ICCJ. Decizia nr. 1349/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1349/2013
Dosar nr. 8907/2/2011
Şedinţa de la 13 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, reclamanţii M.G. şi M.T., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi SC H.N. SA, au solicitat instanţei se dispună obligarea restituirii preţului de piaţă al imobilului din str. A., sector 1, Bucureşti (evaluat provizoriu la 4.000.000 RON).
Reclamanţii au arătat că urmare a admiterii acţiunii în revendicare promovate de numitele B.V. şi C.E., prin decizia nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a fost desfiinţat contractul lor de vânzare - cumpărare încheiat sub nr. V1. la 06 decembrie 1996, cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, fostele proprietare ale acestui imobil fiind puse în posesie.
Ca atare, în baza Legii nr. 1/2009, s-a născut dreptul lor de a solicita restituirea preţului de piaţă.
În drept, au indicat dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 1/2009 privind modificarea Legii nr. 10/2001 şi C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 251 din 22 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea ca atare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că termenul de prescripţie al acţiunilor de restituire a preţului imobilului, este termenul general de trei ani reglementat de decretul nr. 167/1958 şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti ce a condus la desfiinţare.
În speţă, acest moment coincide cu data de 19 septembrie 2001 când s-a pronunţat hotărârea Curţii de Apel Bucureşti nr. 2349 prin care reclamanţii au fost obligaţi să lase foştilor proprietari în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
Prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 464/A din 15 septembrie 2010 admiţîndu-se apelul formulat de reclamanţi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, reţinându-se că noua reglementare privind preţul de piaţă, creează un nou drept, separat de cel reglementat anterior modificării Legii nr. 10/2001 care nu face referire decât la preţul reactualizat, astfel că, în mod greşit s-a constatat prescrierea acţiunii, soluţie care a fost menţinută în recurs de instanţa supremă prin decizia nr. 284 din 19 ianuarie 2011.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1356 din 01 septembrie 2011, a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, acţiunea formulată de reclamanţi astfel cum a fost completată, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă analizând pretenţiile reclamanţilor constând în restituirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, a reţinut următoarele:
În considerentele deciziei nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, s-a reţinut cu putere de lucru judecat nevalabilitatea contractului încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995, în sensul că statul nu deţinea un titlu valabil pentru imobil.
De asemenea, s-a reţinut tot cu putere de lucru judecat, că actul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanţi, conform Legii nr. 112/1995, nu a respectat prevederile art. 9 şi 12 din Legea nr. 112/1995 şi că foştii proprietari cumpărători, respectiv reclamanţii nu se pot prevala de buna lor credinţă faţă de foştii proprietari.
Ca atare, reclamanţii nu pot invoca, dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, şi nu sunt îndreptăţiţi să solicite preţul de piaţă pentru imobilul de care au fost deposedaţi, întrucât nu îndeplinesc cerinţele legale menţionate.
A fost respinsă şi cererea din completare a acţiunii cu daunele de întârziere de 1% pe zi până la plata efectivă a valorii de piaţă reactualizate, fiind respins capătul principal de acţiune.
La data de 19 septembrie 2011, reclamanţii M.G. şi M.T. au declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 1356 din 01 septembrie 2011, solicitând şi calificarea juridică a căii de atac ca apel, deşi a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe, ca recurs.
Instanţa a calificat drept apel calea de atac formulată, în raport de valoarea obiectului cauzei şi prin decizia civilă nr. 83A din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul reclamanţilor a fost respins ca nefondat, luându-se act că aceştia nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că dezlegarea problemei de drept cu privire la modul de încheiere a contractului, în cadrul cererii de pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 50 din lege, se realizează în principal, prin raportarea la statuările cuprinse în cadrul hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care actul juridic bilateral a fost desfiinţat lato sensu.
În măsura în care însă, instanţa ce a desfiinţat contractul (fie în sensul anulării, fie în sensul lipsirii sale de eficacitate, după caz), nu a statuat asupra acestui aspect, prin nici un considerent al hotărârii sale care să poată fi apreciat incident în acest algoritm juridic, atunci analiza menţionată va fi realizată de către însăşi instanţa sesizată cu litigiul privind pretenţiile, întemeiat pe unul dintre cele două alineate ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, acest bilanţ urmând a fi realizat prin luarea în considerare a tuturor prevederilor legale incidente.
În privinţa primei ipoteze, potrivit prevederilor art. 1201 C. civ.: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”.
Printre efectele lucrului judecat sunt şi exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, precum şi obligativitatea conform căreia părţile trebuie să se supună hotărârii judecătoreşti. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivităţii.
Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecinţă, s-a constatat că existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect sau aceeaşi cauză.
Concluzia expusă este impusă cu evidenţă, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenţei sale.
În virtutea tuturor acestora s-a apreciat că rezultatul problemei de drept, configurate - nu poate fi decât cel pozitiv, în măsura în care sunt îndeplinite cerinţele expuse.
Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic, la speţă, s-a constatat că, în cadrul deciziei civile irevocabile nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a finalizat litigiul privind pe foştii proprietari şi reclamanţii apelanţi din prezenta cauză, s-a tranşat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către reclamanţi, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reţinându-se că acesta nu respectă prevederile art. 9 şi art. 12 din Legea nr. 112/1995, deoarece art. 6 din Normele Metodologice publicate în H.G. nr. 11/1997 arată că dreptul de a cumpăra apartamente conform art. 9 din lege îl au numai chiriaşii care au încheiat contractul de închiriere valabil, şi art. 12 din aceleaşi norme, prevede în mod expres că actele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea acestor norme sunt nule” iar în urma comparării titlurilor s-a constatat că este preferabil titlul fostelor proprietare.
În litigiul anterior s-a statuat irevocabil şi expres asupra împrejurării că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare prevederile Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate, fapt ce determină caracterul nefondat al pretenţiilor de acordare a preţului de piaţă al imobilului prin neîntrunirea cerinţei legale cu caracter de premisă a art. 50 alin. (21) şi (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele arătate s-a considerat că este lipsită de relevanţă invocarea existenţei unei acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în care s-a luat act de renunţarea la judecată, şi a considerentelor privind inexistenţa unei cereri de constatare a nulităţii actului juridic civil, în cadrul deciziilor civile nr. 464/2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 3163/A din 12 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, (Dosarul nr. 3617/2000).
Dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată şi completată sunt incidente şi în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puţin preferabil. În acest scop, normele juridice în discuţie nu fac referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desfiinţarea” lor, concept juridic care include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice, concluzie stabilită potrivit rezultatului metodelor de interpretare gramaticală, dar şi sistematică a acestor dispoziţii legale.
Sintagma juridică este explicitată în cadrul prevederilor art. 20 alin. (21) din Lege, conform cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor”, normă juridică ce configurează domeniul de aplicare al conceptului folosit de legiuitor, prin includerea atât a situaţiilor de anulare a contractului, cât şi de lipsire a preferabilităţii în cadrul acţiunilor în revendicare în care sunt exhibate astfel de contracte.
Sub un ultim aspect, cel de convenţionalitate, Curtea a apreciat că neacordarea reclamanţilor apelanţi a unei despăgubiri corespunzătoare valorii de piaţă a bunului, nu este contrară nici prevederilor art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, protecţia pe care acest text fundamental o instituie cu privire la dreptul de proprietate, nefiind una absolută, potrivit statuărilor judicioase ale Curţii de la Strasbourg.
În cazul de faţă, s-a considerat că în privinţa reclamanţilor, admiterea acţiunii în revendicare a determinat efectul juridic al lipsirii lor de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, acţiunea în revendicare fiind un mijloc procedural legal de (re) dobândire a proprietăţii şi concomitent (în privinţa părţii care pierde procesul) de pierdere a acesteia.
Grefându-se pe statuările intrate în puterea lucrului judecat arătate, instanţa de apel a reţinut împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevederile substanţiale, importante ale Legii nr. 112/1995, nu au fost respectate şi că deşi apelanţii au avut la îndemână deplina posibilitate de a solicita în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acordarea preţului actualizat al contractului, aceştia au ales însă, în mod expres, să solicite doar preţul de piaţă al imobilului, asumându-şi aşadar, riscul procesual derivat din soluţia de respingere a unei astfel de solicitări, separat de faptul că apelanţii reclamanţi nu au invocat în litigiul prezent, nici o dificultate în procurarea unui nou cămin.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.G. şi M.T. invocând motivele prevăzute în art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
În raport de primul motiv de recurs, recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţa de fond a depăşit cadrul procesual fixat de părţi şi atribuţiile sale judecătoreşti atunci când, deşi era investită cu o cerere în restituirea preţului de piaţă actualizat, a procedat la analiza respectării dispoziţiilor art. 9 şi 12 din Legea nr. 112/1995 şi a valabilităţii titlului statului.
Recurenţii reclamanţi au arătat că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel trebuia să constate, în raport de temeiul legal al acţiunii, respectiv art. 50 din Legea nr. 1/2009 că, prin admiterea acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, contractul lor a fost desfiinţat, însă acest aspect nu a fost menţionat în dispozitivul hotărârii, şi că admiterea acţiunii în revendicare a avut loc în urma comparării titlurilor de proprietate deţinute de părţi.
Au considerat că dispoziţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 112/1995 au fost respectate, aşa cum rezultă din analiza materialului probator, deşi instanţa nu a pus în discuţia părţilor această problemă de drept şi nu a solicitat dosarul administrativ de vânzare cumpărare al imobilului. Au mai arătat că la data perfectării contractului de vânzare cumpărare au avut convingerea că cel de la care cumpără avea toate însuşirile unui adevărat proprietar astfel că în cauză operează prezumţia de bună credinţă a sub dobânditorului.
În raport de motivul prevăzut de pct. 9, recurenţii reclamanţi au arătat că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a art. 1201 C. civ., elementele cumulative ale puterii de lucru judecat, respectiv, părţile, obiectul şi cauza nefiind întrunite, între cele două cereri de chemare în judecată neexistând identitate de obiect şi cauză, cerută de text.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate prevăzute în art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., acesta va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Dispoziţia legală cuprinsă în art. 501 din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al chiriaşilor cumpărători care au dobândit cu bună credinţă imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceştia au fost deposedaţi ulterior, de către foştii proprietari de la care statul preluase bunurile.
Dreptul la o despăgubire echivalentă cu preţul de circulaţie al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulaţie calculată la preţul pieţei imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credinţe la momentul perfectării contractului cu statul.
Acest beneficiu al legii nu poate fi extins, pe cale de interpretare, şi la chiriaşii cumpărători faţă de care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare prin eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru care s-a instituit, distinct, prin dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea preţului efectiv plătit, potrivit menţiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul de inflaţie la momentul deposedării.
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este fondat, deoarece instanţa de apel nu a săvârşit acte care să exceadă atribuţiilor puterii judecătoreşti, acte care să intre în atribuţiile altor organe sau autorităţi ale statului, decât cea judecătorească.
Argumentul adus de recurenţi în susţinerea acestui motiv de recurs, în sensul că instanţa de apel a fost investită cu acţiunea având ca obiect restituirea preţului de piaţă, dar aceasta a constatat că actul de vânzare cumpărare nu îndeplinea condiţiile Legii nr. 112/1995, nu se poate încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ci constituie o critică de nelegalitate, ce poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Această critică, astfel încadrată, nu poate fi primită, în condiţiile în care, din lecturarea considerentelor deciziei recurate, se constată că instanţa de apel nu a examinat ea însăşi valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, aşa cum pretind recurenţii, ci a reţinut efectul puterii de lucru judecat al deciziei nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, în care s-a reţinut că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevederile Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate.
Instanţa de apel nu a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat, pentru a se impune verificarea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, cerută de art. 1201 C. civ., ci efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care presupune că o constatare jurisdicţională (în sensul de soluţie a raportului juridic litigios dedus judecăţii), făcută printr-o hotărâre judecătorească, este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre.
În acest contest, susţinerile vizând încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1./1996 cu respectarea prevederilor art. 9 şi 12 din Legii nr. 112/1995 nu pot fi cenzurate în prezentul litigiu, întrucât valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectul menţionat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.
Decizia nr. 2349/2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III a civilă este irevocabilă, fiind pronunţată în recurs, aşa încât ea se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., iar efectul pozitiv al puterii de lucru judecat face ca dezlegările jurisdicţionale din această decizie să nu poată fi repuse în discuţie în prezenta cauză, unde se opun cu valoare absolută de adevăr, fără posibilitatea de a fi contrazise.
Prin această decizie s-a reţinut în mod expres că actul de vânzare cumpărare încheiat de reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti nu a respectat prevederile art. 9 şi 12 din Legea nr. 112/1995, context în care se constată că reclamanţii nu se încadrează în situaţia prevăzută de art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar pretenţia acestora, de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând preţul de piaţă al imobilului, se dovedeşte a fi lipsită de temei legal.
În virtutea principiului disponibilităţii, reclamanţii au fixat limitele obiective ale judecării cauzei, solicitând obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă, astfel că, în mod corect, instanţa de apel, în limitele învestirii, s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, respectiv, în mod legal a constatat că aceştia nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă.
Pentru considerentele arătate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanţilor va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.G. şi M.T. împotriva deciziei nr. 83A din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3800/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1053/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
