ICCJ. Decizia nr. 2250/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2250/2013
Dosar nr. 379/30/2010*
Şedinţa publică de la 5 iunie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 278 din 22 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 379/30/2010*, s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC T. SA Timişoara în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 280.452,83 RON actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală, de la data de 26 iunie 2009 până la data plăţii efective şi la plata sumei de 33.600,53 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost înfiinţată prin reorganizarea fostei unităţi economice de stat Trustul de Construcţii Montaj Timişoara în societate pe acţiuni, în baza Deciziei nr. 30 din 18 februarie 1991, art. 1.4., emisă către Prefectura Judeţului Timiş, în aplicarea Legii nr. 15/1990.
Aceasta are în administrare operativă terenul în suprafaţă totală de 54.915 mp, situat Timişoara, str. D., înscris în C.F. nr. AA Timişoara, nr. cad. BB, nr. cad. CC, nr. cad. DD, şi C.F. nr. EE Timişoara, nr. cad FF şi nr. cad. GG, astfel cum rezultă din extrasele C.F. depuse la dosar.
Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană.
Potrivit art. 5 din H.G. nr. 834/1991, (1) organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, precum şi autorităţile administrative publice judeţene vor elibera societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2.
În baza H.G. nr. 834/1991, societatea reclamantă a demarat demersurile legale în vederea atestării dreptului de proprietate asupra terenului, solicitând în acest sens pârâtei semnarea procesului-verbal de vecinătăţi.
Întrucât pârâta a refuzat să semneze procesul-verbal de vecinătăţi, reclamanta a atacat în contencios administrativ acest refuz.
Prin Sentinţa civilă nr. 652 din 17 septembrie 2007 pronunţată de către Tribunalul Timiş în Dosar nr. 277/30/2005, irevocabilă prin Decizia nr. 1122/R din 6 decembrie 2007, pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 277/30/2005, s-a dispus obligarea pârâtei la semnarea procesului-verbal de vecinătăţi pentru o parte din teren, iar pentru cealaltă parte pârâta a fost obligată la semnarea procesului-verbal de vecinătăţi în Dosarul nr. 6919/30/2008 al Curţii de Apel Timişoara.
Potrivit art. 3 din H.G. nr. 834/1991, prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condiţiile legii, fac parte din domeniul public, precum şi terenurilor cărora le sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 746/1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 şi art. 38 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, cu excepţia terenurilor din domeniul privat al statului pe care există obiective construite ce conţin suprafeţe agricole şi a terenurilor agricole prevăzute pentru dezvoltare.
Prin H.G. nr. 1016/2005, terenului aflat în administrarea operativă a reclamantei i s-a schimbat domenialitatea, fiind cuprins în inventarul domeniului public al Judeţului Timiş, pentru a fi scos din sfera de aplicare a H.G. nr. 834/1991 şi a se bloca finalizarea procedurii prevăzute de acest act normativ, iar reclamanta a atacat în contencios administrativ şi acest act administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate.
Prin Sentinţa civilă nr. 113 din 3 aprilie 2006 pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 400/CA/2006, irevocabilă prin Decizia nr. 1408 din 7 martie 2007, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. 8075/1/2006, s-a dispus anularea poziţiilor nr. 1538, 1909 şi 3283 din anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005, respectiv cuprinderea în inventarul domeniului public al judeţului Timiş a terenului.
Fiind o fostă unitate economică de stat, reorganizată în societate pe acţiuni (societate comercială cu capital integral de stat), în baza Legii 15/1990, dreptul de administrare corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat s-a transformat în drept de proprietate în patrimoniul acestei societăţi comerciale.
Prin urmare, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, reclamanta a dobândit un drept de proprietate privată inclusiv asupra terenurilor cu privire la care fosta unitate economică de stat avea numai un drept de administrare. Astfel cum susţine şi doctrina, certificatul de atestare a dreptului de proprietate este doar un instrument probator, fără a avea efect constitutiv, întrucât dreptul de proprietate asupra terenurilor preexistă în patrimoniul reclamantei din momentul intrării în vigoare a Legii 15/1990 (ex vi legis).
În consecinţă, în opinia instanţei de fond, reclamanta nu trebuia să achite chirie pentru aceste terenuri, stabilită de pârât prin H.C.L.M.T. nr. 14/2004 şi prelungită prin Hotărârile nr. 259/2005; 291/2006; 468/2007 şi 523/2008 (taxa de închiriere), fiind prin efectul legii proprietară a acestora, putând fi obligată, potrivit art. 8 din acelaşi act normativ, doar la taxele legale, nicidecum la chirie.
Reclamanta a achitat suma solicitată prin prezenta acţiune, potrivit ordinului de plată aflat la dosar.
Având în vedere considerentele pentru care s-a reţinut că reclamanta nu datora, potrivit legii, chirie pentru terenuri, excepţia prescripţiei dreptului de a solicita chiria a apărut ca fiind neîntemeiată.
În ce priveşte temeiul legal al acţiunii, s-a constatat pe de o parte că în primul ciclu procesual reclamanta a invocat îmbogăţirea fără justă cauză prin completarea cererii de chemare în judecată depusă la dosar, iar în apel plată nedatorată.
Deoarece a conchis asupra faptului că reclamanta nu datorează chirie pentru folosinţa terenurilor, întrucât ex vi legis este proprietara acestora, instanţa de fond a considerat că speţa trebuie plasată în perimetrul îmbogăţirii fără justă cauză, iar nu al plăţii nedatorate, nefiind ţinută de temeiul legal invocat de parte, cât timp calificarea naturii juridice a cererii poate fi dedusă din expunerea situaţiei de fapt.
Îmbogăţirea fără justă cauză presupune absenţa unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu şi dă naştere unei acţiuni în restituire (actio de in rem verso). Plata nedatorată constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul. În speţă este vorba de o plată făcută de reclamantă fără a exista temei legitim care să genereze în sarcina acesteia obligaţia de plată (reclamanta efectuând plata doar pentru că altfel nu ar fi putut primi certificatul fiscal necesar participării la licitaţii).
În consecinţă, având în vedere că reclamanta a achitat suma de 280.452,83 RON, aferentă facturilor din 5 iunie 2009 şi din 26 iunie 2009, cu OP din 26 iunie 2009 şi chitanţa din 26 iunie 2009, reprezentând chirie teren şi majorări de întârziere, fără a exista în sarcina sa obligaţia de plată, instanţa de fond a considerat că acţiunea, astfel cum a fost precizată şi susţinută şi în rejudecare, este întemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei apelate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamanta SC T. SA Timişoara.
Prin Decizia civilă nr. 172/A din 11 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 278 din 22 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, şi au fost obligaţi pârâţii la 12.480 RON cheltuieli de judecată către intimata SC T. SA Timişoara.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că pârâţii consideră că instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale şi a probatoriului administrat, întrucât nu era admisibilă o acţiune de anulare a unei fişe de calcul şi a unei facturi, apelanta omiţând faptul că partea şi-a precizat acţiunea iniţială şi dispozitivul sentinţei atacate nu face referire la cele menţionate în apel, ci se limitează la obligarea pârâtei la plata sumei arătate, accesoriile acesteia şi cheltuieli de judecată. Prin urmare, cele menţionate de pârâţi în apel ca prim motiv al acestuia nu sunt în concordanţă cu cele dispuse de prima instanţă.
Mai mult decât atât, potrivit art. 287 alin. (1) C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază acesta, în esenţă criticile pe care părţile înţeleg să le aducă hotărârii primei instanţe ori, în speţă, s-a observat că întreaga motivaţie a pârâţilor copiază în integralitate concluziile pe care aceştia le-au depus la dosarul tribunalului.
Referitor la starea de fapt, sunt necontestate unele aspecte ale speţei, respectiv modul de organizare a societăţii reclamante, demersurile acestuia pentru dobândirea proprietăţii asupra terenurilor, soluţiile irevocabile pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile demarate de părţi anterior, precum şi faptul că reclamanta a plătit pe parcursul unei perioade de timp suma de 280.452,83 RON către pârâţi cu titlu de chirie teren şi majorări de întârziere, fără a exista un titlu sau obligaţie pentru această plată. De altfel, nici cuantumul acestei sume nu a fost în concret contestată de către pârâţii-apelanţi.
Instanţa de apel a constatat că aceşti pârâţi se mai referă în apelul lor la neîndeplinirea condiţiilor pentru a se reţine ca temei de drept o plată nedatorată, însă şi în acest caz părţile au omis faptul că instanţa a calificat în considerentele hotărârii speţa, ca fiind în sfera instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, şi nu al plăţii nedatorate, context în care apelanţii nu au reiterat nicio critică vizavi de această motivaţie.
S-a reţinut că în niciun caz nu pot fi reţinute aserţiunile pârâţilor în sensul că dacă reclamanta a ştiut când a făcut plata că nu datorează, aceasta este valabilă şi se presupune că a făcut o liberalitate, având în vedere că societatea a făcut demersuri legale pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, în baza actelor normative în vigoare şi a înţeles să poarte mai multe litigii cu pârâţii pentru anularea unor acte administrative referitoare la acest imobil.
În cele din urmă, apelanţii au făcut referire şi la constatarea nulităţii absolute parţiale a unor hotărâri a Consiliului Local Timişoara, însă prin raportare doar la acţiunea iniţială a reclamantei şi fără a ţine seama de faptul că tribunalul s-a pronunţat prin hotărârea atacată doar asupra restituirii sumei şi a accesoriilor acesteia.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de nelegalitate încadrate în pct. 4 şi 5 ale art. 304 C. proc. civ., recurenţii arată că deşi instanţa învestită cu rejudecarea cauzei trebuia să se limiteze la dispoziţiile Deciziei de casare nr. 251/A din 7 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, aceasta a soluţionat cauza nu pe temeiul plăţii nedatorate indicate în faţa instanţei de apel, ci a admis acţiunea reclamantei având ca temei juridic îmbogăţirea fără justă cauză, aceasta reţinând în considerentele Sentinţei civile nr. 278 din 22 mai 2012 faptul că "instanţa consideră că speţa trebuie plasată în perimetrul îmbogăţirii fără justă cauză, iar nu al plăţii nedatorate, nefiind ţinută de temeiul legal invocat de parte, cât timp calificarea naturii juridice a cererii poate fi dedusă din expunerea situaţiei de fapt.".
Consideră recurenţii că astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza finală, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", motiv pentru care solicită casarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa primei instanţe unde să fie analizate în mod corect temeiurile invocate de reclamantă, respectiv restituirea sumelor cu titlu de plată nedatorată, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile deciziei de casare. Mai mult, nici decizia recurată nu face nicio referire la decizia de casare cu efecte obligatorii, considerând că sentinţa tribunalului este corectă, în speţă fiind incidentă instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, şi nu cea a plăţii nedatorate.
După o prezentare a aspectelor teoretice şi enumerarea condiţiilor cerute pentru existenţa instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, recurenţii consideră că în speţa de faţă, existând documente contabile în temeiul cărora au fost încasate sumele solicitate (fişa de calcul din 5 iunie 2009, factura din 5 iunie 2009 în sumă de 277.207.43 RON şi factura din 26 iunie 2009 în sumă de 3.245.20 RON, toate semnate de reprezentanţi ai SC "T." SA.), condiţia lipsei temeiului legal pentru mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt, cerută în mod obligatoriu pentru a fi incidentă îmbogăţirea fără justă cauză, nu există cât timp există documente contabile, neanulate de către instanţele judecătoreşti, acceptate prin semnare de către ambele părţi, prin intermediul cărora au fost încasate sumele solicitate în prezenta acţiune.
Mai mult, instanţa de apel, prin Decizia de casare nr. 251/A din 17 noiembrie 2011, a constatat că acţiunea întemeiată pe anularea unei fişe de calcul a unei facturi fiscale şi a unei hotărâri de consiliu local, prin care se solicită nulitatea unor manifestări unilaterale de voinţă ce nu au aptitudinea prin ele însele de a produce vreun efect juridic, este inadmisibilă.
Deşi prima instanţă a fost mandatată de către instanţa de apel prin decizia de casare să se pronunţe cu privire la acţiunea întemeiată pe plată nedatorată, aceasta a schimbat temeiul juridic indicat în faţa instanţei de apel şi a admis acţiunea dispunând restituirea sumei solicitate cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză.
Recurenţii invocă şi dispoziţiile art. 304 pct 8 şi 9 C. proc. civ.
Referitor la temeiul de drept invocat de reclamată în faţa instanţei de apel, respectiv plata nedatorată, susţin că pentru a putea fi invocată efectuarea unei plăţi nedatorate, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
A) Prima condiţie constă în aceea că prestaţia pe care "solvensul" a executat-o trebuie să fi avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, să fi fost făcută, aşadar, cu titlu de plată (solutio) indiferent de obiectul ei: o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere generice;
B) A doua condiţie este aceea că datoria în vederea căreia s-a făcut plata trebuie să nu existe, din punct de vedere juridic, în raporturile dintre "solvens şi accipiens" (indebitum);
C) Cea de a treia condiţie constă în faptul că plata trebuie să fie făcută din eroare.
După cum se poate constata că prima condiţie a plăţii nedatorate este îndeplinită, respectiv s-a efectuat o plată. Nu acelaşi lucru se poate afirma în legătură cu celelalte două condiţii.
Referitor la cea de-a doua condiţie, aceea că datoria în vederea căreia s-a făcut plata nu există, se observă faptul că datoria există şi este stabilită conform H.C.L nr. 14 din 20 iulie 2004, prin care s-a aprobat ca nivelul chiriei să fie la tariful stabilit prin H.G. nr. 797 din 14 iulie 2005 actualizată.
De asemenea, când solvensul plăteşte executarea unei obligaţii civile imperfecte (naturale), el nu va putea pretinde restituirea. Art. 1092 C. civ. dispune: "Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost executate de bunăvoie.".
Referitor la cea de a treia condiţie a plăţii nedatorate se constată faptul că plata trebuie să fie făcută din eroare. Aceasta înseamnă că "solvensul" a avut credinţa că este debitor al "accipiensului". Art. 993 C. civ. prevede că are dreptul de a cere restituirea "acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie.".
Dacă "solvensul" plăteşte ştiind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi interpretată sau ca o liberalitate pe care o face adevăratului debitor, sau ca o gestiune a intereselor altei persoane, el acţionând ca gerant în contul adevăratului debitor care apare ca gerat.
Existenţa acestei condiţii este absolut necesară pentru admisibilitatea acţiunii în repetiţiune, deoarece eroarea lui "solvens" are ca efect absenţa cauzei care a stat la baza prestaţiei executate.
Eroarea este necesar să îndeplinească următoarele condiţii:
1. numai solvens să fi fost în eroare; existenţa sau absenţa erorii lui accipiens nu reprezintă nicio relevanţă. Atunci când plata nedatorată se face printr-un reprezentant, este suficient ca numai reprezentantul să se fi aflat în eroare;
2. să fi avut caracter determinant în sensul că în lipsa ei solvens nu ar fi făcut plata;
3. să fie scuzabilă, ceea ce presupune lipsa oricărei culpe din partea lui solvens şi, deci, totala lui bună-credinţă.
Dacă solvens a ştiut atunci când a făcut plata că nu datorează nimic lui accipiens, plata este valabilă putându-se presupune că a făcut o liberalitate, a confirmat o obligaţie anulabilă, a plătit datoria altuia, într-o astfel de ipoteză el nu are dreptul de a cere restituirea plăţii.
Prin urmare, recurenţii arată că reclamantul nu poate afirma că se află în eroare la momentul efectuării plăţii, deoarece între instituţia recurentă şi reclamant există raporturi juridice de închiriere pentru spaţiul situat în Timişoara, Str. D.
Se mai arată de către recurenţi şi faptul că prima instanţă în mod greşit a considerat că, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, reclamanta a dobândit un drept de proprietate privată, inclusiv asupra terenurilor cu privire la care fosta unitate economică de stat avea numai un drept de administrare (...)" întrucât doar prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, bunul trece în patrimoniul societăţii reclamante, certificatul de atestare nefiind doar un instrument probator, ci având efecte constitutive ale dreptului de proprietate.
Se susţine că persoanele juridice care au în folosinţă terenuri proprietatea Statului Român au achitat până la finele anului 2003, pe baza declaraţiilor pe proprie răspundere, o taxă de folosinţă a terenului, conform Legii nr. 69/1993 şi O.G. nr. 36/2002.
Potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, începând cu data de 1 ianuarie 2004, nu s-a mai datorat taxă de folosinţă pentru terenurile proprietate a Statului Român deţinute de persoanele juridice cu titlu de folosinţă.
În consecinţă, Consiliul Local al Municipiului Timişoara a emis H.C.L nr. 14 din 20 iulie 2004 prelungită prin Hotărârile nr. 259 din 28 iunie 2005, 291 din 27 iunie 2006, 468 din 18 decembrie 2007 şi 523 din 16 decembrie 2008, care au reglementat închirierea terenurilor proprietate de stat agenţilor economici cuprinşi în anexa la această hotărâre, prin întocmirea unei fişe de calcul.
Prin H.C.L nr. 14 din 20 iulie 2004 s-a aprobat ca nivelul chiriei să fie la tariful stabilit prin H.G. nr. 797 din 14 iulie 2005, actualizată, privind categoria de impozit pe terenurile cu construcţii, amplasate în intravilan, indexat anual cu rata inflaţiei comunicată de către Direcţia Regională de Statistică Timiş.
Astfel, agenţii economici cuprinşi în anexa la H.C.L nr. 14 din 20 iulie 2004 au fost obligaţi la plata chiriei pentru terenurile proprietate a Statului Român începând cu anul 2004.
Având în vedere cele arătate, recurenţii consideră că reclamanta SC T. SA datorează chirie pentru folosinţa terenului, iar prin Fişa de calcul din 5 iunie 2009 s-a stabilit chiria datorată de aceasta în cuantum de 162.264,59 RON, chirie care a fost acceptată prin semnarea şi parafarea fişei de calcul, la care se adaugă majorări şi penalităţi de întârziere în valoare de 112.962,90 RON, respectiv 1.979,94 RON, cuprinse în factura din 5 iunie 2009, factură achitată de către reclamanta SC T. SA, prin O.P. din 26 iunie 2009.
Solicitând recunoaşterea obligaţiei pârâtului de plată a sumei de 277.207.43 RON, reclamanta a apreciat că o astfel de obligaţie incumbă pârâtului în consecinţa anulării unei fişe de calcul, a unei facturi fiscale emise de către pârât şi, în apel, a unor hotărâri de consiliu local, iar o astfel de acţiune este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie aferent chiriei datorate pentru fiecare an calendaristic, a început să curgă cu data de 1 decembrie a anului pentru care se datorează chiria datorită faptului că termenul scadent al obligaţiei este ultima zi a lunii noiembrie a anului pentru care se datorează chiria. Termenul de prescripţie al dreptului la acţiune a fost întrerupt prin plata efectuată de SC "T." SA în data de 16 decembrie 2008 cu chitanţa din 16 decembrie 2008.
Prin această chitanţă SC "T." SA a achitat contravaloarea chiriei aferente perioadei 2004 - 2008 pentru terenul situat în Timişoara, str. D., în suprafaţă de 55 mp, întrucât suprafaţa terenului a fost declarată greşit, anual fiind emise fişe de calcul şi facturi fiscale pentru suprafaţa de 55 mp.
Prin Adresa cu nr. SC2009-010036 din 21 mai 2009, în vederea clarificării situaţiei, SC T. SA, Biroul Urmărire Venituri, a solicitat Direcţiei Fiscale a Municipiului Timişoara informaţii cu privire la suprafeţele de teren deţinute de această societate cu titlu de folosinţă.
Urmare a Răspunsului Direcţiei Fiscale cu nr. SC2009-010036, s-a constatat faptul că suprafaţa de teren aflată în folosinţa SC T. SA este de 54.915 mp, şi nu de 55 mp, motiv pentru care a fost întocmită pentru diferenţa de suprafaţă Fişa de calcul cu nr. SC2009-520705.06.2009 şi factura fiscală din 5 iunie 2009.
Conform art. 20 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, "debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă ştia că termenul prescripţiei era împlinit".
În ceea ce priveşte majorările şi penalităţile de întârziere percepute pentru neplata la termenul de scadenţă a chiriei datorate, se menţionează că procentele au fost stabilite prin fişele de calcul anual întocmite, la nivelul prevăzut de legislaţia în vigoare.
Referitor la petitul având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a H.C.L. nr. 14/2004, H.C.L. nr. 259/2005, H.C.L. nr. 291/2006, H.C.L. nr. 468/2007, H.C.L. nr. 523/2008 şi H.C.L. nr. 443/2009, recurentele consideră că acesta nu este de competenţa secţiei civile a Tribunalului Timiş, ci a secţiei de contencios administrativ, fiind vorba de anularea unor acte administrative, aplicabilă fiind Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, în cazul în care reclamantul îşi susţine acest petit, solicită declinarea lui la secţia de contencios administrativ a Tribunalului Timiş.
Ultima critică priveşte cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi recurenţii-pârâţi considerând că instanţa de fond (acordând cheltuieli de judecată în cuantum de 33.600.53 RON) şi instanţa de apel (acordând cheltuieli de judecată în cuantum de 12.480 RON) trebuiau să aibă în vedere la acordarea acestora obiectul cauzei, soluţionarea cauzei la al treilea termen în primul ciclu procesual şi la primul termen de judecată în apel, precum şi art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.".
Apreciază recurenţii că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. întrucât Municipiul Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara nu pot fi consideraţi "o parte care cade în pretenţii" pentru că litigiul de faţă s-a născut din exercitarea atribuţiilor specifice lor şi misiunii pe care le îndeplinesc, care constă în garantarea legalităţii cheltuirii banului public, în egală măsură în care Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei.
Acestea sunt şi raţionamentele pentru care Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru ne scuteşte de la plata taxei de timbru. Mutatis mutandis aceleaşi raţionamente obligă ca instituţiile publice să fie scutite şi de plata cheltuielilor de judecată. Au aplicabilitate şi principiile idem ratio idem jus, concret aceeaşi soluţie juridică pentru aceeaşi situaţie de fapt.
În consecinţă, recurenţii solicită reducerea cheltuielilor de judecată la care au fost obligaţi, la un cuantum rezonabil raportat la munca depusă, obiectul cauzei şi soluţionarea acesteia la primele termene de judecată.
Solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, în principal casarea deciziei civile recurate, precum şi a Sentinţei civile nr. 278/2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, iar în subsidiar modificarea deciziei civile recurate în sensul admiterii apelului formulat de pârâţi, schimbării în tot a Sentinţei civile nr. 278/2012 şi pe fond respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamanta SC. "T." SA.
Intimata-reclamantă SC. "T." SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept incidente cauzei, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Primul aspect care a fost dedus judecăţii este cel vizând limitele învestirii instanţei, date de obiectul cererii de chemare în judecată.
Recurenţii-pârâţi au susţinut că reclamanta a formulat o acţiune având ca temei juridic plata nedatorată, astfel cum s-a statuat prin Decizia de casare nr. 251/A din 17 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, şi că, în rejudecare, prima instanţă a greşit atunci când, ignorând calificarea dată acţiunii, în loc să aibă în vedere indicaţiile deciziei de casare şi să se pronunţe în consecinţă, pe temeiurile invocate de reclamantă, respectiv restituirea sumelor cu titlu de plată nedatorată, s-a pronunţat asupra unei cereri de îmbogăţire fără just temei.
Contrar susţinerilor recurenţilor, prima instanţă a pornit în examinarea cauzei aflate în rejudecare după casarea cu trimitere chiar de la dispoziţiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 251/A din 17 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, prin care s-a statuat faptul că prima instanţă a omis calificarea acţiunii fără a observa că acţiunea cu care a fost învestită este o acţiune în pretenţii.
Prin urmare, susţinând că prima instanţă s-a pronunţat nejustificat asupra nulităţii unor acte - acţiune în anulare inadmisibilă, precum şi faptul că o analiză a acţiunii întemeiate pe plata nedatorată indicată ca temei juridic de către reclamantă pentru prima dată în calea de atac a apelului este inadmisibilă, instanţa de apel nu a analizat cauza pe fond şi a obligat instanţa de trimitere ca în rejudecarea pricinii să procedeze la o calificare juridică a acţiunii în pretenţii, ţinând seama că pretinsele neregularităţi ale hotărârilor de consiliu local nu se constituie decât în argumente ce susţin acţiunea în pretenţii.
Contrar susţinerilor recurenţilor, cauza nu a fost trimisă spre rejudecare în vederea soluţionării acesteia pe temeiul juridic al plăţii nedatorate, ci dimpotrivă, pentru o calificare juridică exactă.
Înalta Curte constată că prima instanţă, pe linia celor dispuse de către instanţa de casare, nu a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. când a analizat pricina pe temeiul juridic al îmbogăţii fără justă cauză.
Astfel, în exercitarea rolului activ, instanţa este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamantă. În acest scop, calificarea acţiunii s-a făcut nu după natura termenilor folosiţi de reclamantă, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii.
Cum instanţa a examinat cauza în limitele acestei învestiri şi a motivelor de apel invocate, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ce vizează depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi nici cel prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod ce vizează stabilirea greşită a limitelor învestirii instanţei.
Înalta Curte constată nefondate criticile întemeiate pe aceste motive de casare şi constată că, în mod corect situaţia de fapt reţinută a determinat incidenţa textelor de lege în baza cărora au fost pronunţate şi motivate hotărârile, instanţele acţionând în limitele atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Ignorând motivarea expresă a instanţei de apel care a reţinut în mod judicios că acţiunea a fost calificată corect în sfera instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, recurenţii-pârâţi reiau şi în recurs argumentele pentru care consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a reţine ca temei plata nedatorată, motiv pentru care asemenea argumente nu pot fi reţinute, întrucât nu vizează considerentele hotărârii atacate.
Soluţia primei instanţe cu privire la îndeplinirea în speţă a condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, concluzionând că reclamanta a achitat suma de 280.452,83 RON reprezentând chirie teren şi majorări de întârziere fără a exista în sarcina sa această obligaţie, era necesar a fi criticată de către pârâţi în mod explicit prin motivele de apel, date fiind limitele devoluţiunii în apel, astfel cum acestea decurg din dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - "în limitele cererii de apel", instanţa de apel va verifica stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Cum aceştia nu au procedat în acest sens, nu pot invoca o atare critică, respectiv neîndeplinirea condiţiilor pentru a reţine ca temei juridic îmbogăţirea fără justă cauză, prin motivele de recurs, întrucât formularea unor motive omisso medio este inadmisibilă.
Susţinerile cu privire la modul de organizare a societăţii reclamante, demersurile acesteia pentru dobândirea proprietăţii asupra terenurilor, soluţiile irevocabile pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile demarate de părţi anterior, nulitatea absolută parţială a unor hotărâri ale Consiliului Local Timişoara sunt reiterări ale aserţiunilor pârâţilor din apel, ce vizează situaţia de fapt care a fost stabilită în mod corect şi care nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ.
Sunt nefondate şi criticile privind greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de către reclamantă, întrucât, astfel cum legal au reţinut şi au dispus atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, pârâţii fiind părţi care au căzut în pretenţii, în sensul legii, devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Nu poate fi primită nici cererea recurenţilor de a dispune reducerea cuantumului sumei acordate cu acest titlu, întrucât pot face obiectul căii de atac a recursului doar criticile de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., cărora nu le poate fi subsumată critica menţionată, dat fiind caracterul normei legale a cărei aplicare s-a solicitat a se face prin recurs - art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Norma menţionată este una cu caracter dispozitiv, ce nu poate fi încorporată cazului de nelegalitate invocat, aceasta constituindu-se, eventual, într-o critică de netemeinicie, care, însă, în raport de actuala configuraţie a căii de atac a recursului, nu mai poate constitui obiect de analiză în calea de atac dedusă judecăţii.
În raport cu aceste considerente, constatând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâţilor, ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea apărătorului intimatei-reclamante SC T. SA Timişoara, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, vor fi obligaţi recurenţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, prin Primar, la plata sumei de 9.920 RON către intimata-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, prin Primar, împotriva Deciziei civile nr. 172/A din 11 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Obligă pe recurentele Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, prin Primar, la plata sumei de 9.920 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC T. SA Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 iunie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 2057/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2253/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
