ICCJ. Decizia nr. 2432/2013. Civil. Evacuare. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2432/2013

Dosar nr. 8646/118/2008

Şedinţa publică din 22 aprilie 2013

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5581 din 11 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, s-a admis acţiunea principală formulată de SC B.T.T. SA, în contradictoriu cu pârâta SC S.P.C. SRL, s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul compus din activ „Restaurant A.”, construcţie şi teren aferent, situat în Costineşti, judeţul Constanţa; a fost obligată pârâta să predea reclamantei obiectele de inventar identificate conform raportului de expertiză mobiliară efectuat de expert H.V. sau contravaloarea acestora, stabilită potrivit aceluiaşi raport de expertiză.

S-a respins cererea reconvenţională, având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 505.392 lei, pentru neîndeplinirea condiţiilor acţiunii de îmbogăţire fără justă cauză; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de instituire a unui drept de retenţie asupra activului, formulată de pârâta reconvenientă; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 746 lei, reprezentând taxă de timbru şi onorariu expert; a fost obligată reclamanta să plătească expertului H.V. suplimentul onorariului de expert, în cuantum de 200 lei.

În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Constanţa, invocată de către pârâtă, prin încheierea de şedinţă din data de 18 noiembrie 2008, instanţa a respins această excepţie, cu motivaţia că, în cazul acţiunii în evacuare întemeiată pe executarea unui contract, competenţa teritorială este alternativă, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar „dreptul de a alege între instanţe deopotrivă competente teritorial revine reclamantului”, potrivit art. 12 din acelaşi cod.

Faţă de dispoziţiile cuprinse în contractul de asociere din 27 decembrie 1995, locul executării acestuia se află în raza teritorială a Tribunalului Constanţa, reclamanta având dreptul de a alege între această instanţă şi instanţa de la sediul pârâtei, conform art. 7 C. proc. civ. Reclamanta a optat în favoarea Tribunalului Constanţa, deci alegerea s-a făcut în favoarea unei instanţe competente teritorial.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea de evacuare a pârâtei din activul „Restaurant A.”, invocând dreptul său de proprietate asupra activului şi prevederile contractului de asociere, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale succesive, în baza cărora are dreptul de a redobândi posesia bunurilor aduse ca aport în asociere.

Potrivit convenţiei părţilor, obiectul contractului de asociere l-a constituit exploatarea, în comun, a unităţii, participarea la asociere a fiecărei părţi fiind reglementată expres şi sub aspect valoric. Reglementările contractuale sunt neechivoce în ce priveşte dreptul asociatului participant, respectiv reclamanta SC B.T.T. SA, care a adus ca aport, în asociere, imobilul în litigiu, de a păstra dreptul de proprietate asupra activului, pe timpul asocierii, şi de a redobândi posesia şi folosinţa acestuia la încetarea duratei contractului respectiv.

S-a reţinut că aceste aspecte nu sunt contestate de pârâtă, care şi-a întemeiat apărările, în ce priveşte cererea de evacuare, pe dreptul de a păstra posesia activului în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care reclamanta a fost obligată la încheierea contractului de vânzare cumpărare a activului cu pârâta, deci, la transmiterea dreptului de proprietate. A susţinut că această hotărâre, care se bucură de putere de lucru judecat, şi pe care reclamanta refuză să o execute, fapt confirmat de sentinţa prin care a fost obligată la amenzi civile, pentru neexecutarea obligaţiei respective, îi conferă drept la posesia asupra bunului, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Tribunalul a înlăturat această apărare, motivat de împrejurarea că pârâta are, în patrimoniul său, un drept de creanţă împotriva reclamantei, constând în dreptul de a solicita şi de a obţine de la SC B.T.T. SA transmiterea dreptului de proprietate, iar nu un drept real asupra bunului. Prin urmare, la acest moment, reconvenienta are doar vocaţie la dobândirea dreptului de proprietate, cu toate dezmembrămintele sale, inclusiv posesia.

În aceste împrejurări, faţă de prevederile contractului de asociere şi de dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 C. civ., instanţa a dispus obligarea pârâtei la predarea către reclamantă a activului „Restaurant A.”, construcţie şi teren aferent, în modalitatea evacuării din imobilul astfel descris, situat în Costineşti, judeţul Constanţa.

Totodată, s-a apreciat că acelaşi regim juridic îl au şi obiectele de inventar care au fost aduse de reclamantă ca aport în asociere şi care au rămas proprietatea reclamantei, urmând ca, la încetarea asocierii, să reintre în posesia acesteia.

Pârâta a învederat că bunurile mobile calificate ca obiecte de inventar nu se mai regăsesc, în cea mai mare parte, în fiinţă. Expertiza merceologică efectuată, în cauză, de expert H.V., a realizat o evaluare a acestora, raportat şi la gradul de uzură, ceea ce presupune că au fost identificate nu doar scriptic, ci şi faptic; în consecinţă, raportat la art. 969 şi art. 1073 C. civ., precum şi la clauzele contractuale, Tribunalul a dispus obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar, alternativ cu obligaţia de plată a contravalorii acestora, în măsura în care, la momentul predării, bunurile nu se mai regăsesc.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, aceasta are ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 505.392 lei, reprezentând valoarea investiţiilor realizate asupra activului în litigiu, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Pârâta reclamantă a susţinut că actul de asociere, în forma sa iniţială, precum şi actele modificatoare, nu au reglementat, în niciun fel, situaţia recuperării investiţiilor pe care asociatul administrator le-a realizat în cursul asocierii; ca urmare, în ipoteza admiterii acţiunii principale, aceasta ar fi lipsită de orice alt mijloc juridic pentru recuperarea sumelor investite, fiind, astfel, îndeplinită condiţia de admisibilitate a acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, raportat la caracterul subsidiar al acestei acţiuni.

Apărările reconvenientei nu au fost primite de instanţă, care a reţinut că această condiţie nu este întrunită în cauză, deoarece contractul iniţial şi actele modificatoare reglementează atât aportul părţilor în cadrul asocierii, cât şi aspecte relative la modul în care părţile au înţeles să convină cu privire la finalitatea acestor aporturi.

Participarea pârâtei reconveniente, în calitate de asociat administrator, a constat, în principal, în investiţiile realizate pe parcursul asocierii. Iniţial, pârâta s-a obligat la un aport de 64.300.000 lei, constând în mijloace fixe, obiecte de inventar, mărfuri şi reparaţii curente; părţile au mai reglementat regimul juridic al investiţiilor realizate de asociatul administrator în art. 9 din contractul iniţial, în sensul că investiţiile ce se vor face de SC S.P.C. SRL, altele decât cele prevăzute la art. 7, cu acordul scris al SC B.T.T. SA, se vor diminua, în mod corespunzător, din profitul datorat. De asemenea, în actul adiţional la contract, încheiat în anul 2000, s-a prevăzut, în art. 4.3 alin. (1), care este soarta construcţiilor executate şi a bunurilor achiziţionate din investiţiile asociatului administrator, la încetarea contractului.

În concluzie, dacă, prin convenţia lor, părţile au reglementat, în orice mod, drepturile acestora asupra aporturilor aduse în asociere, nu pot uza de acţiunea subsidiară, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, pentru a obţine realizarea pretinsului drept de creanţă. Pentru aceste motive, a fost respinsă cererea privind obligarea reclamantei la plata sumei de 505.392 lei; aceeaşi soluţie a fost pronunţată şi în ceea ce priveşte cererea privind instituirea unui drept de retenţie asupra activului reclamantei, determinat de absenţa dovedirii dreptului de creanţă pretins.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC S.P.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 41 din 16 martie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă.

În pronunţarea acestei decizii, după ce a expus situaţia de fapt în cauză, Curtea a constatat următoarele:

Critica privind greşita soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială a primei instanţe, în soluţionarea litigiului, este neîntemeiată. Raportat la obiectul acţiunii şi la temeiul juridic al acesteia, în care se invocă raporturile contractuale dintre părţi, în mod corect instanţa de fond a considerat că, în cazul acţiunii în evacuare, competenţa teritorială este alternativă, conform art. 10 alin. (1) pct. 1 şi pct. 2 C. proc. civ., şi, astfel, dreptul de a alege între instanţe, deopotrivă competente teritorial, revine reclamantului, conform art. 12 din acelaşi cod.

În speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., care vizează doar acţiunile reale imobiliare, ci dispoziţiile legale sus-menţionate, care se referă la acţiunile personale imobiliare, cum este şi cazul cererii de faţă, prin care se intenţionează valorificarea unui drept personal, constând în executarea unui contract.

Motivele de apel prin care se invocă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a sentinţei comerciale nr. 10355 din 20 noiembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cu consecinţa concluziei eronate a primei instanţe, în sensul că apelanta nu are un „titlu” pentru a folosi şi a exercita posesia asupra imobilului „Restaurant A.”, precum şi cel vizând aplicarea greşită a legii, şi anume a dispoziţiilor art. 480 C. civ., deoarece acţiunea în evacuare nu este întemeiată şi nu poate fi admisă în temeiul acestei dispoziţii, au fost considerate, de asemenea, ca fiind nefondate.

Intimata reclamantă şi-a fundamentat cererea având ca obiect evacuarea pârâtei din activul litigios pe dreptul său de proprietate asupra activului, prin coroborare cu prevederile contractului de asociere în participaţiune, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale succesive, reclamând dreptul de a redobândi posesia bunurilor aduse ca aport în asociere.

Potrivit convenţiei părţilor, obiectul contractului de asociere l-a constituit „dezvoltarea unui program de investiţii pentru modernizarea şi exploatarea în comun a activului Restaurant A. cu profil de alimentaţie publică”, stipulându-se expres, prin actele adiţionale din 23 octombrie 2001 şi nr. 140 din 24 mai 2005, că „asocierea părţilor în vederea dezvoltării unui program de investiţii pentru modernizarea şi exploatarea în comun a activului Restaurant A.” va dura „până în 24 mai 2008”, cu menţiunile făcute prin art. 4.5. din actul adiţional din 23 octombrie 2001, în sensul că: „Asociatul Participant păstrează dreptul de proprietate asupra bunului adus în asociere. La încetarea asocierii, bunul aportat de asociatul participant va fi restituit în natură acestuia, liber de sarcini”.

Reglementările contractuale sunt neechivoce, în ceea ce priveşte dreptul asociatului participant, respectiv al intimatei reclamante S.C. B.T.T. S.A., prin aducerea ca aport în asociere a imobilului litigios, aceasta păstrându-şi dreptul de proprietate asupra activului pe timpul asocierii şi dreptul la redobândirea bunului, în posesie şi folosinţă, la încetarea duratei contractului de asociere.

În atare situaţie, apărările apelantei, privind dreptul său de a păstra posesia activului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care intimata a fost obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a acestuia, deci, la transmiterea dreptului de proprietate, nu sunt întemeiate. Nici până la acest moment, contractul nu a fost perfectat de părţi, fiind indiscutabil că apelanta are, în patrimoniul său, un drept de creanţă împotriva intimatei, după cum, legal şi temeinic, a reţinut şi instanţa de fond, iar nu un drept real asupra bunului, cu privire la care instanţa a dispus încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 C. civ., instanţa de fond a procedat, în mod corect, la admiterea acţiunii dedusă judecăţii, dispunând obligarea apelantei pârâte la predarea către intimata reclamantă a activului „Restaurant A.”, construcţie şi teren aferent, în modalitatea evacuării din imobilul situat în Costineşti, judeţul Constanţa.

Dintr-o altă perspectivă, având în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 alin. (1) al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că intimata este proprietara activului litigios, iar apelanta se află în situaţia de a i se fi recunoscut dreptul de a cumpăra imobilul, însă condiţionat de negocierea preţului cu intimata.

Împrejurarea că textul de lege sus-amintit poate constitui temeiul în baza căruia cererea dedusă judecăţii să fie admisă rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 461 din 12 aprilie 2011 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 480, art. 969 şi art. 1073 C. civ., decizia fiind definitivă şi general obligatorie. S-a reţinut de Curtea Constituţională, în pronunţarea acestei decizii, că textele de lege sunt în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale, ele consacrând principii importante ale dreptului român, între care: principiul forţei obligatorii a convenţiei civile („pacta sunt servanda”), principiul libertăţii contractuale, principiul relativităţii efectelor convenţiilor, precum şi principiul irevocabilităţii actului juridic.

În acest sens, a stabilit Curtea Constituţională că încheierea unei convenţii este guvernată de principiul libertăţii contractuale, părţile putând să determine, prin voinţa lor, unele clauze, precum şi efectele pe care acestea urmează să le producă, conform unei cauze morale şi licite, convenţia astfel încheiată impunând părţilor întocmai ca legea, având caracter obligatoriu, iar nu facultativ.

Ca atare, apelantei nu i-a fost recunoscut vreun drept de posesie sau folosinţă asupra imobilului, până la cumpărarea activului, contrar argumentării formulate de aceasta, cu atât mai mult cu cât, în speţă, se conturează imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate, în ceea ce o priveşte pe intimata S.C. B.T.T. S.A.

În acelaşi sens, în mod netemeinic, apelanta susţine că sentinţa comercială nr. 10355 din 20 noiembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reprezintă „titlul” în baza căruia exercită posesia şi folosinţa bunului aportat de către intimată, atât timp cât, în considerentele hotărârii, instanţa reţine că „nu poate stabili preţul de vânzare al imobilului” şi că „vânzarea acestuia trebuie să aibă loc la un preţ negociat de părţi”, întrucât „instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor în stabilirea preţului”.

De altfel, relaţiile contractuale în baza cărora s-a născut dreptul apelantei pârâte de a poseda, folosi şi culege anumite foloase în urma exploatării bunului, obiect al contractului de asociere intervenit între părţi, nu mai pot produce efecte, odată ce contractul şi-a încetat valabilitatea la data de 24 mai 2008, iar aceasta nu deţine niciun titlu în temeiul căruia să mai poată folosi bunul.

Motivul de apel referitor la acordarea de către instanţă a ceea ce nu s-a cerut („extra petita”)”, respectiv a contravalorii bunurilor de inventar care nu se mai regăsesc, deşi intimata reclamantă a solicitat obligarea apelantei pârâte la predarea mijloacelor fixe şi obiectelor de inventar aferente activului, a fost considerat, de asemenea, nefondat.

Regimul juridic aplicabil acestui capăt de cerere este acelaşi cu cel avut în vedere de instanţa de fond în rezolvarea primului capăt de cerere, deci, şi cu referire la obiectele de inventar care au fost aduse de S.C. B.T.T. S.A., ca aport în asociere, şi care se află în posesia apelantei pârâte. Ca atare, la expirarea duratei pentru care a fost perfectat contractul de asociere, intimata trebuie să reintre şi în posesia acestora.

Împrejurarea că bunurile reprezentând obiecte de inventar se regăsesc în posesia apelantei rezultă expres, aşa după cum, legal şi temeinic, a reţinut şi instanţa de fond, din expertiza merceologică efectuată, în cauză, de expert H.V., care a realizat o evaluare a bunurilor, raportat la gradul de uzură; aceasta presupune că bunurile au fost identificate faptic, şi nu scriptic. În consecinţă, raportat la clauzele contractuale şi la dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 C. civ., trebuie restituite fie în materialitatea lor, fie sub forma contravalorii lor.

În speţă, nu se poate reţine susţinerea apelantei, potrivit căreia „s-a acordat mai mult decât s-a cerut”, atât timp cât, la dosarul de fond al cauzei, fila 97, există o cerere precizatoare formulată de intimata reclamantă, privind evaluarea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar, iar, pentru restabilirea situaţiei iniţiale, aceasta se impune.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta reclamantă SC S.P.C. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:

1. Decizia recurată a fost pronunţată de o instanţa necompetentă din punct de vedere teritorial.

În mod greşit, Curtea de Apel a apreciat, ca fiind corectă, soluţia instanţei de fond asupra excepţiei necompetenţei teritoriale, cu motivarea că, în speţă, ar fi aplicabile cazul de competenţă teritorială alternativă prevăzut de art. 10 pct. 2 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 12 din acelaşi cod. Singurul criteriu aplicabil pentru determinarea competenţei este cel prevăzut de art. 7 C. proc. civ., respectiv instanţa de la sediul pârâtei.

În acest sens, art. 10 pct. 2 C. proc. civ. stabileşte competenţa în favoarea instanţei locului unde se află imobilul doar în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil şi, chiar şi în această situaţie, astfel cum se arată în doctrina de drept procesual civil, doar atâta timp cât contractul de locaţiune este în vigoare, întrucât legiuitorul nu a făcut nicio distincţie în acest sens.

Or, în cazul de faţă, acţiunea în evacuare a reclamantei nu decurge dintr-un contract de locaţiune, aceasta fiind întemeiată pe un contract de asociere în participaţiune, care, evident, în ceea ce priveşte efectele pe care le produce, nu poate fi echivalat cu un simplu raport de locaţiune a unui imobil. Întrucât cazurile în care competenţa teritorială este apreciată ca fiind alternativă sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare nepermisă de lege a dispoziţiilor art. 10 pct. 2 C. proc. civ., în cazul acţiunii în evacuare formulată de B.T.T.

2. Hotărârea recurată este rezultatul greşitei interpretări a actului juridic dedus judecaţii.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că recurenta nu are un „titlu” pentru a folosi şi a exercita posesia asupra imobilului „Restaurant A.”, acest titlu constând în sentinţa comercială nr. 10355 din 20 noiembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, rămasă definitivă şi irevocabilă. Prin hotărârea menţionată, cererea de chemare în judecată formulată de pârâta din prezentul dosar a fost admisă în parte, a fost recunoscut dreptul acesteia, de a cumpăra activul „Restaurant A.”, în temeiul art. 12 din Legea nr. 346/2004, iar B.T.T. a fost obligată să-i vândă activul respectiv.

Recurenta deţine mai mult decât un simplu „titlu locativ”, fiindu-i recunoscut de către instanţele judecătoreşti competente dreptul de a poseda şi dobândi bunul în proprietate. Astfel, deşi este îndreptăţită să exercite toate atributele dreptului de proprietate, hotărârea judecătorească menţionată având forţă egală cu legea în acest sens, nu poate să beneficieze de toate aceste atribute, exclusiv din vina intimatei-reclamante, care refuză să-i transfere şi celelalte atribute ale dreptului de proprietate, cu privire la activul „Restaurant A.”.

Sub al doilea aspect, instanţa a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., procedând şi la o interpretare greşită a clauzelor contractului de asociere în participaţiune, întrucât textele avute în vedere de instanţă nu mai produc efecte, contractul iniţial şi actul adiţional din anul 2000 fiind modificate integral prin actul adiţional din 2001.

Or, actul încheiat în 2001 nu cuprinde vreo menţiune cu privire la soarta investiţiilor făcute de Simex pe parcursul asocierii, devenind, prin urmare, aplicabile condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

Pe de altă parte, instanţa trebuia să constate că recurenta a solicitat contravaloarea investiţiilor efectuate începând cu anul 2002, astfel cum se menţionează şi în raportul de expertiză efectuat, în cauză, de către expert C.C., sens în care, în ceea ce priveşte regimul acestor investiţii, nu putea fi aplicabil contractul în forma anterioară modificării din anul 2001.

Nu în ultimul rând, motivarea instanţei, privind inaplicabilitatea, prin similitudine, în cazul contractului de asociere, a regulilor de la contractul de închiriere este, de asemenea, rezultatul interpretării greşite a actului juridic dedus judecaţii. Astfel, nu există nicio dispoziţie legală sau contractuală care să confere dreptul asociatului B.T.T., de a reţine investiţiile realizate cu privire la bunul adus în asociere, cu alte cuvine de a-i profita sporul de valoare adus imobilului, pe durata asocierii. Art. 4.5. din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 2001, prevede că: „la încetarea asocierii, bunul aportat de Asociatul participant (n.n. B.T.T.) va fi restituit în natură acestuia, liber de sarcini”. Ca atare, investiţiile realizate în imobil profită asociaţilor doar pe perioada asocierii, la încetarea acesteia, pârâta având obligaţia să predea doar bunul aportat de Asociatul participant.

Împrejurarea că investiţiile efectuate nu profită asociatului participant, fiind, deci, pe deplin aplicabile, regulile de la îmbogăţirea fără justă cauză, este confirmată şi de prevederile art. 12 din Legea nr. 346/2004, care menţionează, expres, că valoarea investiţiilor se va deduce din preţul de achiziţie al imobilului.

3. Hotărârea recurata este rezultatul greşitei aplicări a legii.

Interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, instanţa de apel a făcut şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ.

Având în vedere că acţiunea în evacuare pune în discuţie folosinţa imobilului, în situaţia în care aceasta ar fi încălcată de către recurentă ca urmare a ocupării bunului fără titlu, este evident că, în cazul în care pârâta deţine un titlu, o astfel de acţiune nu este întemeiată şi nu poate fi admisă în raport de prevederile art. 480 C. civ.

De asemenea, hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul criticii formulate de recurentă, cu privire la soluţia dată de prima instanţa asupra cererii reconvenţionale. În speţă, sunt îndeplinite toate condiţiile recunoscute de practica judiciară şi de doctrina de drept civil pentru atragerea răspunderii intimatei în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Ca atare, se impune cenzurarea hotărârii instanţe de apel, pronunţate în sens contrar.

Pentru aceste motive, este nelegală decizia Curţii şi în ceea ce priveşte soluţia dată pe capătul de cerere vizând instituirea unui drept de retenţie asupra spaţiului în litigiu, până la momentul achitării sumelor de bani investite în îmbunătăţirea imobilului.

4. Instanţa de apel a acordat, prin hotărârea recurată, ceea ce nu s-a cerut („extra petita”).

Reclamanta B.T.T. a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea recurentei la predarea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar aferente activului. Încălcând principiul disponibilităţii, prima instanţă a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a dispus, cu privire la acest capăt de cerere, cu caracter alternativ, plata contravalorii bunurilor de inventar.

De asemenea, Curtea de Apel a înlăturat această critică, în raport de cererea precizatoare formulată de reclamantă, prin care a evaluat mijloacele fixe şi obiectele de inventar.

Punctul de vedere al instanţei de apel nu poate fi acceptat. Precizarea făcută în legătură cu valoarea bunurilor a fost necesară, exclusiv, în vederea achitării timbrajului pe acest capăt de cerere, instanţa de fond nefiind învestită cu o cerere prin care Simex să fie obligată la contravaloarea bunurilor de inventar.

5. Soluţia instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii.

Curtea motivează existenţa unor reglementari contractuale relativ la soarta investiţiilor efectuate de Simex, notând prevederile art. 4.3. alin. (1) din actul adiţional încheiat în anul 2000. Or, art. 4.3. din actul respectiv prevede că: „Asociatul Participant acordă Asociatului Administrator drept de preemţiune în cazul vânzării sau încheierii unui contract de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare, având ca obiect bunurile asociate”.

Prin urmare, textul contractual nu reglementează soarta investiţiilor, ci dreptul de preempţiune al recurentei la cumpărarea imobilului.

6. Prin hotărârea atacată, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În interpretarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., rezultă că excepţiile se soluţionează, cu prioritate, faţă de fondul cauzei.

Prin motivele de apel, pârâta a invocat şi excepţia lipsei obiectului şi a lipsei de interes în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea sa la predarea bunurilor de inventar, determinat de împrejurarea că părţile litigante au încheiat procesul verbal nr. 234, în care s-a consemnat că toate obiectele de inventar ce s-au aflat în detenţia recurentei „au fost dezmembrate, casate, sparte sau aruncate la gunoi”.

Faţă de convenţia părţilor, nu mai există folosul practic şi actual al cererii intimatei, privind obligarea Simex să predea bunurile de inventar, de vreme ce ele au înţeles să reglementeze situaţia acestora, prin procesul verbal din 20 septembrie 2010.

Instanţa de apel a dat cuvântul părţilor pe această excepţie, dar, prin hotărârea atacată, nu a soluţionat excepţiile respective, cauzându-i pârâtei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru a se pronunţa pe aceste excepţii.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Pe parcursul procesului, Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, neanalizarea de către instanţa de apel a criticilor apelantei pârâte în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, pronunţată de prima instanţă.

Examinând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, de motivul de ordine publică invocat din oficiu şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Critica referitoare la soluţia greşită a Curţii de Apel în ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă teritorială a primei instanţe va fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu a dispoziţiilor art. 304 pct. 3 din acelaşi cod, întrucât, în speţă, nu se pune problema competenţei instanţei de apel în soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită, pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de pct. 3, ci modul în care instanţa de control a apreciat asupra legalităţii soluţiei date pe excepţie de către prima instanţă, ceea ce presupune aplicabilitatea motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9.

Susţinerile recurentei, sub acest aspect, sunt neîntemeiate.

În mod corect, Curtea de Apel a înlăturat această critică, considerând că, în cauză, competenţa teritorială a primei instanţe, în raport de obiectul principal al cererii de chemare în judecată, este alternativă, raportat la art. 10 pct. 2 C. proc. civ., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare şi care vor înlocui, în parte, argumentele instanţei de apel.

Astfel, Curtea a constatat că prima instanţă este competentă teritorial, raportat la art. 10 pct. 1 şi pct. 2 C. proc. civ., reţinând, însă, incidenţa doar a primului dintre textele legale menţionate, (pct. 1), deoarece a făcut referire la caracterul personal al acţiunii în evacuare, determinat de intenţia reclamantei de a-şi valorifica dreptul personal, constând în executarea contractului încheiat între părţi.

În realitate, în cauză, nu este aplicabil art. 10.1 C. proc. civ., care se referă, generic, la cererile privind executarea contractelor, de orice fel, ci art. 10 pct. 2, care vizează situaţia particulară a cererilor care izvorăsc dintr-un raport de locaţiune şi care este exact cazul din speţa de faţă, indiferent că actul juridic iniţial încheiat între părţi nu este denumit contract de locaţiune, ci contract de asociere.

Contrar susţinerilor recurentei, nu prezintă relevanţă modul în care părţile au înţeles să definească actul juridic, respectiv contract de asociere, iar nu de locaţiune, atât timp cât, raportat la drepturile şi obligaţiile contractanţilor, astfel cum au fost stabilite în contract, se poate identifica un raport de locaţiune, sub aspectul dreptului pârâtei, de a folosi activul „Restaurant A.”, pe perioada contractului, respectiv dreptul reclamantei, de a solicita evacuarea recurentei, la data expirării termenului contractual, deci la data încetării dreptului de folosinţă al pârâtei, care constituie cauza promovării acţiunii în evacuare. Este, astfel, fără dubiu, că, indiferent de denumirea contractului, sub aspectul folosinţei imobilului de către pârâtă, raporturile dintre părţi relevă un raport specific de locaţiune şi, ca atare, din punctul de vedere al competenţei teritoriale a primei instanţe, în soluţionarea cauzei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 pct. 2 C. proc. civ.

De asemenea, legea nu se referă la cererile izvorâte dintr-un „contract de locaţiune”, ci la cele născute dintr-un „raport de locaţiune”, ceea ce constituie un argument în plus că, indiferent de titulatura actului juridic, atât timp cât, în cauză, se poate identifica existenţa unui asemenea raport sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 pct. 2 C. proc. civ.

În plus, nu prezintă relevanţă, pentru incidenţa textului de lege sus-menţionat, în ce măsură raportul de locaţiune mai este sau nu operant la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu numai determinat de împrejurarea că legea nu distinge în acest sens, dar şi pentru faptul că nu există nicio justificare logică, din punct de vedere juridic, pentru care să se aplice un regim juridic diferit din perspectiva competenţei instanţelor, în funcţie de cauza evacuării (art. 10 pct. 2 în situaţia locaţiunii în vigoare, când nu au fost respectate de către locatar obligaţiile stabilite în contract, ceea ce generează acţiunea în evacuare; alt text de lege, respectiv art. 7 C. proc. civ., după cum susţine recurenta, în ipoteza evacuării determinate de expirarea duratei de folosinţă a bunului).

În consecinţă, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 pct. 2 C. proc. civ., care stabilesc o competenţă alternativă a instanţelor în ipoteza acţiunilor izvorâte dintr-un raport de locaţiune, şi anume cea a instanţei de la sediul pârâtului sau cea a instanţei de la locul situării imobilului, reclamanta optând pentru aceasta din urmă (imobilul fiind situat în judeţul Constanţa), în temeiul dreptului său de a alege, reglementat de art. 12 din Cod.

Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel a confirmat soluţia primei instanţe, sub aspectul respingerii excepţiei de necompetenţă teritorială, chiar dacă pentru argumente parţial greşite, care, însă, au fost înlocuite de prezentele considerente.

2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta contestă modalitatea de soluţionare a două cereri diferite, respectiv soluţia dată acţiunii în evacuare şi rezolvarea dată cererii reconvenţionale în despăgubiri, invocând, ca motiv de modificare, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Cazul de modificare respectiv nu este incident pentru niciuna dintre cele două soluţii contestate. Astfel, dispoziţia legală enunţată se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie ori de act juridic unilateral, cu consecinţa schimbării naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Criticile recurentei nu supun dezbaterii o asemenea ipoteză. În ceea ce priveşte soluţia dată acţiunii în evacuare, recurenta invocă o hotărâre judecătorească irevocabilă, deci, nu un act juridic provenit de la părţi, iar sub aspectul soluţionării cererii de despăgubiri, partea critică interpretarea clauzelor contractuale, dar nu susţine schimbarea, de către instanţă, a naturii juridice a contractului sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, ci încetarea efectelor anumitor clauze, raportat şi la perioada pentru care au fost solicitate despăgubirile, precum şi inexistenţa clauzelor şi a dispoziţiilor legale care să justifice dreptul reclamantei de a păstra investiţiile realizate de pârâtă asupra imobilului în discuţie.

Cum criticile recurentei nu se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8, Înalta Curte va proceda la examinarea acestora din perspectiva altor cazuri de modificare.

Soluţia dată acţiunii în evacuare a fost contestată de către pârâtă, prin prisma puterii de lucru judecat a sentinţei comerciale nr. 10355 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, rămasă irevocabilă, de care Curtea nu a ţinut seama, în judecarea apelului. Această susţinere, care pune în discuţie efectele puterii de lucru judecat, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ., va fi examinată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi este neîntemeiată.

În mod corect, Curtea de Apel a înlăturat critica apelantei pârâte în acest sens, considerând că hotărârea judecătorească sus-menţionată nu-i conferă pârâtei dreptul de a păstra posesia imobilului în litigiu. Potrivit sentinţei nr. 10355 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta din prezentul dosar a fost obligată să vândă recurentei activul „Restaurant A.”, contract care nu s-a perfectat până la data pronunţării deciziei recurate, după cum a constatat instanţa de apel. Hotărârea respectivă nu a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului către pârâtă, ci a statuat asupra obligaţiei reclamantei de a vinde bunul, obligaţie care generează, în patrimoniul S.C. Simex, dreptul personal patrimonial corespunzător, de a utiliza căile legale pentru a obţine încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Cum, însă, acest act juridic nu a fost încheiat, recurenta nu poate reclama posesia, folosinţa sau orice alt atribut al dreptului de proprietate în temeiul hotărârii judecătoreşti respective, astfel încât, în mod corect, acţiunea în evacuare a fost admisă, raportat la această apărare a pârâtei, care nu este fondată.

Ca atare, nu se poate reţine că, prin decizia recurată, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a sentinţei comerciale sus-menţionate, nefiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ.

De asemenea, împrejurarea că, din culpa reclamantei, nu se poate încheia contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu şi, ca urmare, pârâta nu se poate bucura de atributele dreptului de proprietate asupra acestui bun nu are, ca remediu procesual, soluţia de admitere a acţiunii în evacuare.

În ceea ce priveşte criticile prin care se contestă soluţia dată asupra capătului din cererea reconvenţională, vizând obligarea reclamantei pârâte la plata contravalorii investiţiilor efectuare de pârâtă la activul „Restaurant A.”, acestea nu vor fi analizate de prezenta instanţă, pentru următoarele considerente:

În apel, pârâta a susţinut, printre altele, că hotărârea primei instanţe este nelegală şi în privinţa soluţiei date cererii reconvenţionale, arătând că sunt întrunite, în speţă, condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, pe care a fost întemeiată cererea de despăgubiri. De asemenea, a mai afirmat că, urmare a soluţiei greşite date de Tribunal asupra pretenţiilor băneşti ale reconvenientei, în mod nelegal s-a respins şi capătul de cerere din reconvenţională cu privire la recunoaşterea dreptului de retenţie asupra imobilului, în favoarea apelantei, conform art. 1444 C. civ.

Prin completarea cererii de apel, formulată în termen de către apelantă, respectiv la data de 23 decembrie 2011 (data poştei), deci, până la prima zi de înfăţişare, în condiţiile art. 287 alin. (2) teza a II-a ,C. proc. civ., apelanta a susţinut, în ceea ce priveşte soluţia dată de prima instanţă asupra reconvenţionalei, că sentinţa este rezultatul interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii şi, totodată, cuprinde motive străine de natura pricinii.

În acest sens, a arătat că instanţa a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., a interpretat greşit contractul de asociere în participaţiune (art. 9), întrucât menţiunile din actul juridic iniţial şi din art. 4.3. alin. (1) din actul adiţional încheiat în anul 2000, privind situaţia investiţiilor, la data încetării contractului, nu mai produc efecte juridice urmare a modificării acestora prin actul adiţional din 2001, potrivit cărora „prin prezentul act se modifică integral contractul de asociere în participaţiune B.T.T. din 27 decembrie 1995”. La rândul său, actul adiţional din 2001 nu cuprinde nicio menţiune în legătură cu soarta investiţiilor efectuate de pârâtă pe parcursul asocierii, fiind, astfel incidente condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. De asemenea, instanţa trebuia să observe faptul că pârâta a solicitat contravaloarea investiţiilor făcute începând cu anul 2002, astfel încât, referitor la regimul acestor investiţii, nu putea fi aplicabil contractul în forma anterioară modificării intervenite în anul 2001.

Apelanta a contestat şi motivarea primei instanţe în legătură cu inaplicabilitatea, prin similitudine, contractului de asociere, a regulilor corespunzătoare contractului de închiriere, considerând că o asemenea motivare este rezultatul interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii. Arată că nicio dispoziţie legală sau contractuală nu conferă dreptul reclamantei, de a reţine investiţiile realizate de pârâtă cu privire la bunul adus în asociere, invocând, în acest sens, dispoziţiile art. 4.5. din contract, astfel cum au fost modificate prin actul adiţional din 2001. De asemenea, afirmă că investiţiile nu profită asociatului raportat şi la dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 346/2004.

În ceea ce priveşte motivele străine de natura pricinii, cuprinse în sentinţă, menţionează că acestea derivă din invocarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 4.3. alin. (1) din actul adiţional încheiat în anul 2000, care nu se referă la soarta investiţiilor efectuate de pârâtă, cum în mod greşit a reţinut Tribunalul, ci la dreptul de preempţiune al apelantei la cumpărarea imobilului.

Curtea nu a analizat aceste critici, care nu reprezintă simple argumente în susţinerea motivului de apel referitor la soluţia dată de prima instanţă asupra cererii reconvenţionale, ci motive distincte ale căii de atac, care, în consecinţă, era necesar a fi examinate de către instanţa de apel.

În absenţa considerentelor Curţii de Apel asupra acestor critici, Înalta Curte nu poate exercita controlul judiciar asupra legalităţii deciziei recurate, sub aspectul soluţiei date cererii reconvenţionale, astfel încât a supus dezbaterii, ca motiv de ordine publică, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe care îl consideră întemeiat, pentru argumentele deja arătate. De altfel, din perspectiva cererii reconvenţionale, recurenta a criticat hotărârea primei instanţe, iar nu pe cea a instanţei de apel, tocmai determinat de lipsa considerentelor Curţii asupra modalităţii de soluţionare a acestei cereri, de către prima instanţă.

În condiţiile în care lipsa motivării deciziei, sub aspectul soluţiei date cererii reconvenţionale, echivalează cu necercetarea fondului cauzei în ceea ce priveşte această cerere şi a criticilor aduse sentinţei în rezolvarea reconvenţionalei, fiind întrunite, deci, cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia atacată, urmând ca, în rejudecare, instanţa de apel să examineze susţinerile apelantei pârâte, referitoare la cererea reconvenţională, din perspectiva criticilor din apel, expuse mai sus.

3. În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ., de către instanţa de apel, în confirmarea sentinţei, sub aspectul soluţiei date acţiunii în evacuare, determinat de împrejurarea că sentinţa comercială nr. 10355/2006 reprezintă titlul pârâtei în baza căruia aceasta ar avea dreptul să folosească imobilul, susţinerile sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel cum s-a arătat în analiza motivului de recurs precedent, hotărârea judecătorească respectivă nu constituie un titlu în baza căruia recurenta să beneficieze de dreptul de proprietate asupra Restaurantului A. şi nici de atributele acestui drept. În consecinţă, în mod corect, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., în favoarea reclamantei, dispunând admiterea acţiunii în evacuare, raportat şi la situaţia de fapt reţinută de această instanţă, rezultată în urma probelor administrate de părţi, şi care nu mai poate fi reevaluată în recurs.

În privinţa nelegalităţii soluţiei date de prima instanţă cererii reconvenţionale, recurenta reia criticile expuse în cadrul motivului de recurs precedent şi care au fost deja analizate din perspectiva motivului de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât nu se mai impune reluarea considerentelor respective.

4. Susţinerile referitoare la pronunţarea instanţei de apel „extra petita”, („asupra a ceea ce nu s-a cerut”), vor fi analizate nu din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci a motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9, deoarece recurenta nu reproşează instanţei de apel încălcarea limitelor cererii deduse judecăţii, ci primei instanţe, Curtea confirmând doar soluţia primei instanţe, sub aspectul legalităţii dispoziţiei de acordare a contravalorii bunurilor de inventar solicitate de reclamantă, ceea ce se circumscrie ultimului dintre motivele de nelegalitate evocate (pct. 9).

Critica este întemeiată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventar, ci doar predarea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar aferente activului „Restaurant A.”, cu terenul aferent. Acţiunea iniţială nu a fost completată, pe parcursul procesului, cu o cerere în acest sens, iar „precizarea” depusă la fila 97 dosar fond, prin care a fost indicată valoarea acestor bunuri, nu echivalează cu o cerere de completare a acţiunii introductive de instanţă, cu obligaţia alternativă în sarcina pârâtei, de a plăti contravaloarea obiectelor de inventar. Această cerere a fost depusă în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru datorată de reclamantă în ceea ce priveşte capătul doi din acţiune, vizând obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar, după cum rezultă chiar din conţinutul cererii, în care se arată că timbrajul pe cererea referitoare la activul „Restaurant A.” a fost satisfăcut, dar şi din cererea de la fila 107 dosar fond, în care această parte menţionează depunerea listei cu obiectele de inventar solicitate a fi restituite, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru aferente acestui capăt de cerere.

În niciuna dintre cererile reclamantei, existente în dosarul primei instanţe, nu este exprimată intenţia părţii respective, de a solicita contravaloarea bunurilor de inventar, ca obligaţie alternativă cererii de predare a bunurilor.

Prin urmare, dispunând în acest sens, prin sentinţa atacată, Tribunalul s-a pronunţat cu depăşirea limitelor de învestire stabilite prin obiectul cererii de chemare în judecată, fiind încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care menţionează că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Confirmând soluţia primei instanţe, sub acest aspect, Curtea de Apel a pronunţat o decizie nelegală, ceea ce conduce la admiterea recursului, în rejudecare, Curtea urmând să înlăture dispoziţia de obligare a pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventar. Instanţa de recurs nu poate proceda în acest sens, prin prezenta decizie, întrucât înlăturarea obligaţiei respective presupune schimbarea sentinţei apelate, în urma admiterii apelului declarat de pârâtă. Or, cum recursul se va admite şi pentru un alt motiv, respectiv cel analizat în cadrul pct. 2 din cererea de recurs, legat de neanalizarea criticilor din apel, referitoare la soluţia dată reconvenţionalei, iar soluţia ce se va pronunţa, în rejudecare, în ceea ce priveşte această chestiune, necesită, de asemenea, reexaminarea apelului, soluţionarea acestei căi de atac nu se poate realiza în două trepte, şi anume de Înalta Curte, prin prezenta decizie, respectiv de către instanţa de apel, în rejudecare, pentru motivul referitor la soluţia dată reconvenţionalei. Ca urmare, Curtea de Apel va judeca apelul, sub toate aspectele stabilite de prezenta instanţă, pronunţând, astfel, o singură soluţie asupra căii de atac cu care a fost învestită, aşa cum este corect, urmând să ţină seama de dispoziţia Înaltei Curţi, de a înlătura, din sentinţă, menţiunea referitoare la obligarea pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventar.

5. Critica referitoare la motivele străine de natura pricinii în argumentarea soluţiei instanţei vizează, în realitate, hotărârea Tribunalului şi a constituit, totodată, şi motiv de apel, care aşa cum s-a arătat, nu a fost examinat de Curte, ceea ce, pentru argumentele prezentate în cadrul examinării motivului 2 de recurs, conduce la admiterea recursului pentru motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În consecinţă, ca şi în cazul susţinerilor referitoare la reconvenţională, din cadrul motivului 2, aceste critici nu vor fi examinate de prezenta instanţă, ci de Curtea de Apel, în rejudecare.

6. Recurenta a arătat, în mod corect, că instanţa de apel nu s-a pronunţat, prin decizie, asupra excepţiilor lipsei de obiect şi a lipsei de interes al reclamantei în formularea capătului din acţiune, referitor la obligarea pârâtei să-i predea obiectele de inventar aferente activului „Restaurant A.”, critică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Conform acestui text de lege, se poate cere casarea hotărârii atacate, în cazul în care instanţa a încălcat formele de procedură reglementate sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Într-adevăr, prin completarea cererii de apel, apelanta pârâtă a invocat excepţiile lipsei de obiect şi a lipsei de interes al reclamantei în promovarea cererii sus-menţionate, excepţii asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat. Aceste excepţii nu pot fi soluţionate, direct, în recurs, deoarece, raportat la susţinerile pârâtei în fundamentarea lor, rezolvarea excepţiilor presupune analiza unor aspecte de fapt, rezultate din înscrisul invocat de recurentă, respectiv procesul verbal din 20 septembrie 2010, încheiat între părţi. O asemenea analiză este incompatibilă cu structura actuală a recursului, ce nu mai permite decât examinarea motivelor de nelegalitate a deciziei recurate, nu şi a celor de netemeinicie, în urma abrogării motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 111¹ din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin Legea nr. 219/2005, respectiv prin art. 1 pct. 112 din aceeaşi O.U.G.

Nefiind posibilă examinarea excepţiilor respective, direct, în recurs, singura soluţie posibilă este cea a admiterii căii de atac, cu consecinţa casării hotărârii, cu trimitere la instanţa de apel, în vederea analizării acestora, în caz contrar fiind produsă părţii o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., constând în necercetarea de către instanţă a apărărilor de ordin procesual, formulate de pârâtă.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta reclamantă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, în limitele stabilite prin prezenta decizie.

Cheltuielile de judecată solicitate de recurentă vor fi stabilite de instanţa de rejudecare, în raport şi de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra apelului declarat de această parte, ţinându-se seama şi de decizia prezentă, favorabilă părţii menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC S.P.C. SRL împotriva Deciziei civile nr. 41 din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2045/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 3089/2013. Civil. Marcă. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: