ICCJ. Decizia nr. 1103/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1103/2013

Dosar nr. 18768/3/2010

Şedinţa publică de la 4 martie 2013

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 16 aprilie 2010, sub nr. 18768/3/2010, reclamanta I.D.V. a chemat în judecată pe pârâtul - post de televiziune A. T.V., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele:

1. - obligarea pârâtului de a şterge de pe website-ul www2. acasatv.ro, videoclipul şi art. ce-l însoţeşte, şi care se regăsesc la următorul link: povestiri de noapte 23 martie -1.html ;

2. - obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 4.100.000 lei, echivalentul a 1.000.000 euro;

3. - obligarea pârâtului de a publica, pe cheltuiala sa, cuprinsul integral al sentinţei ce se va pronunţa, în trei publicaţii de mare tiraj, inclusiv pe website-ul www2. a. tv.ro;

4. - obligarea pârâtului la amendă cominatorie, în cazul în care acesta nu va pune în executare sentinţa ce se va pronunţa, în baza art. 580³ alin. (1) C. proc. civ.

La data de 02 decembrie 2010, reclamanta a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că înţelege să cheme în judecată pe SC P.T.V. SA, în calitate de pârâtă.

Ca urmare a admiterii excepţiei de litispendenţă, la prezentul dosar s-a ataşat Dosarul nr. 52699/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, având aceleaşi părţi, obiect şi cauză.

Totodată, s-a admis excepţia prematurităţii formulării capătului de cerere referitor la aplicarea amenzii civile, deoarece această cerere vizează faza executării silite.

Prin sentinţa civilă nr. 2278 din 16 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:

La data de 23 aprilie 2010, în timpul emisiunii de seară <<Povestiri de noapte>> a postului de televiziune A. T.V., C.M. (D.S.), invitatul emisiunii, s-a referit la activitatea sa, de actor de filme pentru adulţi, arătând că a avut-o, ca parteneră de scenă, pe reclamanta I.D.V., aşa cum rezultă din post-scriptul emisiunii, aflat la filele 74-78 dosar . Din înscrisurile depuse în cauză, Tribunalul a mai reţinut că, pe site-ul emisiunii, a apărut, ulterior, un material (fila 73), în care se face referire la reclamantă ca fiind <<fosta soţie a lui M.N., ex directorul C.F.R., arestat în SUA, pentru o fraudă de peste o sută milioane dolari>> şi în care se redă o parte din discuţia cu invitatul C.M.

Reclamanta susţine că acest material a urmărit calomnierea sa, prin faptul că s-a adus la cunoştinţa publicului că a fost soţia unei persoane publice acuzată de fraude economice, i s-a arătat numele, cât şi faptul că a fost partenera invitatului, într-un film pentru adulţi.

În ceea ce priveşte materialul contestat de reclamantă, instanţa a reţinut că, în temeiul art. 998-999 C. civ., răspunderea civilă delictuală este un raport juridic obligaţional, izvorând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în cadrul acestui raport persoana vinovată fiind obligată să repare daunele suferite de cealaltă parte. Aşa cum rezultă din norma legală menţionată mai sus, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, patru condiţii: trebuie să existe un prejudiciu, fapta ilicită, o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia autorului.

Caracterul ilicit al faptei trebuie analizat în raport de obligaţiile statornicite în Codul deontologic al jurnalistului, potrivit căruia jurnaliştii au obligaţia să respecte viaţa privată a persoanei. Amestecul în viaţa privată este permis atunci când interesul public, de a afla o informaţie, primează.

De asemenea, trebuie luat în considerare şi dreptul personal nepatrimonial, respectiv libertatea de exprimare, garantată de art. 30 din Constituţia României, precum şi de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene, pentru a rezolva o cauză concretă, trebuie avute în vedere şi alte elemente, legate, de exemplu, de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului (domeniul vizat de acesta), persoana lezată (om politic, funcţionar public, magistrat, persoană privată), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul şi impactul acestuia, locul unde a fost ţinut discursul, precum şi publicul ţintă căruia îi este adresat acesta (Castells c. Spaniei, Murphy c. Irlandei, Constantinescu c. României).

În ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite în cauza de faţă, s-a reţinut că reclamanta consideră că i-au fost încălcate drepturile subiective nepatrimoniale privind onoarea, prin folosirea unor cuvinte ca „fosta soţie a lui M.N.”, „ex directorul C.F.R., arestat în SUA pentru o fraudă de peste o sută milioane dolari”.

Cu privire la veridicitatea şi existenţa faptelor relatate în articol, instanţa a luat în considerare împrejurarea că informaţia publicată nu are caracter de noutate. Astfel, înscrisurile depuse la dosar de pârâtă - extrasele din articolele de presă (filele 87-92) - conţin comentarii cu privire la faptul că reclamanta I.D.V. este fosta soţie a lui M.N., ex directorul C.F.R., cercetat pentru fraudă. Ca urmare, postarea pe internet apărută la data de 23 martie 2010, nu a adus la cunoştinţa publicului interesat un eveniment necunoscut de către acesta, ci a reiterat un fapt notoriu.

Referitor la celelalte afirmaţii cuprinse în articol şi considerate ca fiind calomnioase de către reclamantă, potrivit cărora aceasta a jucat într-un film pentru adulţi, instanţa a reţinut că reclamanta este o persoană publică şi a jucat în astfel de producţii, astfel încât comentariile făcute se încadrează în limitele criticii admisibile, care este mai largă în cazul persoanelor publice. Mai mult decât atât, atât interviul, cât şi materialul publicat pe site, după emisiune, conţin numai informaţii, nefiind de natură să afecteze onoarea şi reputaţia reclamantei. De asemenea, în interviul invitatului luat în timpul emisiunii, acesta nu a făcut nicio afirmaţie denigratoare la adresa reclamantei, astfel încât să determine intervenţia moderatorilor pentru apărarea reputaţiei acesteia.

Tribunalul a constatat că reclamanta nu a dovedit nici un prejudiciu suferit ca urmare a articolului menţionat, deoarece susţinerile privind degradarea stării de sănătate ca urmare a publicării materialului nu au fost dovedite. Simpla susţinere că a fost afectată fizic şi psihic de articolul de presă menţionat nu este suficientă pentru dovedirea prejudiciului.

Nu a fost probat un raport de cauzalitate între fapta jurnaliştilor şi presupusa pierdere suferită pe plan profesional, în exercitarea unor profesii liberale, neexistând acte din care să rezulte că, anterior, s-a apelat la serviciile reclamantei, şi după publicarea articolului, aceste solicitări nu au mai fost la acelaşi nivel, din cauza celor redate în materialul contestat.

Cu privire la vinovăţia jurnaliştilor, potrivit dreptului comun, în cazul răspunderii civile delictuale, nu interesează forma de vinovăţie, răspunderea autorului putând fi angajată chiar şi în cazul unei culpe „minore”.

Aceste prevederi trebuie coroborate cu reglementările internaţionale în materia protecţiei drepturilor omului, respectiv Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu ocazia analizării existenţei unei fapte ilicite, s-a reţinut că materialul postat pe site nu depăşeşte limitele unei bune reputaţii, transmiţând numai informaţii. De asemenea, afirmaţiile referitoare la fapte determinate, respectiv împrejurarea că reclamanta este fosta soţie a lui Mihai Nicolaiciuc, că acesta a fost arestat în SUA, că reclamanta a jucat în filme pentru adulţi, au fost făcute în prezenţa unor dovezi care să le susţină, bucurându-se de protecţia art. 10.

Faţă de aceste considerente, Tribunalul a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru obligarea pârâtei la plata daunelor materiale solicitate de reclamantă.

În ceea ce priveşte primul capăt al cererii, referitor la obligarea pârâtei la ştergerea de pe site a materialului postat la data de 24 martie 2010, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiat, atât timp cât reclamanta a recunoscut că acest articol a fost şters ca urmare a acţiunii de faţă (întrebarea nr. 5 din interogatoriul propus de reclamantă).

Capetele trei şi patru ale acţiunii sunt neîntemeiate, atât timp cât Tribunalul a respins cererea de acordare a daunelor morale şi a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale. Mai mult, prin decizia în interesul Legii nr. 3/2011, s- a decis că amenda civilă, prevăzută de dispoziţiile art. 580³ C. proc. civ., poate fi aplicată debitorului unei obligaţii de a face cu caracter strict personal doar în cadrul procedurii execuţionale, ce debutează prin încuviinţarea executării silite, în condiţiile art. 373¹ C. proc. civ., urmată de somaţia prevăzută de art. 387, art. 572 şi art. 580² din acelaşi cod.

Prin Decizia civilă nr. 273/A din 28 iunie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile sus-menţionate.

Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care, în cazul în care apelul nu se motivează, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă, a constatat că Tribunalul a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, pentru următoarele argumente:

Pe baza probatoriului administrat în cauză, prima instanţă a stabilit, în mod, corect situaţia de fapt, în raport cu care a făcut o corectă aplicare a legii, reţinând că, în cauză, nu sunt incidente condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Cu privire la primul capăt de cerere, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei de a şterge, de pe site, materialul postat la data de 24 martie 2010, se constată că, în mod corect, acesta a fost respins, fiind rămas fără obiect, câtă vreme apelanta reclamantă a recunoscut, la interogatoriu, că articolul respectiv a fost şters ca urmare a acţiunii de faţă.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, prin care reclamanta a solicitat acordarea de daune morale, s-a reţinut, temeinic şi legal, că acesta nu se justifică, în cauză, nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului).

Într-adevăr, în mod corect a reţinut prima instanţă că interviul şi materialul postat pe site conţin numai informaţii care au caracter de notorietate, nefiind, astfel, de natură să afecteze onoarea şi reputaţia apelantei reclamante, comentariile făcute încadrându-se în limitele criticii admisibile, care este mai largă în cazul persoanelor publice, conform jurisprudenţei Curţii Europene.

De asemenea, apelanta reclamantă nu a dovedit existenţa unui prejudiciu suferit ca urmare a apariţiei articolului postat pe site, simplele afirmaţii, în sensul afectării sale pe plan fizic, psihic şi profesional, nefiind suficiente, în lipsa unor dovezi în acest sens, având în vedere că, potrivit art. 1169 C. civ., „cel ce face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească”.

Ca urmare a constatării caracterului neîntemeiat al capătului de cerere privind acordarea de daune morale, se impunea respingerea şi a capătului de cerere privind obligarea pârâtei de a publica, pe cheltuiala sa, cuprinsul integral al sentinţei, precum şi a celui privind obligarea pârâtei la plata unei amenzi cominatorii, aceste solicitări fiind făcute, în mod evident, numai pentru ipoteza în care acţiunea ar fi fost admisă.

În plus, în privinţa ultimului capăt de cerere, în mod corect, prima instanţă a constatat că dispoziţiile legale invocate de apelanta reclamantă, art. 580³ C. proc. civ., puteau fi aplicate doar în cadrul procedurii execuţionale, după emiterea titlului executoriu conţinând obligaţia de a face intuitu personae.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.D.V., criticând-o pentru următoarele motive:

- La primul termen de judecată (21 iunie 2012), instanţa a judecat cauza în lipsa sa, deşi, la 20 iunie 2012, aceasta a depus, prin serviciul de registratură, o cerere de amânare a procesului, pentru imposibilitate de prezentare, sens în care anexase la cerere dovada amânării. Despre această amânare nu se face vorbire în decizie, menţionându-se că recurenta a susţinut oral cauza, ceea ce nu este adevărat.

În consecinţă, recurentei i s-au îngrădit drepturile procesuale, şi anume dreptul la apărare, de a depune motivele de apel la termenul următor, precum şi de a cere probe suplimentare.

- Deşi pronunţarea deciziei s-a făcut la data de 28 iunie 2012, aceasta i-a fost comunicată cu întârziere, respectiv după 50 de zile.

- Ambele instanţe i-au impus să achite taxe judiciare de timbru, deşi acţiunea este scutită de la plata acestor taxe.

- Niciuna dintre cele două instanţe nu au avut în vedere că fapta ilicită a paratei a fost dovedită, conform probelor din dosar, la fel şi reaua credinţă a acesteia, de a şterge articolul de pe site-ul său, ca urmare a notificării formulate de reclamantă. Faptul că pârâta a şters articolul abia după 8 luni de zile nu o absolvă de fapta ilicită comisă, de care niciuna dintre instanţe nu a ţinut seama.

- Deşi, atât în sentinţă, cât şi în decizia pronunţată, se susţine că recurenta nu a suferit niciun fel de daune, actele medicale aflate la dosarul cauzei dovedesc contrariul.

- Ambele instanţe au opinat că nu s-a făcut dovada periclitării activităţii profesionale, susţinându-se, în acest sens, că recurenta nu a probat împrejurarea că ar fi avut clienţi, fără să se ţină seama de viitorul său profesional; reclamanta nu avea obligaţia să probeze împrejurarea că avea clienţi, de vreme ce abia terminase nişte cursuri de calificare, dovedite cu înscrisuri, şi urma să-şi prezinte serviciile pe un website.

- Ambele instanţe au susţinut faptul că cele scrise în articolul de pe site nu constituiau o noutate, persoana recurentei fiind deja mediatizată, neţinând seama de faptul că articolul era însoţit de înregistrarea video a emisiunii, ce putea fi accesată de oricine era interesat, şi în care invitatul vorbea liber despre lucruri intime, privind viaţa sexuală a reclamantei, mai exact vorbea despre performanţele slabe, din punct de vedere sexual, pe care aceasta le-a avut, invitatul emisiunii fiind, în trecut, partener la singurul casting la care reclamanta a participat; moderatorii l-au lăsat să vorbească liber, fără să intervină pentru apărarea onoarei şi imaginii recurentei. Acest fapt este reliefat de însuşi scriptul depus la dosar de pârâtă.

- Sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, instituite prin art. 998 şi 999 C. civ., existând fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi vinovăţia, însă ambele instanţe ori nu au analizat toate probele din dosar, inclusiv cererea de chemare în judecată şi concluziile scrise, ori au judecat această cauză doar pentru a crea impresia accesului la justiţie al reclamantei, fapt demonstrat de hotărârile ce au fost pronunţate şi care arată că instanţele au fost sub impulsul unor prejudecăţi şi impresii false privind persoana recurentei.

- Ambele instanţe au susţinut că reclamanta a jucat în producţii de filme pentru adulţi, fără să existe vreo dovadă în acest sens, nici măcar pârâta nu a prezentat asemenea probe; din această cauză recurenta afirmă că a fost calomniată pentru a doua oara, chiar de către instanţe, care aveau obligaţia să-i apere drepturile încălcate de către pârâtă.

Recurenta a adus o serie de critici şi împotriva hotărârii primei instanţe.

A solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa admiterii, în integralitate, a cererii de chemare în judecată.

Intimata pârâtă SC P.T.V. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă atacată în raport doar de acele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. (respectiv în art. 304 pct. 5 şi 9 din Cod), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

- Susţinerile referitoare la încălcarea dreptului la apărare al recurentei, determinat, în opinia sa, de soluţionarea cauzei la primul termen de judecată, în condiţiile în care aceasta solicitase amânarea procesului, pentru imposibilitate de prezentare, vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Criticile sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege sus-menţionat, se poate cere casarea hotărârii atacate în cazul în care instanţa care a pronunţat-o a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În speţă, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare, formulată de reclamantă, la data de 20 iunie 2012, în încheierea de amânare a pronunţării deciziei recurate, menţionându-se că se respinge cererea respectivă. A reţinut Curtea că cererea nu este temeinic motivată, conform art. 156 C. proc. civ., întrucât existenţa unui dosar pe rolul altei secţii a aceleiaşi instanţe nu reprezintă un motiv temeinic de amânare, în sensul dispoziţiei legale enunţate, cu atât mai mult cu cât dosarul a fost strigat la sfârşitul şedinţei, astfel cum a solicitat şi apelanta. Prin urmare, nu s-a consemnat de către instanţă că apelanta ar fi susţinut oral cauza, cum, în mod greşit, a susţinut aceasta, prin cererea de recurs, şi nu se poate reţine încălcarea vreunei forme de procedură, în condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de către Curte, care s-a pronunţat asupra cererii de amânare.

De asemenea, nu se poate constata încălcarea dreptului său la apărare, de vreme ce Curtea de Apel a motivat soluţia de respingere a cererii de amânare, iar reclamanta nu a criticat, prin cererea de recurs, modalitatea de rezolvare a acestei cereri.

- În ceea ce priveşte comunicarea deciziei recurate cu întârziere, critica nu poate fi primită. Aceasta, deoarece comunicarea hotărârii vizează un moment ulterior pronunţării acesteia, or hotărârea nu poate fi atacată, în condiţiile cazurilor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., decât pentru motive de nelegalitate, care, evident, trebuie să subziste fie pe parcursul procesului, fie trebuie să vizeze chiar hotărârea atacată. În niciun caz, însă, nu interesează pretinsele nereguli intervenite după pronunţarea hotărârii respective.

Pe de altă parte, nici nu se poate reţine încălcarea vreunei dispoziţii legale în materie de respectare a termenului de comunicare a deciziei, deoarece, la data pronunţării deciziei recurate, nu era prevăzut un anumit termen de comunicare, în dispoziţiile art. 110 alin. (5) din Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, în forma în vigoare la 18 iunie 2012, menţionându-se doar obligaţia grefierului de şedinţă ca, după întocmirea procedurilor de comunicare, să predea dosarele grefierului arhivar şef, sub semnătură pe lista de şedinţă. În plus, conform menţiunii de pe decizie, grefierul de şedinţă a primit dosarul cu hotărârea motivată la data de 10 august 2012, comunicarea efectuându-se în aceeaşi zi, după cum rezultă din cele consemnate pe dovada de comunicare de la fila 22 dosar apel (dreapta, jos). În consecinţă, nu se poate reţine că persoanele din cadrul instanţei, abilitate cu luarea măsurilor necesare pentru efectuarea comunicării deciziei, ar fi desfăşurat această activitate cu întârziere.

- Referitor la obligaţia impusă de instanţele anterioare, de a achita taxă judiciară de timbru, deşi acţiunea formulată este scutită de plata acesteia, Înalta Curte nu poate examina, în prezentul recurs, susţinerile reclamantei în sensul arătat, deoarece stabilirea cuantumului taxei judiciare de timbru, inclusiv chestiunea referitoare la scutire, se pot verifica doar prin intermediul formulării unei cereri de reexaminare, de către partea interesată, în condiţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, cerere care se soluţionează, conform alin. (3) din acelaşi text de lege, de un alt complet, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere irevocabilă. Prin urmare, contestarea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru nu se face prin intermediul căilor de atac îndreptate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cauzei, ci a procedurii reexaminării, pe care recurenta, din culpa sa, nu a înţeles să o urmeze.

- Criticile referitoare la greşita evaluare a situaţiei de fapt şi la întrunirea, în speţă, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, probate, în opinia recurentei (fapta ilicită, prejudiciul constând în afectarea stării de sănătate a reclamantei, în periclitarea activităţii sale profesionale şi în atingerile aduse dreptului său la imagine, raportat la conţinutul discursului invitatului emisiunii, fără intervenţia moderatorului acesteia, şi la împrejurarea că instanţele au reţinut, la rândul lor, în absenţa probelor, că reclamanta ar fi jucat în filme pentru adulţi, vinovăţia pârâtei, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, reaua credinţă a pârâtei în ştergerea articolului ulterior introducerii acţiunii) nu pot fi examinate de prezenta instanţă, faţă de structura actuală a recursului. Astfel, ulterior abrogării, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare sau de modificare, doar pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, cum este cazul susţinerilor ce vizează stabilirea, de către instanţa anterioară, a situaţiei de fapt raportat la probele administrate. În consecinţă, Înalta Curte nu va avea în vedere aceste critici, în soluţionarea litigiului de faţă.

A mai afirmat recurenta că pârâta nu este absolvită de fapta ilicită, prin ştergerea articolului ulterior introducerii cererii de chemare în judecată. Susţinerile nu vizează argumentele instanţei de apel în pronunţarea deciziei, şi, ca atare, nu vor fi avute în vedere de această instanţă. Curtea a reţinut că primul capăt de cerere, privind obligarea pârâtei să şteargă de pe site articolul şi videoclipul pretins defăimătoare a rămas fără obiect, în urma efectuării acestei operaţiuni, ulterior sesizării instanţei. Nu a constatat, însă, că acest demers ar înlătura răspunderea pârâtei pentru plata daunelor morale (al doilea capăt de cerere), în cazul acestei cereri, instanţa reţinând că nu este întemeiată, determinat de neîntrunirea, în speţă, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Cât priveşte dreptul de acces la justiţie, „simulat” de instanţe, faţă de hotărârile pronunţate, critica, de asemenea, nu poate fi primită, atât timp cât reclamanta a beneficiat de examinarea cererii sale în toate fazele procesuale, primind răspuns pretenţiilor formulate în urma unei examinări riguroase a acestora, de către instanţele de judecată anterioare. Împrejurarea că soluţiile pronunţate nu convin reclamantei nu se circumscrie unui motiv de încălcare a dreptului de acces la justiţie, reglementat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau a dreptului la un proces echitabil, recurenta neaducând nicio susţinere concretă, prin care să combată sau, cel puţin, să pună la îndoială imparţialitatea instanţelor în soluţionarea cauzei.

Criticile aduse hotărârii primei instanţe, prin cererea de recurs, nu vor fi luate în considerare de Înalta Curte, deoarece acestea nu pot fi formulate omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului. Pe de altă parte, obiect al recursului îl formează decizia instanţei de apel şi numai în cazul în care aspectele combătute, în recurs, în legătură cu hotărârea primei instanţe, au primit rezolvare în cadrul deciziei recurate, acestea, indirect, ajung să fie cercetate în calea extraordinară de atac. Nu este cazul susţinerilor recurentei, referitoare la pretinsele neregularităţi ale primei instanţe în soluţionarea cauzei şi care nu au fost combătute în apel, calea de atac exercitată împotriva sentinţei nefiind motivată. Ca urmare, Curtea de Apel a judecat apelul declarat de reclamantă în condiţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., pe baza celor invocate la prima instanţă, fără să i se poate reproşa acestei instanţe că nu a avut în vedere eventuale nereguli ale Tribunalului, în judecarea acţiunii şi care, astfel nu pot fi examinate direct în recurs.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.D.V. împotriva Deciziei civile nr. 273/A din 28 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3144/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1670/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: