea cauzei spre rejudecare privind măsura disjungerii petitelor.
În considerente, Înalta Curte a reţinut că în mod corect instanţa de fond a respins ca inadmisibil petitul privind revendicarea, menţinând soluţia privitoare la apelurile pârâţilor.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, în raport de considerentele deciziilor pronunţate în căile de atac, tribunalul procedând la conexarea Dosarului nr. 39241/3/2007 la prezentul Dosar cu nr. 8813/3/2007, în temeiul art. 164 C. proc. civ.
La 8 iunie 2010, reclamantul a depus cerere modificatoare a acţiunii principale, solicitând să se constate că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, că reclamantul este proprietarul imobilului în litigiu, în subsidiar, că este proprietarul unei cote de 1/2 din imobil, să se dispună evacuarea pârâţilor din acest spaţiu, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa nr. 1748 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi, în consecinţă: s-a respins acţiunea modificată, formulată în contradictoriu cu pârâta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. S-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii modificate şi, în consecinţă: s-a respins, ca inadmisibilă, acţiunea modificată, formulată de reclamantul S.V.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional al Municipiului Bucureşti, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi intervenienta A.I.M.. Totodată, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării, excepţia tardivităţii, excepţia decăderii, excepţia prescripţiei, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia interesului.
În considerente s-a reţinut că reclamantul nu poate uza de procedura prevăzută de art. 111 C. proc. civ. pentru a se constata existenţa unui drept al său asupra imobilului.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel apelantul-reclamant S.V.M..
În motivarea apelului a arătat că instanţa a soluţionat cauza în temeiul excepţiei inadmisibilităţii acţiunii modificatoare, sub aspectul transformării acţiunii în revendicare în acţiune în constatare şi din motivare rezultă că aceasta s-a referit strict la capătul doi din cererea modificatoare, ori prin această manieră de soluţionare instanţa a omis să se pronunţe asupra capetelor de cerere 1 şi 4.
În acest sens apelantul a invocat şi existenţa unei contradicţii între dispozitiv şi motivare.
Apelantul a mai arătat că tribunalul a apreciat greşit că acţiunea în constatare este inadmisibilă, luând ca reper decizia de casare, deoarece Înalta Curte s-a pronunţat numai cu privire la acţiunea în revendicare, nefiind investită cu soluţionarea unei acţiuni în constatare.
Un argument suplimentar în admisibilitatea acţiunii în constatare, a arătat apelantul, îl reprezintă chiar motivarea cererii în care s-a arătat că acţiunea în constatare a dreptului de proprietate decurge din constatarea preluării nevalabile, preluare care nu a dus la constituirea unui drept de proprietate în favoarea statului român, acest drept rămânând în patrimoniul autorilor reclamantului.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 794A din 13 octombrie 2011 a respins apelul ca nefondat reţinând următoarele.
În rejudecare, reclamantul a formulat un nou capăt de cerere în locul celui privind revendicarea, solicitând să se constate că este proprietarul imobilului în litigiu.
Pârâţii nu au invocat tardivitatea depunerii cererii modificatoare în raport cu prevederile art. 132 C. proc. civ., norme care au caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că au consimţit tacit la modificarea acţiunii în sensul arătat.
Instanţa de apel a considerat că nu poate fi primită critica apelantului reclamant în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere, deoarece, astfel cum s-a reţinut mai sus, tribunalul a respins întreaga acţiune, modificată, ca inadmisibilă, ceea ce înseamnă că au fost avute în vedere toate capetele de cerere formulate.
De asemenea, nu se poate susţine existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, în condiţiile în care şi în motivare, instanţa face referire la inadmisibilitatea acţiunii modificate.
Curtea a mai subliniat că soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, dată fiind existenţa legii speciale pe care reclamantul este obligat să o urmeze, nu încalcă prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- instanţa nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere 1 şi 4 respectiv preluarea nevalabilă de către stat şi evacuarea;
- există o contradicţie între dispozitivul şi considerentele deciziei întrucât în considerente se face vorbire despre capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantului, iar în dispozitiv se respinge acţiunea modificată ca inadmisibilă;
- instanţa nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care s-a arătat că nu puteau fi respinse ca inadmisibile capetele de cerere privind nevalabilitatea preluării imobilului de către stat şi evacuarea;
- prin modalitatea de soluţionare reclamantului i s-a încălcat dreptul de acces la justiţie.
Recursul nu este fondat.
Acţiunea în constatare este deschisă proprietarului care se găseşte în posesia bunului, atunci când acestuia îi este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască dreptul său, dacă dovedeşte că acest drept îi este contestat de pârâţi, situaţie în care interesul proprietarului pentru promovarea acţiunii în constatare derivă din pericolul constatării sau încălcării dreptului său de către pârâţi.
Principala problemă care se ridică cu privire la admisibilitatea acţiunii în constatare este dacă se poate sau nu introduce o cerere în realizare. De aceea, instanţa trebuie să verifice cu atenţie admisibilitatea unei acţiuni în constatare şi să nu o respingă ca inadmisibilă decât în cazul în care, motivându-şi soluţia, va prezenta care este calea în realizare admisibilă în concret.
În speţă, instanţele au respins ca inadmisibilă acţiunea în constatare precizând că partea a avut posibilitatea să redobândească dreptul de proprietate asupra imobilului pe calea legii speciale nr. 10/2001.
Împrejurarea că termenele în care acest imobil putea fi revendicat în condiţiile legii reparatorii nr. 10/2001 sunt depăşite nu poate conduce la soluţia ca acţiunea în constatare poate fi primită, întrucât lipsa de diligentă a părţii nu poate fi suplinită în acest mod.
Acţiunea în constatare dedusă judecăţii a avut 4 capete de cerere, respectiv, să se constate că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, să se constate că reclamantul este proprietarul imobilului, să se constate că reclamantul este proprietarul unei cote de 1/2 din imobil şi să se dispună evacuarea pârâţilor din imobil, capătul de cerere principal fiind acela referitor la constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului, celelalte constituind capete subsecvente, fără fizionomie proprie, care derivă din capătul principal şi care nu ar putea constitui obiect al unei cereri separate.
Fiind respins ca inadmisibil capătul principal de cerere este de la sine înţeles că şi celelalte cereri incidentale au fost respinse ca inadmisibile. Nu se putea pronunţa o altă soluţie cu privire la capetele de cerere 1 şi 4, astfel cum susţine recurentul, din moment ce acestea derivă din capătul de cerere principal şi urmează soarta acestuia.
Potrivit prevederilor pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. există contradicţie între considerentele şi dispozitivul unei hotărâri atunci când motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie, ca exemplu admiterea cererii, iar prin dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, respectiv respingerea acţiunii.
În speţă nu se poate susţine că ar exista o astfel de contradicţie întrucât argumentele din considerente, pentru care instanţa a apreciat că acţiunea modificată, cu toate capetele de cerere este inadmisibilă, conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
Accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaţionale, astfel că el are semnificaţii deosebite şi pentru dreptul procesual, dar şi pentru dreptul constituţional.
Facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, implicând astfel obligaţia corelativă a statului, ca prin instanţa competentă, să soluţioneze aceste acţiuni, reprezintă practic liberul acces al persoanei la justiţie şi nu soluţia pronunţată de instanţă, respectiv respingerea acţiunii ca inadmisibilă, cum pretinde recurentul.
Având în vedere aceste considerente recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.V.M. împotriva Deciziei nr. 794A din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 6144/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6112/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
