ICCJ. Decizia nr. 1670/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1670/2013

Dosar nr. 24731/3/2011

Ședința publică din 26 martie 2013

Reclamanţii F.C. şi F.M. au solicitat prin acţiunea introdusă la 25 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti obligarea pârâtului M.E.F. la plata preţului de piaţă pentru imobilul situat în Bucureşti, Sector 1, cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pierdut în urma revendicării vechilor proprietari prin Decizia nr. 880 din 19 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă şi pusă în executare.

Prin sentinţa civilă nr. 8979 din 27 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost obligată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti la plata către reclamanţi a sumei de 95.636,71 lei, contravaloarea preţului actualizat, plătit de reclamant pârâtei şi contravaloarea îmbunătăţirilor făcute la apartament în discuţie (sentinţa irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2137 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1073 C. civ. şi Legea nr. 10/2001.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 17389 din 10 septembrie 2010 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 1876 din 28 octombrie 2011 a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.E.F. şi a admis acţiunea reclamantului F.V. (acesta fiind unicul moştenitor al soţiei sale F.M. decedată la 4 noiembrie 2009).

A fost obligat pârâtul M.E.F. la plata către reclamantă numai la 1.070.112 lei reprezentând diferenţa reactualizată dintre preţul de piaţă al imobilului şi preţul achitat în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv, contravaloarea îmbunătăţirilor, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 8979 din 27 martie 2008.

În motivarea acestei soluţii Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:

Reclamanţii, cumpărători ai imobilului în discuţie, în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin Decizia civilă nr. 880 din 19 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti prin care au fost obligaţi să lase în proprietate apartamentul, foştilor proprietari care au fost deposedaţi abuziv în perioada regimului comunist.

Prin sentinţa civilă nr. 8979 din 27 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia nr. 2137 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a, reclamanţilor li s-a restituit preţul achitat la cumpărarea acestui apartament.

Cât priveşte cererea de restituire a preţului de piaţă al apartamentului, instanţa a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 cum a fost completată de Legea nr. 1/2009.

S-a reţinut din raportul de expertiză întocmit de expert I.N. că valoarea de piaţă a imobilului este de 1.165.749 lei (echivalent a 28.000 euro la data efectuării expertizei).

A fost obligat pârâtul la plata diferenţei de 1.070.112 lei apreciindu-se că acesta are calitate procesuală pasivă expres indicată de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede că restituirea preţului de piaţă al imobilelor care intră sub incidenţa acestei legi - pentru care contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile - se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

Pentru acest considerent a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale invocate de pârât.

2. Instanţa de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 354/A din 11 octombrie 2011 a admis apelul pârâtului M.F.P. şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâtul la 678.349,29 lei reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă al imobilului (773.986 lei) şi preţul achitat în temeiul Legii nr. 112/1995 actualizat şi valoarea îmbunătăţirilor astfel cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 8959 din 27 iunie 2003, de 95.636,71 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie curtea de apel a reţinut în esenţă următoarele:

Critica, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, a fost apreciată ca neîntemeiată, constatându-se că dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 instituie în sarcina M.F.P. obligaţia de plată atât a preţului actualizat cât şi a preţului de piaţă (după caz), al imobilelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 de foştii chiriaşi, şi de care aceştia au fost evinşi atât prin anularea contractelor cât şi ca urmare a câştigării acţiunii în revendicare a fostului proprietar, chiar dacă nu s-a dispus anularea contractului de cumpărare a imobilului.

În acest din urmă caz, s-a apreciat că este incident tot art. 50 din Lege care instituie o normă specială derogatorie de la evicţiunea de drept comun şi care nu se aplică situaţiilor de această natură.

S-a apreciat că în raport de art. 50 şi art. 20 alin. (2)¹ din Legea nr. 10/2001 noţiunea de desfiinţare a contractului se impune a fi înţeleasă, în sensul că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, ci şi orice situaţie în care se constată, pe calea unei acţiuni, ineficacitatea actului juridic, ca titlu de proprietate, asupra imobilului.

S-a constatat că nu există nici un argument care să justifice o diferenţă de tratament - sub aspectul persoanei care răspunde juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărător - pentru ipoteza în care contractul a fost anulat şi, respectiv, cazul în care contractul nu a fost anulat, de vreme ce cel care a încasat efectiv preţul contractului nu este vânzătorul (menţionat în contract) ci M.F.P. potrivit art. 13 şi 35 din Legea nr. 112/1995.

În ceea ce priveşte susţinerea în sensul că reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea valorii de circulaţie a imobilului şi că s-ar produce o îmbogăţire fără justă cauză a acestuia, Curtea a reţinut, pe de o parte, că limitele despăgubirilor cuvenite reclamantului sunt cele prevăzute de legea specială, pentru motivele prezentate pe larg şi în analiza primului motiv de apel, iar nu de dreptul comun, iar pe de altă parte, că norma înscrisă în art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 are un conţinut clar, voinţa legiuitorului fiind aceea ca proprietarii - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, - să fie despăgubiţi cu preţul de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

S-a apreciat că dispoziţiile art. 50 ¹ din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat chiriaşilor din acestea, în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este necesar a se face distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, cuvenit persoanelor interesate, distincţie în funcţie de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Prin adoptarea Legii nr. 1/2009 şi introducerea unui nou art. 50¹ - în Legea nr. 10/2001, este evidentă concluzia că în cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, se impune despăgubirea acestora cu valoarea de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995.

Curtea a apreciat că atâta vreme cât prin lege s-a prevăzut, în mod neechivoc, modul de stabilire a despăgubirilor cuvenite acestei categorii de beneficiari, stabilindu-se că acestea trebuie să reflecte preţul de piaţă al imobilului, orice alegaţie referitoare la cuantumul exagerat al despăgubirilor reflectate în preţul de piaţă a imobilului, sprijinită pe împrejurarea că preţul plătit în conformitate cu Legea nr. 112/1995, ar fi fost derizoriu, excede normei de drept incidentă cauzei.

S-a mai constatat că prin critica formulată, apelantul tinde la a interpreta în mod personal textele de lege incidente cauzei, soluţiile legislative existente nemulţumindu-l.

S-a făcut trimitere la decizia nr. 1351 din 10 decembrie 2008, publicată în M. Of. al României, nr. 881 din 24 decembrie 2008, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, în legătură cu textele de lege criticate, că „acordarea unor despăgubiri la valoarea actuală a imobilelor are natura juridică a unei măsuri echitabile, menită să le ofere foştilor chiriaşi posibilitatea de a-şi cumpăra o locuinţă, ceea ce este în consens cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora: „România este stat de drept, în care (...) drepturile şi libertăţile cetăţenilor (...), dreptatea (...) reprezintă valori supreme (...) şi sunt garantate”.

Tot astfel, prin Decizia nr. 1389 din 20 octombrie 2011, Curtea Constituţională a statuat în sensul că este echitabil, în această situaţie, ca statul să acorde despăgubiri la preţul de piaţă al imobilelor, care să permită cumpărarea unei noi locuinţe, având în vedere că, la data dobândirii acelui imobil de la stat, cumpărătorul a plătit preţul real al imobilului, stabilit în conformitate cu actele normative în vigoare la acel moment”.

Pe de altă parte, s-a reţinut că jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credinţă, constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate, astfel încât persoanele ce şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta pierderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu versus România, cauza Pincova şi Pina versus Republica Cehă).

În cauză, aşa cum rezultă din cuprinsul Deciziei civile nr. 880 din 19 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, printr-o hotărâre judecătorească - sentinţa civilă nr. 11497 din 07 noiembrie 2001 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti - acţiunea în anularea contractului autoarei reclamantului a fost respinsă. Prin decizia anterior menţionată, autoarea reclamantului, F.M., a fost obligată, ca efect al comparării titlului său cu cel al foştilor proprietari, mai bine caracterizat, să lase foştilor proprietari, imobilul în paşnică folosinţă şi posesie.

În considerarea acestei jurisprudenţe, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie în favoarea reclamantului, presupune - conform criteriului proporţionalităţii - acordarea preţului de circulaţie a imobilului.

În ceea ce priveşte critica din apel vizând greşita soluţionare a cauzei, prin raportare la prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 1/2009, în sensul că reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubiri reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, s-a constatat că aceasta nu este fondată.

Din textul art. 50¹ rezultă că o condiţie pentru naşterea dreptului la despăgubiri, constând în preţul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desfiinţat, este aceea potrivit căreia contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privinţa caselor naţionalizate.

S-a apreciat că faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - se impune analizarea condiţiei respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, având în vedere înţelesul mai larg al sintagmei „desfiinţarea contractului”, în aceasta fiind inclusă acum în această materie şi „ineficacitatea” actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate.

Prin urmare, instanţa este chemată să distingă pe de o parte, între o desfiinţare a contractului cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea lui şi, pe de altă parte, o desfiinţare a contractului (inclusiv, ca urmare a intervenirii sancţiunii nulităţii acestuia, legea nedistingând sub acest aspect), deşi contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Deşi în speţă, apelantul a susţinut că nu este îndeplinită cerinţa referitoare la desfiinţarea contractului printr-o hotarâre judecatorească definitivă şi irevocabilă, în raport de considerentele reţinute şi de circumstantele de fapt ale cauzei, s-a apreciat că această susţinere este vădit nefondată.

S-a constatat că la dosarul de fond a fost ataşată Decizia civilă nr. 880 din 19 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, sectia a V-a civilă, prin care autoarea reclamantului a fost obligată să lase fostului proprietar deposedat abuziv de catre stat, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul situat în Bucureşti, sector 1, fără să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce nu echivalează cu constatarea neîndeplinirii condiţiilor impuse de art. 50 ¹ din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, analiza întrunirii cerinţelor de valabilitate a contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate face abstracţie de aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care contractul a fost,,desfiinţat”.

În acest sens, Curtea a reţinut că deşi în speţă, apelantul a invocat existenţa unei hotărâri judecătoresti prin care s-ar fi constatat încălcarea Legii nr. 112/1995, la încheirea contractului de vânzare cumpărare din 08 aprilie 1997, prin Decizia civilă nr. 880/2007, definitivă a Tribunalului Bucureşti, sectia a V-a civilă, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că prin sentinţa civilă nr. 11497 din 07 noiembrie 2001 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti a fost tranşată irevocabil problema valabilităţii titlului autoarei reclamantului, astfel că nu poate fi repusă în discuţie, în raport de puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârile menţionate, situaţie în care în mod legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 ¹ din Legea 10/2001.

În plus, s-a mai constatat potrivit art. 1898 C. civ., că buna credinţă se prezumă, nefiind necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să o constate, sarcina răsturnării prezumţiei legale aparţinând apelantului.

A fost admisă ca fondată critica formulată de apelant referitoare la greşita stabilire de catre instanţa de fond a valorii de circulaţie a imonbilului.

Astfel, potrivit art. 208 C. proc. civ., dacă pentru efectuarea unei expertize este nevoie de o lucrare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală recomandată, cu dovada de primire, arătând zilele şi orele când începe şi continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului.

Această reglementare constituie o garanţie a dreptului de apărare al părţilor, cărora li se creează, astfel, posibilitatea de a da expertului lămuririle necesare şi, totodată, de a-i cere să facă toate constatările legate de obiectivele fixate pentru expertiză.

S-a constatat că administrarea probei cu expertiză tehnică efectuată la judecata în fond s-a realizat, cu nesocotirea prevederilor art. 208 C. proc. civ., câtă vreme, la raportul de expertiză valorificat de către instanţă, ca efect al admiterii cererii de efectuare a unei noi expertize, nu a fost anexată dovada de convocare pentru apelant.

Curtea a reţinut că nesocotirea acestor norme, atrage nulitatea actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale, conform dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vătămarea pricinuită pârâtului fiind evidentă, în condiţiile în care raportul de expertiză nu a fost depus la dosar cu respectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 209 C. proc. civ. şi nici nu a fost comunicat pârâtului, iar la termenul din 03 septembrie 2010, Judecătoria Sector 1 Bucureşti, invocând necompetenţa sa materială în soluţionarea cauzei, nu s-a mai ocupat de litigiu, declinându-şi competenţa.

