ICCJ. Decizia nr. 1803/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1803/2013
Dosar nr. 33125/3/2011
Şedinţa publică din 1 aprilie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 6 mai 2011, sub nr. 33125/3/2011, reclamanta V.E.S. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând:
1. constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat din 2 octombrie 1964 de notariatul de Stat al Raionului N.B., încheiat între tatăl său, E.T.T.M., şi Sfatul Popular al Raionului N.B., Comitetul Executiv, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti;
2. obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la soluţionarea notificării din 2001, prin emiterea, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, a dispoziţiei cu propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul sus-menţionat, compus din teren şi clădire;
3. obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la înaintarea, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, a dosarului conţinând dispoziţia pentru acordarea despăgubirilor către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 627 din 26 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti.
A respins cererea de chemare în judecată împotriva acestor pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
A admis capătul 1 de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat din 2 octombrie 1964 la Notariatul de Stat al Raionului N.B., privind imobilul situat în Bucureşti, sector 4.
A disjuns capetele de cerere 2 şi 3 de capătul 1 de cerere şi a acordat termen în vederea soluţionării capetelor de cerere 2 şi 3 disjunse, cu formarea unui nou dosar.
Pentru a admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Consiliul General al Muicipiului Bucureşti şi Primarul Municipiului Bucureşti, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care prevăd în mod expres obligativitatea soluţionării notificării de către unitatea administrativ-teritorială, precum şi dispoziţiile Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, potrivit cărora numai unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, tribunalul a reţinut că bunicul reclamantei, V.E.S., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4 în urma partajului încheiat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, la data de 15 aprilie 1927.
După decesul acestuia, imobilul a revenit bunicii reclamantei, E.M., în calitate de soţie supravieţuitoare, conform certificatului de moştenitor din 2010, iar de pe urma decesului defunctei E.M. a rămas ca unică moştenitoare reclamanta, conform certificatului de moştenitor din 2010.
Prin actul de donaţie autentificat din 1964, numitul E.T.T.M. a donat imobilul sus-menţionat către Sfatul Popular al Raionului N.B., Comitetul Executiv.
Tribunalul a apreciat că acest act de donaţie este nul absolut, întrucât donaţia făcută de către tatăl reclamantei a fost determinată de condiţiile social politice şi de presiunile la care a fost supus proprietarul împreună cu familia sa şi care rezultă cu evidenţă din declaraţia martorului audiat I.R.I.
Aşadar, scopul imediat urmărit de către donator atunci când a încheiat contractul de donaţie, nu a fost nicidecum intenţia de a gratifica (animus donandi), ci doar frica de regimul politic existent în acel moment. Nu se poate reţine nici un motiv rezonabil pentru ca donatorul să fi dorit să-şi micşoreze într-un mod atât de substanţial patrimoniul, fără a urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb, acţionând astfel în detrimentul său şi al familiei.
Mai mult decât atât, actul este nul şi pentru faptul că tatăl reclamantei nu era proprietarul imobilului donat, ci proprietar era E.M., astfel încât s-a donat un bun care nu aparţinea donatorului.
În consecinţă, tribunalul a admis capătul 1 de cerere şi a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat din 2 octombrie 1964, privind imobilul situat în Bucureşti, sector 4.
În ceea ce priveşte capetele 2 şi 3 de cerere, tribunalul a reţinut că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Totodată, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a
În conformitate cu dispoziţiile art. 959 C. civ., „Convenţia nu poate fi atacată pentru cauză de violenţă dacă, după încetarea violenţei, convenţia s-a aprobat, expres sau tacit, sau dacă a trecut timpul defipt de lege pentru restituţiune".
Prin urmare, reclamanta nu a promovat prezenta acţiune în termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel că excepţia prescripţiei se impunea a fi admisă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca fiind prescrisă.
3. Pe fondul cauzei, atât oferta de donaţie, cât şi acceptarea acesteia au fost făcute în condiţiile de fond şi de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donaţie, iar în speţă nu s-a făcut dovada lipsei consimţământului sau dovada violenţei morale, ca viciu de consimţământ (a constrângerii morale).
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta invocă drept cauză de nulitate absolută lipsa intenţiei de a gratifica Statul Român, însă, aşa cum reiese din actele dosarului, respectiv chiar din oferta de donaţie, autorii reclamantei au fost de acord cu aceasta şi au renunţat în faţa notarului la comunicarea acceptării donaţiei.
Ca urmare, în cauză, au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ. cu privire la încheierea donaţiilor făcute statului, observându-se că oferta de donaţie a fost semnată şi acceptată în formă autentică, prin însăşi oferta de donaţie.
Astfel, având în vedere că donaţia a fost încheiată în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acea dată, respectiv în concordanţă cu legislaţia privitoare la donaţiile făcute statului, titlul statului este valabil.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Astfel cum se susţine în motivele de recurs, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat să răspundă în raportul juridic dedus judecăţii, or, în speţă, o asemenea identitate nu există în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cererea de chemare în judecată, cu care instanţa a rămas învestită în urma disjungerii, are ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de donaţie.
În acest cadru procesual, în aplicarea principiului relativităţii efectelor contractului, se impune participarea în proces a beneficiarului actului atacat, acesta fiind cel obligat să răspundă în raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, persoana cu calitate procesuală pasivă.
Particularitatea speţei rezidă în faptul că actul de donaţie atacat a fost încheiat în perioada regimului comunist cu autorităţile locale ale statului, Statul Popular al Raionului N.B., astfel că în determinarea beneficiarului donaţiei şi, deci, a părţii cu calitate procesuală pasivă interesează atât legislaţia în vigoare la data realizării liberalităţii, cât şi normele legale în vigoare în prezent ce statuează asupra titularului dreptului de proprietate şi reprezentarea acestuia în instanţă.
Potrivit legislaţiei de la data încheierii contractului de donaţie, unicul titular al dreptului de proprietate socialistă era statul socialist, iar bunurile ce intrau în patrimoniul acestuia, intrau totodată şi în patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale, dar nu cu titlu de drept de proprietate, ci cu titlu de drept de administrare directă. Dat fiind acest mecanism juridic, participarea statului, ca unic titular al dreptului de proprietate socialistă, la perfectarea contractelor de donaţie se făcea prin intermediul sfaturilor populare ale unităţilor administrativ-teritoriale [art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului].
În prezent însă, se face distincţie între dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, prin dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia [art. 4 şi art. 6 alin. (1)] şi ale Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 [art. 120 alin. (1) şi art. 121 alin. (1)].
Cum imobilul ce a făcut obiectul contractului de donaţie în litigiu se regăseşte în patrimoniul Municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială este situat, această unitate administrativ-teritorială se identifică cu beneficiarul donaţiei, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care astfel nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
De altfel, şi dacă nu s-ar ţine seama de distincţia pe care legislaţia actuală o face între proprietatea publică şi privată a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, tot nu s-ar justifica participarea în proces a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cât timp acceptarea donaţiei s-a făcut prin autorităţile locale ale statului.
Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, iar participarea sa în astfel de raporturi se realizează prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Cum prin Decretul nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului se prevedea acceptarea donaţiilor prin sfaturile populare ale unităţilor administrativ-teritoriale [art. 2 alin. (2)], participarea statului în procesul pendinte nu se poate realiza prin Ministerul Finanţelor Publice, ci prin unitatea administrativ-teritorială Municipiul Bucureşti.
În concluzie, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu se legitimează procesual pasiv în cauză, criticile de nelegalitate formulate pe acest aspect fiind fondate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecinţa că apelul acestui pârât trebuia admis raportat la critica formulată sub forma excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, sens în care se va dispune reformarea deciziei recurate.
Faţă de primirea primului motiv de recurs şi constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu mai subzistă interesul în ceea ce priveşte criticile subsidiare formulate de recurentul-pârât pe aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune şi fondului cauzei, astfel că acestea nu vor mai fi analizate.
Având în vedere considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de acelaşi pârât, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul că va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi va respinge acţiunea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei (referitoare la respingerea apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti) şi sentinţei (referitoare la: admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti şi respingerea cererii de chemare în judecată împotriva acestor pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; admiterea capătului 1 de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti şi constatarea, în contradictoriu cu acest pârât, a nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat din 2 octombrie 1964 la Notariatul de Stat la Raionului N.B., privind imobilul situat în Bucureşti, sector 4; disjungerea capetelor de cerere 2 şi 3, cu formarea unui nou dosar pentru soluţionarea acestor capete de cerere).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 318 A pronunţată la 24 septembrie 2011 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 627 pronunţată la 26 martie 2012 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi respinge acţiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1810/2013. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1431/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
