ICCJ. Decizia nr. 2045/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2045/2013
Dosar nr. 1086/1/2012
Şedinţa publică din 9 aprilie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 2434/105 din 21 mai 2009 la Tribunalul Prahova, secţia comerciala, reclamanta SC C.F.P. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă de 647.033 lei, pentru perioada 12 septembrie 2006 - 30 martie 2009 a terenului de 10.757,70 mp, situat în Breaza, judeţul Prahova, teren pe care se află amplasată construcţia aparţinând pârâtei, obligarea acesteia din urmă să perfecteze un contract de închiriere în vederea ocupării terenului începând cu 21 martie 2009 şi, pe viitor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în baza Dispoziţiei din 2003 s-a restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 numitului D.R., terenul în litigiu de 10.757,70 mp, teren asupra căruia pârâta deţinea un contract de concesiune din 1992 încheiat cu Primăria oraşului Breaza, contract care la data restituirii a încetat iar în urma înstrăinării de către numitul D.R. a terenului în litigiu în favoarea reclamantei, aceasta din urma s-a subrogat în drepturile fostului proprietar, motiv pentru care pârâta avea dreptul să încheie un nou contract de concesiune cu actualul proprietar cu privire la folosirea terenului,cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, obligaţii pe care pârâta nu şi le-a îndeplinit, ocupând fără drept terenul şi datorând contra valoarea lipsei de folosinţă a acestuia.
Prin încheierea din 21 octombrie 2009, a secţiei comerciale, a Tribunalului Prahova, s-a dispus transpunerea cauzei la secţia civilă, a Tribunalului Prahova, motivându-se că pretenţiile formulate de reclamantă au un caracter strict civil, datorită faptului că acestea au derivat din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1357 sin 21 iunie 2011 Tribunalul Prahova, a respins cererea de restituire a taxei judiciare de timbru formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, ca neîntemeiată; a admis acţiunea precizată, în parte şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 715.387,05 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Breaza, compus din teren de 10.757,70 mp şi să încheie contract de închiriere cu reclamanta pentru imobilul în litigiu începând cu data rămânerii definitive a sentinţei.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâtă, prin Decizia nr. 189 din 6 decembrie 2011, a admis calea de atac, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001, „în cazul în care imobilul restituit în urma procedurilor administrative prevăzute de aceasta lege, sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locaţiune, concesiune, locaţie de gestiune sau asociere în participaţiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii”.
Acest articol instituie o formă specială de subrogaţie reală cu titlu particular în privinţa calităţii de concedent cu privire la terenul restituit în baza procedurilor prevăzute de acest act normativ. Prin urmare, contractul de concesiune din 1992 prin care Primăria oraşului Breaza a concesionat apelantei-pârâte terenul în litigiu continuă să existe, numai că reclamanta s-a subrogat în drepturile Primăriei Breaza, având dreptul să renegocieze celelalte clauze ale contractului de concesiune.
De altfel chiar intimata-reclamantă a recunoscut în întâmpinarea formulată existenţa şi opozabilitatea contractului de concesiune, care atrage subrogarea sa în drepturile primăriei Breaza, însă a considerat că această subrogare trebuia să îmbrace forma juridică a unui contract de închiriere.
Această susţinere a intimatei care a fost îmbrăţişată de instanţa de fond, nu este întemeiată întrucât contractul de concesiune nu a fost desfiinţat, deşi reclamanta avea posibilitatea de a solicita rezilierea contractului de concesiune, cu daune interese în cazul în care pârâta nu îndeplinea obligaţia de renegociere.
În cauză nu pot fi reţinute nici prevederile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, atâta timp cât există contractul de concesiune care angrenează răspunderea contractuală.
Totodată nu s-a putut reţine susţinerea intimatei-reclamante potrivit căreia calitatea de concedent poate aparţine numai unei persoane juridice de drept public, întrucât art. 14 din Legea nr. 10/2001 instituie, aşa cum s-a menţionat mai sus, o formă specială de subrogaţie reală cu titlu particular în privinţa calităţii de concedent.
Modalitatea instanţei de fond de a calcula prejudiciul corespunzător lipsei de folosinţă a terenului, altfel decât prin raportare la redevenţa contractuală, a determinat o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei care ar obţine o sumă egală cu preţul de achiziţionare al imobilului.
Cu privire la obligarea pârâtei de a încheia un contract de închiriere cu reclamanta pentru imobilul în litigiu, Curtea a constatat că prin soluţia adoptată instanţa de fond a încălcat principiul obligativităţii efectelor contractului, al irevocabilităţii efectelor contractului şi principiul libertăţii contractuale.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. solicitând, în esenţă menţinerea hotărârii primei instanţe.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs este criticată decizia pentru motivele de mai jos.
Concluzia instanţei în sensul că art. 14 Legea nr. 10/2001 ar institui o formă specială de subrogaţie reală cu titlu particular în privinţa calităţii de concedent este un caz vădit de aplicare şi interpretare greşita.
Astfel, textul articolului menţionat este clar în sensul că cel îndreptăţit la restituire se subrogă în drepturile unităţii deţinătoare, nu şi în toate calităţile acesteia şi nu preia obligaţiile acesteia.
Contractele de concesiune vizau, conform H.G. nr. 1228/1990 modificată prin H.G. nr. 859/1991, în vigoare la 07 martie 1992 (data contractului de concesiune al pârâtei-apelante) terenuri proprietate publică, iar acest teren este în proprietatea privată a recurentei, conform actului autentificat din 12 septembrie 2006 de B.N.P. V.S.P. transmis intimatei-pârâte anterior şi înscris în cartea funciară.
O asemenea subrogare nu poate fi deplină, relaţiile dintre reclamantă şi pârâtă, trebuind să îmbrace forma juridică a unui contract de închiriere.
Dacă s-ar achiesa la interpretarea instanţei de apel ar trebui să se regăsească în textul art. 14 din Legea nr. 10/2001 pe lângă prevederea cu privire la subrogarea în drepturile unităţii administrativ-teritoriale şi prevederea renegocierii celorlalte clauze contractuale cu excepţia celor care stabilesc natura contractului (locaţie de gestiune, închiriere, concesiune, etc.).
Concluzia instanţei de apel în sensul că subrogaţia înseamnă preluarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor autorităţii publice din contractul de concesiune este nelegală.
Aceasta pentru că subrogaţia este definită la art. 1106-1109 C. civ. de la 1864 aplicabil raporturilor dintre părţi ca substituirea în drepturile unui creditor.
Preluarea obligaţiilor cuiva este străină subrogaţiei. Preluarea unor obligaţii se poate face doar prin novație, ce este o altă instituţie de drept civil şi despre care art. 14 din Legea nr. 10/2001 nu face vorbire.
Dispunând asupra subrogaţiei în drepturi, legiuitorul a eliminat posibilitatea novării sau cesionării contractului, regula de interpretare aplicabilă textului legal fiind excepţia este de strictă interpretare. Cum situaţia reglementată, subrogaţia, este o regulă excepţională, menită a proteja interesele celor ce ocupă bunurile restituite în temeiul Legii nr. 10/2001, dar şi drepturile proprietarilor cărora asemenea bunuri li s-au restituit, interpretarea extensivă a normei, statuată de instanţa de apel nu poate fi considerată temeinică şi legală.
Mai mult, în raport de O.U.G. nr. 34/2006 care are caracterul unei legi speciale faţă de Legea nr. 10/2001 care este legea generală. Or, legea generală nu poate institui derogări de la specială, instituind un caz special de subrogaţie prin care să se transmită şi calitatea de concedent a Primăriei Breaza.
O.U. nr. 34/2006, ce reglementează atribuirea contractelor de concesiune, menţionează autoritatea contractantă drept concedent şi concesionar sau candidatul ca fiind oricare operator economic care a depus candidatura în caz unei proceduri de licitaţie restrânsă, negociere sau dialog competitiv.
per a contrario, nefiind autoritate contractantă, nu se poate prelua calitatea de concedent, deoarece recurenta este o societate comercială cu capital privat.
Legea nr. 10/2001 nu poate institui nicio formă de subrogaţie care să deroge de la imperativele normei speciale în materie de concesiuni, cu atât mai puţin prin cuprinderea oricărei persoane în categoria concedenților, câtă vreme această lege specială limitează la autorităţile contractante personale ce pot avea calitatea de concedent.
Ideea că s-ar fi putut solicita rezilierea contractului cu daune pentru neîndeplinire-obligaţiei de renegociere de către intimata-pârâta este revoltătoare. Ea nu ţine seama de dreptul de dispoziţie al creditorului care are alegerea între a cere executarea obligaţiei, obligarea la perfectarea contractului de închirie sau rezilierea cu daune interese.
Rezilierea fiind o opţiune a recurentei, nu are relevanţă pentru instanţă că s-ar fi putut cere, având relevanţă doar că s-a solicitat îndeplinirea obligaţiei, conform art. 1020 C. civ. 1864.
Rezilierea nu era deloc o soluţie, construcția intimatei-pârâte rămânând chiar şi în caz de reziliere pe terenul recurentei, aşa încât situaţia de fapt litigioasă ar fi rămas aceeaşi, ocuparea fără plată a unui teren.
Singura soluţie legală este cea propusă de recurentă, şi anume obligarea pârâtei-intimate la perfectarea unui contract de închiriere.
Neglijenţa pârâtei-intimate manifestată faţă de solicitările recurentei este o atitudine obişnuită a acesteia şi, în lipsa unei constrângeri la perfectarea contractului de închiriere, nu va face decât să încurajeze comportamentul său. Pârâta-intimată a depăşit termenul de 12 luni din autorizaţia de construire, nu a finalizat construcţia, nu şi-a prelungit durata de valabilitate a autorizaţiei şi a lăsat imobilul construcţie într-o asemenea stare încât acesta a început să se degradeze şi să constituie pericol public.
Dreptul de proprietate al recurentei este opozabil pârâtei-intimate, încălcarea obligaţiilor generice de a nu face nimic care să tulbure pe titularul dreptului de proprietate ce revine oricărui subiect de drept, altul decât titularul dreptului de proprietate, permit solicitarea de dezdăunări, art. 1075 C. civ., apelanta-intimata fiind de drept în întârziere, art. 1078 C. civ.
Instanţa mai reţine că în cauză nu pot fi reţinute prevederile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, atâta timp cât există contractul de concesiune care angrenează răspunderea contractuală.
Din contractul de concesiune au supravieţuit doar drepturile proprietarului, celelalte clauze fiind supuse cerinţei renegocierii. Aşadar. pârâta nu poate invoca drepturi, pentru că textul Legii nr. 10/2001 - art. 14 - nu-i conservă acesteia niciun drept.
Pretenţiile recurentei au fost modeste, anume acelea de a se aplica chiria minimală prevăzută de H.G. nr. 1886/2006.
Contractul de concesiune a fost perfectat în anul 1992, la valori oricum sub valoarea pieţei chiar şi de la acel moment, pentru că intimata-pârâta şi-a asumat faţă de Primăria Breaza o obligaţie suplimentară, pe care nu şi-o poate menţine faţă de recurentă, şi anume ca baza de recuperare cardio-vasculară să presteze servicii în aceleaşi condiţii pentru locuitorii oraşului Breaza ca şi pentru cei cazaţi în bază (art. 12). Aşadar, comunitatea locală urma să aibă acces la facilităţile oferite de baza de recuperare a pârâtei-intimate a preţurile modice stabilite pentru angajaţii SC C. SA.
Se pune astfel problema lipsei de proporționalitate a prestaţiilor, din culpa exclusivă a pârâtei-intimate, dacă s-ar avea în vedere numai valoarea contractului de concesiune.
Părţile au stabilit prin contractul de concesiune şi au confirmat prin actul adiţional, necesitatea renegocierii redevenței la fiecare 5 ani şi indexarea anuală.
Se consideră că transmiterea de către intimata-pârâtă şi pe parcursul procesului derulat în faţa instanţei de fond a unor sume mai mari decât valoarea taxei de concesiune reprezintă o recunoaştere extrajudiciară a împrejurării că valoarea contractului de concesiune nu este una de actualitate. Această recunoaştere extra-judiciară contrazice concluzia instanţei de apel care reţine că despăgubirea cu altă valoare decât cea corespunzătoare taxei de concesiune ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză.
Se apreciază că se poate aplica o prezumţie simplă în sensul că intimata-pârâtă a recunoscut justeţea afirmaţiilor recurentei cu privire la refuzul de a încasa o sumă nenegociată, mai mică decât pretenţiile formulate în cauză. Cu privire la notificările intimatei-pârâte şi actul de consemnare a unor sume de bani, una dintre acestea fiind reţinută de executorul judecătoresc ca fiind acoperitoare a datoriei, prin procesul verbal din 13 decembrie 2010, având în vedere prevederile art. 1115 pct. 3 C. civ. şi art. 1116 pct. 2 C. civ., precum şi art. 586-590 C. proc. civ., se solicită pe cale incidentală, să fie desconsiderate şi din prisma faptului că sumele oferite şi depuse nu corespund pretenţiilor. Refuzul primirii sumei a fost de fiecare dată justificat în fapt, lipsa raporturilor contractuale şi în drept art. 1101 C. civ., debitorul nefiind în drept să impună creditorului primirea unei plăţi parţiale, aşa încât nu poate fi, în niciun caz, calificat drept abuz de drept aşa cum se pretinde de către apelanta-pârâtă.
Prin consemnarea sumelor nu se poate considera că intimata-pârâta a făcut vreo plată întrucât nu au fost respectate prescripţiile art. 1115 C. civ. şi nu a fost validată plata printr-o hotărâre judecătorească, în condiţiile art. 1119 C. civ. Nefiind încheiat un contract între părţi, sumele nu au putut fi contabilizate, conform cerinţelor legislaţiei.
Se menţionează că H.G. nr. 1886/2006 ce a reglementat limitarea chiriilor plătite proprietarilor ale căror imobile au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 şi care sunt ocupate la data restituirii de anumite instituţii a fost ulterior modificată.
Pe parcursul judecăţii H.G. nr. 343/2007 a fost anulată prin două sentinţe şi anume sentinţa civilă nr. 838/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi sentinţa civilă nr. 1603/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios-administrativ şi fiscal, publicate în M. Of. şi opozabile şi terţilor în temeiul art. 3 din Legea nr. 554/2004.
Mai mult, aceeaşi hotărâre de guvern a fost anulată parţial şi prin sentinţa nr. 1603/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ce nu a fost însă publicată.
Aşadar, singurul act normativ rămas în vigoare. H.G. nr. 1886/2006 şi-a recâştigat puterea de reglementare anterioară emiterii H.G, nr. 343/2007, iar în acesta, pentru suprafeţe de teren mai mari de 10.000 m.p. se prevede o chirie de 2 lei per 1 mp lunar pentru terenuri din localităţi de rangul III, cum este oraşul Breaza conform anexei II pct. 5.6. poziţia 31 din Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, secţiunea a IV-a, reţeaua de localităţi.
Aprecierea expertului şi a pârâtei-intimate, reţinute de instanţa de apel, în sensul că valoarea minimă a chiriei stabilită de acest act normativ nu ar fi aplicabilă speţei, urmează a fi înlăturată întrucât nu revine experţilor de a se pronunţa pe chestiuni de drept şi pentru că intimata-pârâta nu a propus şi dovedit că un alt criteriu de calcul ar fi mai reprezentativ sau preferabil. Simpla critică fără dovadă contrară urmează a fi înlăturată. Intimata-pârâta, în susţinerea aplicării drept criteriu a valorii taxei de concesiune nu a solicit administrarea unei expertize contabile pentru indexarea sumelor din contractul de concesiunea ce trebuiau reactualizate la fiecare 5 ani.
Instanţa mai reţine că referitor la obligarea pârâtei de a încheia un contract de închiriere cu reclamanta pentru imobilul în litigiu, că instanţa de fond a încălcat principiul obligativităţii efectelor contractului, al irevocabilităţii efectelor contractului şi principiul libertăţii contractuale.
Cu privire la posibilitatea instanţei de a se substitui voinţei părţilor (când una dintre cestea în mod abuziv şi nejustificat refuză să-şi îndeplinească obligaţiile legale) intimata-pârâtă şi-a manifestat nedumerirea însă această atitudine, însuşită şi de instanţa de apel, este nejustificată şi în privinţa termenului contractului de închiriere, C. civ. de la 1864 aplicabil raporturilor dintre părţi, născute sub puterea lui, face referire la încetarea contractului de închiriere fără termen şi anume: art. 1436 C. civ.
Locaţiunea făcută pentru un timp determinat încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie trebuinţă de o prealabilă înştiinţare.
Dacă contractul a fost fără termen, concediul trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului.
Dată fiind situaţia de fapt, existenţa construcţiei pe teren, un asemenea contract de închiriere va dura, câtă vreme va exista construcţia.
Instanţa de fond nu a încălcat principiile enumerate de instanţa de fond câtă vreme potrivit art. 14 din Legea 10/2001 părţile trebuiau să negocieze celelalte clauze contractuale, iar încercările de a perfecta un contract de închiriere s-au lovit de tergiversările repetate al intimatei-pârâte.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Prioritar, Înalta Curte învederează că îşi însuşeşte în totalitate considerentele avute în vedere de instanţa superioară de fond la data pronunţării deciziei recurate.
Legea nr. 219/2005 ce a abrogat dispoziţiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, art. 1-17, art. 25 şi anexele nr. 1-5 din H.G. nr. 1228/1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii şi locaţiei gestiunii privind regimul concesiunilor, abrogată prin O.U.G. nr. 34/2006, în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 266/2003 de restituire în natură a terenului concesionat, constituia, contrar opiniei recurentei, legea generală (dreptul comun) în materia reglementării şi organizării atribuirii concesiunii de activităţi, servicii şi bunuri, astfel cum rezultă din art. 1 al actului normativ.
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instituie la art. 14 dispoziţii derogatorii în materia concesionării bunurilor proprietate publică ori privată în sensul că „noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.
Cu alte cuvinte, chiar dacă imobilul-teren a fost restituit prin procedurile administrative prevăzute de lege, contractul de concesiune din 1992 se menţine prin voinţa legiuitorului.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, prin art. 14 s-a instituit o dispoziţie specială de subrogaţie reală cu titlu particular în privinţa calităţii de concedent. Astfel, contractul de concesiune este pe deplin opozabil recurentei, care are poziţia procesuală de concedent.
Rezultă astfel că toate criticile referitoare la modalitatea greşită de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel cu referire la art. 1106-1069 C. civ. precum şi la faptul că la art. 14 nu face referire la dispoziţiile art. 1128 C. civ.1864 privind novaţia sunt vădit nefondate faţă de principiul specialia generalibus derogant.
Acest principiu juridic implică faptul că norma specială, fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori există o situaţie de fapt ce intră sub incidenţa prevederilor sale, ca în cauza de faţă.
Pentru aceleaşi considerente, vor fi înlăturate şi argumentele întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, act normativ ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2006.
De precizat că norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală chiar şi atunci când norma specială este mai veche de norma generală.
- Subrogându-se unităţii administrativ-teritoriale în calitatea de concedent, noul proprietar are dreptul de a renegocia celelalte clauze contractuale, cum ar fi termenul contractual ori clauza privind preţul contractului.
Este real ceea ce susţine recurenta în sensul că, faţă de dreptul de dispoziţie, creditorul are alegerea între a cere executarea obligaţiei sau rezilierea cu daune interese.
Numai că în cauza de faţă, dat fiind raporturile contractuale existente între părţi în temeiul art. 14 din Legea nr. 10/2001, executarea obligaţiei semnifică plata redevenţei stabilite prin contractul de concesiune, clauză contractuală renegociată şi nu schimbarea naturii juridice a contractului din contract de concesiune în contract de închiriere.
Aşadar, reţinerea e către instanţa de apel a opţiunii recurentei de a solicita în temeiul art. 1020 C. civ. 1864 rezilierea contractului cu acordarea de daune interese faţă de susţinerile acesteia în sensul că intimata nu-şi achită obligaţiile contractuale este corectă.
Cât priveşte solicitările recurentei ca în temeiul dispoziţiilor art. 1115 alin. (1) pct. 3 C. civ. 1864 şi art. 1116 alin. (1) pct. 2 C. civ. 1864 cu referire şi la art. 580-590 C. proc. civ. să se constate că sumele transmise de intimată nu corespund pretenţiilor deduse judecăţii instanţa constată că astfel de cereri exced căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.
Sunt lipsite de relevanţă juridică arătările privind valoarea mică a redevenţei, câtă vreme recurenta avea posibilitatea renegocierii cuantumului acesteia.
Totodată, recurenta solicită să se constate că, practic, intimata a recunoscut pretenţiile recurentei deoarece a transmis sume mai mari decât valoarea taxei de concesiune şi, de asemenea, că sumele nu puteau fi primite în absenţa unor raporturi contractuale între părţi.
Recurenta solicită, în fapt, reevaluarea probatoriului cu referire la notificările şi actul de concesiune a unor sume de bani către intimată, cerere ce nu poate fi primită în recurs urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005.
Nefondată este şi susținerea referitoare la absența raporturilor contractuale existente între părţi faţă de efectele subrogaţiei reale cu titlu particular cu privire la terenul restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 intervenite în baza art. 14 din lege.
Instanţa superioară de fond a aplicat corect legea atunci când a statuat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală câtă vreme contractul de cesiune îşi produce efectele şi determină, în caz de neexecutare, răspunderea contractuală.
Recurenta apreciază că între părţi ar trebui încheiat un contract de închiriere, numai că, aşa cum s-a reţinut şi în decizia recurată, s-ar încălca principiul obligativităţii contractului de concesiune, al irevocabilităţii efectelor aceluiaşi contract precum şi principiul liberalităţii contractuale.
Dat fiind cele mai sus arătate, criticile referitoare la modul de calcul al chiriei datorate de intimată est lipsit de relevanţă.
Cu toate că recurenta invocă şi motivul de modificare prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., se constată că a fost indicat formal întrucât în niciunul dintre considerente nu se invocă nemotivarea deciziei ori existenţa în corpul ei a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Înalta Curte, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
Dat fiind poziţia de parte câştigătoare în proces a intimatei, instanța va obliga recurenta la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
La pronunţarea acestei soluţii, instanţa a avut în vedere proporţionalitatea onorariului cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse în etapa procesuală a recursului, concretizat în susţinerea orală a concluziilor scrise depuse în care se reiterează apărările făcute în etapa devolutivă a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.F.P. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 189 din data de 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Obligă recurenta la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC C. SA Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1832/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2432/2013. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