Curtea a constatat totodată faptul că la primul termen care a urmat acestor neregularităţi, apelantul pârât a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, iar Tribunalul, le-a respins ca fiind tardiv formulate.

S-a apreciat aşadar că se impune ca la stabilirea valorii de circulaţie a imobilului să fie valorificat raportul de expertiză realizat în apel.

Instanţa de apel a constatat că expertul, în stabilirea valorii de circulaţie, deşi nu a avut acces în imobil, s-a prezentat la locul situării acestuia şi a avut în vedere, aşa cum se menţionează în chiar cuprinsul lucrării, pe lângă amplasarea imobilului, vechimea acestuia şi îmbunătăţirile descrise pe larg în raportul de expertiză realizat anterior şi care a vizat acelaşi imobil - expertiză care, sub aspectul acestor constatări, nu a fost contestată de intimat.

Curtea a mai reţinut din verificarea raportului de expertiză realizat în apel, că nu aprecierea în sensul absenţei unor îmbunătăţiri a condus la aplicarea unor coeficienţi de corectie diferiţi faţă de expertiza din primul ciclu procesual, ci, expertul s-a raportat la starea imobilului descrisă în expertiza anterioară.

Pe de altă parte, Curtea a mai reţinut din sentinţa civilă nr. 8979 din 27 iunie 2008, că s-a stabilit cu putere de lucru judecat, natura îmbunătătirilor realizate în imobil, reclamantul fiind deja despăgubit cu contravaloarea acestora.

În acelaşi timp, desi intimatul a invocat nulitatea acestei expertize, obiectiunile acestuia nu au vizat modul de aplicare şi valorificare, de către expertul desemnat în apel, a criteriilor de evaluare a imobilului ci, exclusiv aspectul că expertul nu a avut acces în imobil, la data realizării constatărilor la faţa locului.

Având în vedere că nu s-a evidenţiat vreo vătămare produsă intimatului şi că este necesar ca valoarea de circulaţie a imobilului stabilită prin expertiza să reflecte valoarea actuală a imobilului, aceasta fiind valoarea bunului de care a privat reclamantul, Curtea a omologat expertiza, şi s-a raportat la valoarea de circulaţie stabilită de expert, la momentul efectuării expertizei, aceasta fiind valoarea cea mai apropiată de momentul rămânerii definitive a hotărârii şi care reflectă şi evolutia valoriide pe piaţa imobiliară, de natură a-l pune pe reclamant în situaţia echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost evins.

3. Recursurile

Împotriva Deciziei nr. 354/A din 11 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs în termen legal reclamantul şi pârâtul în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru critici diferite.

Recursul reclamantului F.V.C. s-a referit la nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 208 - 209 C. proc. civ. deoarece admiterea refacerii în apel a unei noi expertize a fost nelegală, criticile invocate de apelant la expertiza efectuată la fond fiind neîntemeiate iar expertiza efectuată în apel a fost nulă întrucât expertul nu a identificat şi vizionat apartamentul pe care l-a evaluat, instanţa nesocotind apărările reclamantului.

Recurentul a apreciat ca nelegală măsura instanţei de apel de a respinge cererea de anulare a raportului de expertiză - efectuat în apel deşi expertul desemnat nu a avut acces la imobil, iar raportul de expertiză nu a fost comunicat pentru a se putea formula observaţii, instanţa trecând la judecarea cauzei, deşi a reţinut nulitatea hotărârii de fond pentru aceeaşi situaţie, încălcarea dreptului de apărare prin modalitatea de efectuare a expertizei.

S-a mai criticat ca greşită - în raport de realitatea lucrărilor dosarului - aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ca urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 208 şi 209 C. proc. civ. de expertiza efectuată la fond, deoarece apelantul, în raport de depunerea raportului de expertiză la 1 iunie 2010 la Judecătoria Sectorului 1, a avut la dispoziţie trei luni să poată lua cunoştinţă de concluziile acestuia, deci nu se impunea sancţiunea anulării hotărârii primei instanţe.

S-a mai invocat faptul că respingerea obiecţiunilor pârâtului la primul termen de judecată, după declinarea competenţei de la judecătorie la tribunal, a vizat doar aspecte legate de aplicarea unor coeficienţi de diminuare a valorii, vechimii şi gradului de uzură ale imobilului şi nu faptul că nu a fost îndeplinită procedura de convocare a părţilor la efectuarea expertizei, critica fiind formulată pentru prima dată în apel în completarea motivelor, deoarece conţinutul convocării exista în anexa 1 la raport.

Aceste nereguli puteau fi invocate prin atacarea cu recurs a hotărârii de declinare a competenţei, ceea ce nu s-a întâmplat.

S-a criticat omologarea raportului de expertiză efectuată în apel deşi expertul nu a avut acces la imobilul compus din mai multe apartamente, el neputând constata cu propriile simţuri starea apartamentului, folosind descrierile dintr-o expertiză anulată.

S-a arătat că expertul nu a folosit descrierea apartamentului realizată în expertiza administrată în dosarul de fond - care nu se află la dosar - în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 8974 din 27 iunie 2008, cum reţine instanţa de apel.

Recursul pârâtului M.F.P. a privit următoarele critici.

În principal a fost criticată măsura respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, fiind invocate aceleaşi critici ca cele formulate în apel, relativitatea efectelor contractului faţă de M.F.P. care este un terţ în raport de părţile contractante.

S-a arătat că pierderea titlului de proprietate de către reclamant este efectul unei tulburări de drept de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti.

S-a mai invocat că trebuiau avute în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ. cu atât mai mult cu cât contractul nu a fost anulat, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, fiind aplicabilă deci răspunderea pentru evicţiune reglementată de această normă.

S-a mai invocat faptul că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitate procesuală M.F.P. În cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens când a considerat necesară instituirea prevederii de această natură, caracterul procesual al normei rezultând clar din formularea textului, atunci când textul se referă numai la efectele faptului juridic (îmbogăţirea fără justă cauză) şi nu la efectele actului juridic (contractul fiind potrivit art. 969 C. civ., legea părţilor şi deci neputându-se interveni peste voinţa acestora, indiferent că este vorba de repunerea părţilor în situaţia anterioară în urma constatării nulităţii contractului).

S-a invocat redactarea precisă şi limitativă - arătată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cât priveşte angajarea răspunderii M.F.P., punându-se accent pe faptul că în cauză nu există o hotărâre de anulare a contractului de vânzare - cumpărare pentru apartamentul în discuţie.

În subsidiar, pentru situaţia în care se va trece peste această critică recurentul a criticat soluţia pe fondul cauzei pentru greşita omologare a raportului de expertiză efectuată în apel care a constatat o sumă mai mare, deşi piaţa imobiliară este în declin.

S-a mai criticat decizia pentru încălcarea dreptului la apărare a pârâtului pentru faptul că nu s-a acordat un termen pentru a se formula obiecţiuni la raportul de expertiză, obligaţie pe care instanţa o avea în virtutea rolului său activ.

Pe fondul cauzei criticile s-au referit la greşita angajare în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a răspunderii M.F.P. în măsura în care condiţiile prevăzute de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 - contractele să fi fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi, respectiv, contractele să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitive şi irevocabilă - pentru angajarea acestei răspunderi, nu au fost dovedite în cauză.

Recurentul a susţinut că art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 a fost golit de conţinut, prin interpretarea dată de curtea de apel care a constatat că acest articol este aplicabil şi în lipsa unei hotărâri, sens în care nu se poate reţine reaua - credinţă în sarcina reclamantului. Or, susţine recurentul, reaua - credinţă a reclamantului rezidă în faptul că acesta avea obligaţia să cunoască care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în situaţia de cumpărător al unui bun important, să nu efectueze minime diligenţe pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului.

S-a mai susţinut că prin reaua - credinţă a unui asemenea comportament al cumpărătorului, este afectată şi valabilitatea cauzei contractului, având în vedere că exercitarea cu bună credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta valabilitatea actelor juridice.

S-a susţinut că acţiunea reclamantului - care îşi invocă propria turpitudine şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de cumpărare - nu poate fi admisibilă.

4. Analiza instanţei de recurs

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în cele două recursuri în susţinerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că aceasta este legală, recursurile fiind respinse pentru considerentele ce urmează:

Recursul reclamantului

Instanţa de apel a consemnat corect situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a constatat - din examinarea lucrărilor efectuate atât la Judecătoria Sectorului 1 cât şi la Tribunalul Bucureşti - că sunt întemeiate criticile formulate de apelantul pârât legate de împrejurarea că raportul de expertiză întocmit la solicitarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti de expertul I.N. şi omologat de Tribunalul Bucureşti a fost realizat fără dovedirea convocării pârâtului, în anexa 1 la acest raport (fila 105 în dosarul Judecătoriei) existând numai dovada convocării reclamantei.

Corect s-a reţinut că prin încălcarea acestei obligaţii, prevăzute de art. 208 C. proc. civ. în mod imperativ, s-a încălcat dreptul părţii de a-şi formula apărările atât în legătură cu această probă cât şi cu pretenţiile formulate prin acţiune.

La această situaţia s-a mai adăugat împrejurarea că raportul de expertiză depus la dosar la 1 iunie 2010 nu a fost comunicat pârâtului care, la primul termen fixat după declinare, la Tribunalul Bucureşti a şi făcut această cerere, instanţa, conform celor consemnate în încheierea şedinţei publice de la 21 octombrie 2011 dispunând lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a da posibilitate reprezentantului pârâtului să ia cunoştinţă de raportul de expertiză.

Observaţiile formulate în aceeaşi şedinţă de către reprezentantul pârâtului - după lectura evident expeditivă în intervalul acordat - au fost respinse ca tardiv formulate, fără ca instanţa să intre în fondul acestora.

Ca urmare, este fără relevanţă împrejurarea că în şedinţa din 21 octombrie 2011 în faţa tribunalului pârâtul a invocat unele observaţii (cu privire la modalităţile de calcul) iar în apel a formulat alte observaţii - recte lipsa de comunicare a raportului de expertiză - câtă vreme pârâtului i s-a infirmat dreptul de a formula observaţii considerându-se că a pierdut termenul pentru această intervenţie procedurală.

Pe cale de consecinţă criticile sub acest aspect - formulate la modalitatea de administrare a acestei probe - nu pot fi apreciate ca apărări noi în apel.

Pârâtul putea formula aceste apărări pe calea observaţiilor la raportul de expertiză sau pe calea apelului declarat împotriva hotărârii tribunalului care a judecat cauza în fond şi nicidecum pe calea unui recurs la declinare, hotărârea judecătoriei având un obiect limitat - propria competenţă de soluţionare a cauzei.

Sub acest aspect, decizia Curţii de Apel Bucureşti, de anulare a expertizei administrate la fond, este corectă şi legală.

Nu sunt fondate nici criticile referitoare la greşita omologare a raportului de expertiză efectuat în apel pentru motivele indicate de recurent, constatările expertului nu au fost înregistrate direct de acesta prin propriile simţuri, iar descrierile imobilului la care expertul face trimitere, luate din raportul de expertiză efectuat în dosarul de fond fiind nedovedite, în lipsa acestui raport din dosar.

Instanţa de apel a arătat în detaliu motivele pentru care, deşi expertul nu a avut acces în interiorul imobilului, a omologat acest raport de expertiză efectuat pe baza constatărilor din exteriorul clădirii precum şi după descrierile din expertiza realizată anterior.

Într-adevăr se constată - contrar celor afirmate de recurent - că la dosarul de fond, al Judecătoriei Sectorului 1, este anexat dosarul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, soluţionat definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 8979 din 27 noiembrie 2008.

În acel Dosar (nr. 21862/299/2007) au fost efectuate două expertize, una contabilă (expert S.A.M.) care a actualizat preţul plătit de chiriaşii cumpărători - la 31.055,71 lei (fila 39) şi, respectiv, o expertiză tehnică de evaluare a îmbunătăţirilor efectuate de reclamanţi (filele 70 - 75) - 64.581 lei, îmbunătăţiri detaliate în cuprinsul expertizei la pct. 1 - 28. Această expertiză nu a fost contestată de reclamanţi iar acel expert a consemnat expres că a avut în vedere, la identificarea îmbunătăţirilor, lucrările şi datele nemijlocite arătate de reclamanţi în cuprinsul acţiunii.

Ca urmare, în raport de această constatare şi având în vedere obiectivul expertizei dispusă în prezenta cauză, soluţia omologării raportului de expertiză şi respingerii solicitării refacerii acestui raport este corectă şi legală.

Recursul pârâtului

Prima critică, referitoare la greşita soluţionare, prin respingere, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât, nu aduce elemente noi în raport de conţinutul acestei critici formulate şi în apel şi la care instanţa de apel a răspuns în mod detaliat, făcând o analiză a naturii legale a răspunderii M.F.P. Publice şi a raportului dintre dispoziţiile acestei legi speciale şi cele de drept comun care reglementează răspunderea pentru evicţiune, aplicabile fiind dispoziţiile legii speciale.

Instanţa de apel a sesizat corect că la acest punct critica pârâtului priveşte o nemulţumire legată de elaborarea unei dispoziţii de această natură în cuprinsul Legii nr. 10/2001.

Pârâtul dă glas aceleiaşi nemulţumiri şi în cererea de recurs când susţine că „nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. Publice şi să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului”.

Criticilor referitoare la calitatea acestui pârât, de terţ - în raport de contractul încheiat între alte părţi - instanţa de apel le-a răspuns în mod detaliat - analizând corect norma aplicabilă în caz de concurs între norma specială şi norma generală.

În legătură cu această judecată, recurentul nu a formulat observaţii materializate în motive de recurs.

Este nefondată şi a doua critică, referitoare la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) cu referire la 50¹ din Legea nr. 10/2001.

În criticile formulate sub acest aspect recurentul reia analiza titlului reclamantului despre care afirmă că este invalidat de reaua - credinţă a cumpărătorului manifestată la momentul încheierii contractului prin lipsa de diligenţă minimă de verificare.

Cu privire la acest aspect instanţa de apel - în mod egal a răspuns corect prin respingerea acestei critici formulată şi în apel.

O atare examinare nu mai poate fi făcută în acest dosar - nici în fond nici în căile de atac - după ce contractul în discuţie a făcut obiect de judecată într-un alt dosar în care s-a solicitat anularea acestuia, dosar soluţionat prin sentinţa civilă nr. 11497 din 7 noiembrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti prin care a fost definitiv şi irevocabil tranşată problema valabilităţii titlului cumpărătorului chiriaş.

În acest context, instanţele în mod corect au constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, dând o corectă interpretare înţelesului sintagmei folosite de legiuitor „au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”.

Argumentaţia interpretării juridice a acestor texte a fost consolidată şi de motivaţia Curţii Constituţionale care a respins excepţiile de neconstituţionalitate a textelor în discuţie, dar şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, invocată de Curtea de Apel.

Această argumentaţie nu a fost contestată în recurs.

Efectul explicit al admiterii unei acţiuni în revendicarea unui bun - prin comparare de titluri (obligatoriu valabile) - este desfiinţarea titlului, care nefiind preferat, a impus obligaţia titularului de a restitui bunul, obligaţie care, în mod evident, echivalează cu anularea efectelor pe care titlul de proprietate le conferă titularului, cu privire la bunul revendicat.

Argumentaţia instanţei de apel nu a fost nici comentată nici combătută prin criticile formulate de recurent.

Pentru considerentele reţinute, se constată că nu sunt dovedite în cauză motive pentru modificarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de reclamant şi, respectiv, de pârât, cu consecinţa păstrării Deciziei nr. 354/A din 11 octombrie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul F.V.C. și pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 354/A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 26 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1103/2013. Civil. Actiune in raspundere...		ICCJ. Decizia nr. 1765/2013. Civil. Succesiune. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: