ICCJ. Decizia nr. 2350/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2350/2013
Dosar nr. 12137/2/2010
Şedinţa publică din 18 aprilie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 284A din 4 iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum, C. împotriva sentinţei civile nr. 1751 din 19 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că despăgubirea pentru corpul nou de clădire este în sumă de 210.000 euro.
A anulat, în parte, sentinţa şi a reţinut spre rejudecare cererea de chemare în garanţie, fixând termen la 12 septembrie 2012.
A respins apelul formulat de apelanta pârâtă SC J.T. SA, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 15/2003 emisă de C. s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în sector 2, apreciindu-se că, nefiind vorba de o preluare abuzivă din partea acestei pârâte nu poate fi restituit şi s-a dispus transmiterea notificării Primăriei Municipiului Bucureşti pentru acordarea de despăgubiri.
Reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu şi a calităţii de persoană îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001, aspecte necontestate prin motivele de apel. Cu privire la preluarea imobilului de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, de asemenea, că imobilul intră în categoria celor preluate abuziv, aspect necontestat de nici una dintre părţi. De asemenea, s-a reţinut că C. are calitatea de unitate deţinătoare şi SC J.T. SA nu are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, aspecte intrate în puterea lucrului judecat, întrucât nici una dintre părţi nu a contestat aceste chestiuni prin motivele de apel formulate.
Pe de altă parte, reclamanta, care avea ca interes principial stabilirea unităţii deţinătoare în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în contradictoriu cu aceasta, nu a exercitat calea de atac a apelului pe această chestiune şi, mai mult decât atât a susţinut constant că C. este unitatea deţinătoare şi că aducerea bunului ca aport în natură la SC J.T. SA nu prezintă nici o relevanţă, sub aspectul eventualei calităţi de unitate deţinătoare a acesteia din urmă, susţinere admisă de tribunal în sentinţa apelată.
Prin urmare, în soluţionarea apelurilor, Curtea a plecat de la această premisă, necontestată de părţi. Pe de altă parte, în soluţionarea apelurilor s-a plecat, conform art. 315 C. proc. civ., de la statuarea instanţei supreme că soluţionarea notificării şi deci a contestaţiei formulate trebuia făcută în raport de dispoziţiile legale în vigoare la momentul formulării notificării, 3 august 2001.
Primul motiv de apel privind încălcarea dreptului la apărare al apelantei, pentru termenul din 15 octombrie 2008, când i s-a respins cererea de amânare a cauzei, nu este întemeiat. Astfel, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti în 2 iulie 2008, în rejudecare, fiind acordat termen la 15 octombrie 2008, iar pârâta a fost citată în 13 august 2008, cererea de amânare a cauzei fiind formulată în 13 octombrie 2008, astfel că aceasta a avut timp suficient pentru a-şi formula apărarea.
Dispoziţiile art. 1181 C. proc. civ. invocate în susţinerea apelului nu justifică pretinsa încălcare a drepturilor sale procesuale, întrucât prezentul dosar era înregistrat la tribunal în urma casării cu trimitere spre rejudecare, astfel că nu se mai punea problema formulării unei cereri de amânare a cauzei, invocându-şi propria culpă de a depune întâmpinare.
De altfel, prin decizia nr. 223/2010 Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat acest motiv de apel, iar apelanta-pârâtă nu a exercitat calea de atac a recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând pronunţarea asupra fondului apelului declarat în cauză.
Al doilea motiv de apel vizează imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu motivat de faptul că apelanta a dobândit imobilul în baza unui contract de schimb valabil încheiat.
Potrivit artl alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, imobilele preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau alte persoane juridice se restituie, de regulă, în natură, în condiţiile prezentei legi.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Alin. 2 al aceluiaşi articol arată că prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
Potrivit art. 18 lit. c), în forma iniţială, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost transformat, astfel încât a devenit un imobil nou în raport de cel preluat şi potrivit lit. d), dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş, cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Motivul doi de apel vizează imposibilitatea restituirii în natură determinată de faptul că unitatea cooperatistă îl deţine în baza unui contract de schimb valabil încheiat, apreciindu-se ca fiind astfel incidente dispoziţiile art. 46 alin. (1) şi (2), (art. 45 invocat în motivele de apel, prin referire la forma actuală a Legii nr. 10/2001).
Imobilul a fost preluat abuziv de stat, iar unitatea cooperatistă deţine imobilul în baza unui contract de schimb, valabil încheiat, niciodată contestat, aspecte care nu prezintă relevanţă în respingerea cererii de restituire în natură. în raport de reţinerea din decizia de casare, referitoare la aplicarea art. 18 lit. d) în forma iniţială a Legii nr. 10/2001, se constată că, era prevăzută, ca excepţie a restituirii în natură, doar înstrăinarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţă.
Prin urmare, independent de faptul că imobilul a intrat în posesia C. în baza unui act de schimb valabil, intimata reclamantă are dreptul la restituirea în natură a imobilului.
Motivul patru de apel vizează imposibilitatea restituirii în natură, determinată de incidenţa situaţiei de excepţie prevăzută de dispoziţiile art. 18 lit. c). Sub acest aspect, se constată că, deşi reală susţinerea apelantei, referitoare la faptul că, pentru egalitate de tratament se aplică tot forma iniţială a Legii nr. 10/2001, nici acest motiv de apel nu va fi primit.
În apel, a fost administrată proba cu expertiză, la cererea apelantei, expertul arătând că, toate transformările efectuate la imobilul, fosta proprietate din sectorul 2, nu sunt de natură a transforma vechiul imobil într-unui nou, conform art. 18.3 şi 18.4 din H.G. nr. 614/2001, concluzie menţinută şi în urma răspunsului la obiectiuni şi care este în concordanţă cu prima expertiză efectuată în cauză.
În raport de concluziile expertizelor efectuate în cauză, nu mai prezintă nici un fel de relevanţă toate susţinerile apelanţilor de la momentul efectuării expertizei în apel, întrucât expertul, la numeroasele solicitări ale curţii şi-a menţinut punctul de vedere referitor la faptul că imobilul nu a suferit modificări de substanţă, care să îl determine să concluzioneze că ar fi devenit un imobil nou în raport cu cel preluat.
Critica vizând acordarea despăgubirilor pentru corpul nou de clădire, ce reprezintă motivul trei de apel, este în parte întemeiată, în mod corect apreciind apelanta că este necesar ca despăgubirea să fie calculată la nivelul actual al valorii corpului de clădire, aspect în raport de care Curtea va reţine că despăgubirea cuvenită apelantei este în cuantum de 210.000 euro, conform valorii stabilite de expert M. în faţa instanţei de apel.
Nu este întemeiată critica vizând nepunerea acestei chestiuni în discuţia părţilor, instanţa fiind învestită cu o contestaţie, formulată sub aspectul nerestituirii imobilului în natură, astfel că, era obligată ca, în cazul în care aprecia că restituirea în natură era posibilă, ceea ce s-a şi întâmplat, să se pronunţe, din oficiu, şi asupra despăgubirii ce se cuvine apelantei în cazul în care, a restituit în natură întregul imobil, deci inclusiv noul corp de clădire edificat, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Nu sunt întemeiate susţinerile apelantei, din concluziile scrise privind acordarea de despăgubiri şi pentru împrejmuiri şi chioşc, întrucât aceste chestiuni nu au fost criticate prin motivele de apel.
Apelanta a arătat, concret, în motivele de apel, că valoarea corpului nou de clădire nu este corect stabilită şi că trebuie efectuat un nou raport de expertiză pe acest aspect, dar niciodată nu a criticat sentinţa, arătând că, în cuantumul despăgubirilor ar trebui să intre şi contravaloarea împrejmuirii sau a chioşcului, astfel că nu vor fi primite aceste critici formulate doar prin concluziile scrise.
De altfel, valoarea noului corp de clădire a fost stabilită de expert la 210.000 euro şi nu 260.000 euro, cum se solicită de apelantă prin concluziile scrise, astfel că aceasta va fi valoarea reţinută de Curte.
Criticile cinci şi şase, vizând modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în garanţie sunt întemeiate. Prin cererea formulată, apelanta a solicitat ca, în situaţia în care, va fi obligată să restituie în natură imobilul din sectorul 2, Primăria Municipiului Bucureşti să fie obligată la restituirea celor 15 imobile date la schimb, invocând dispoziţiile art. 1408 C. civ.
Tribunalul, deşi a respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie, a apreciat practic că nu poate fi primită, cu motivarea că nu s-a solicitat nulitatea contractului de schimb. Sub acest aspect, Curtea a constatat întemeiate criticile apelantei, întrucât tribunalul nu a analizat niciodată cererea de chemare în garanţie pe fond, ci practic, a respins-o ca inadmisibilă.
Astfel, art. 1408 C. civ. trebuie interpretat, în sensul că, copermutantul evins are opţiune între două acţiuni: acţiunea în garanţie pentru evicţiune (cu regulile aplicabile de la garanţia pentru vânzare) şi acţiunea în rezoluţiune, cu consecinţa întoarcerii lucrului dat la schimb, având astfel o situaţie, mai avantajoasă decât în cazul altor contracte.
Prin urmare, cererea de chemare în garanţie, astfel cum susţine şi apelantul, trebuia analizată ca o acţiune în garanţie pentru evicţiune, acţiune ce presupune tocmai existenţa unui contract valabil încheiat, ceea ce nu a făcut instanţa de fond. în realitate, tribunalul nu a analizat această cerere, ci s-a mulţumit a aprecia că este neîntemeiată, în condiţiile existenţei unui contract de schimb valabil încheiat.
2. Recursul
2.1. Motive
Pârâta Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum, C. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 284A din 4 iulie 2012 şi a încheierilor din 25 ianuarie 2012, 18 aprilie 2012, 30 mai 2012 şi 20 iunie 2012, criticile vizând următoarele aspecte:
Instanţa de apel, în rejudecare, a făcut o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, neţinând seama de toate prevederile din această lege în vigoare la momentul soluţionării, atât din perspectiva aplicării şi interpretării legii în ansamblul sau la situaţia de fapt existentă în cauză, cât şi din perspectiva aplicării principiului tempus regit actum.
În cauză, indiferent că se are în vedere aplicarea Legii nr. 10/2001 republicată cu modificările şi completările ulterioare în vigoare, la momentul soluţionării cauzei, 19 noiembrie 2008, ţinându-se seama inclusiv de dispoziţiile art. 18 lit. c) coroborat cu art. 45 alin. (1) şi (2) din lege, ori de legea în vigoare la momentul soluţionării notificării, din interpretarea sistematica a art. 9, 18 lit. d), art. 20 şi art. 46 a legii in varianta iniţiala in vigoare la momentul notificării (transmisă la data de 2 august 2001 către Primăria Municipiului Bucureşti, şi la data de 10 februarie 2003 către C.), soluţia ar fi fost aceeaşi, respectiv că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, nu prin restituirea în natură.
Instanţa de apel şi instanţa de fond nu au ţinut seama de stabilirea corectă a situaţiei de fapt în speţa de faţă, care este atipică, făcând o aplicare şi interpretare greşită a Legii nr. 10/2001 indiferent că este vorba de varianta iniţială sau ulterioară a acestui act normativ.
Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel şi de fond, situaţia de fapt atipică în speţă este relevantă, şi trebuie raportată la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în ansamblul său, inclusiv a dispoziţiilor art. 18 lit. c) coroborat cu art. 45 alin. (1) şi (2) dacă se are în vedere legea în vigoare la momentul rejudecării în fond a cauzei, 19 noiembrie 2008, ori a art. 9, art. 18 lit. d), art. 20 şi art. 46 dacă se are în vedere legea in varianta iniţiala in vigoare la momentul notificării:
Recurenta-pârâtă C. nu este o organizaţie cooperatistă care a preluat abuziv imobilul din Bucureşti, sector 2, în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci este un subdobânditor cu titlu translativ de proprietate, oneros, de bună-credinţă, devenind proprietară de drept a imobilului solicitat de intimata-reclamantă în baza Actului de Schimb din 6 aprilie 1967, ca Anexă a Decretului nr. 670/1966, iar actul îndeplinind condiţiile legale în vigoare la acea vreme, bucurându-se de prezumţia de validitate.
Recurenta a construit un corp nou de clădire în continuarea corpului de clădire existent (corp denumit A) la imobilul din sector 2, Bucureşti.
Instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a legii atunci când a considerat că legea aplicabilă în soluţionarea pe fond a cauzei este cea în vigoare la momentul formulării notificării, 3 august 2001, deşi recurenta a fost notificată la 10 februarie 2003. Această aplicare şi interpretare greşită a legii a fost făcută de instanţă de apel inclusiv atunci când a aplicat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în vigoare la momentul formulării notificării la situaţia de fapt existentă în cauză.
Instanţa de apel a aplicat principiul soluţionării cauzei potrivit legii în vigoare la momentul formulării notificării, contrar instanţei de fond care în rejudecare, astfel cum rezultă din cuprinsul sentinţei nr. 1751 din 19 noiembrie 2008, a avut în vedere ca temei legal al soluţionării cererii intimatei-reclamante dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în vigoare la momentul soluţionării contestaţiei, 19 noiembrie 2008, art. 26 alin. (3), art. 2 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (1), art. 18 lit. c), art. 10 alin. (2), art. 12.
Aceasta este o aplicare corectă a principiului aplicării legii civile în timp, însă instanţa de fond trebuia să ţină seama şi de dispoziţiile art. 18 lit. c) şi cele ale art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la acel moment, făcând astfel o aplicare greşită a legii.
Totodată, instanţa de apel, în considerarea aplicării legii în vigoare la momentul soluţionării cauzei, a încălcat regula de drept potrivit căreia legea nouă este de imediată aplicare, nu a ţinut seama de jurisprudenţa ulterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inclusiv de deciziile ulterioare de îndrumare obligatorii în această materie, precum şi de faptul că decizia de îndrumare din 17 mai 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul 26332/2/2005 trebuie aplicată tocmai în contextul jurisprudentei unitare ulterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie, în contextul jurisprudentei C.E.D.O., precum şi în contextul respectării securităţii raporturilor juridice civile existente în cauză.
Făcând o aplicare şi interpretare corectă a regulii tempus regit actum, în soluţionarea pe fond a cererii sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în vigoare la momentul soluţionării contestaţiei, 19 noiembrie 2008, dispoziţii în vigoare şi în prezent.
Instanţa de apel, inclusiv cea de fond care deşi a ţinut seama de Legea nr. 10/2001 în vigoare la momentul soluţionării contestaţiei, 19 noiembrie 2008, au ignorat aplicarea în cauza de faţă a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Chiar dacă regula în materia măsurilor reparatorii este de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 prevede şi o serie de excepţii de la aceasta când se acordă măsuri reparatorii prin echivalent. Şi în cauza de faţă se aplică excepţia privind măsurile de reparare prin echivalent, prevăzută la art. 18 lit. c) coroborat cu art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 247/2005. Aceasta deoarece, actul de schimb din 6 aprilie 1967, prin care recurenta a dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu este un act juridic cu titlu particular şi oneros, a fost încheiat cu bună-credinţă şi titlul statului nu a fost contestat.
Pentru a avea vocaţia dobândirii în natură a imobilului care face obiectul Legii nr. 10/2001, intimata-reclamantă ar fi trebuit să conteste actul juridic de schimb în temeiul căruia C. a dobândit proprietatea, deoarece legea condiţionează (art. 45) restituirea în natură a imobilului de desfiinţarea actelor juridice de înstrăinare pe calea acţiunii în constatarea nulităţii.
Decizia de îndrumare din 17 mai 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul 26332/2/2005, contrar celor reţinute de instanţa de apel în decizia recurată, trebuia aplicată tocmai în contextul jurisprudentei unitare ulterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie, în contextul jurisprudentei C.E.D.O., precum şi în contextul respectării securităţii raporturilor juridice civile existente în cauză. Decizia de îndrumare invocată de instanţa de apel nu cuprinde îndrumări exprese pentru judecătorii fondului.
Relevantă în cauză este decizia C.E.D.O. în Cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, citat şi în Cauza Raicu contra României, în care Curtea a arătat că acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.
În ceea ce priveşte speranţa legitimă a intimatei-reclamante pentru restituirea în natură a bunului, calificată de C.E.D.O. ca fiind un element al dreptului de proprietate, şi faţă de care prin decizia de îndrumare s-a apreciat că „modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 247/2005 în cursul judecăţii i-a luat-o, prin forma textului art. 18 lit. c) din lege.”, trebuie aplicată decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul căreia se menţionează că „Ori, aşa cum reiese din jurisprudenţa sa în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (Cauza Poenaru contra României).”
Ca atare, instanţa de fond trebuia să rejudece cauza ţinând seama de deciziile de îndrumare nr. 4083/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nr. 170A/2008 Curtea de Apel Bucureşti, şi Legea nr. 10/2001, însă dacă există neconcordanţe între acestea, legea internă specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se va aplica cu prioritate aceasta din urma.
Mai mult, a ţine seama doar de ingerinţa adusă dreptului de proprietate al reclamantei şi a dispune restituirea în natură a imobilului solicitat, înseamnă a ignora prevederile Legii nr. 10/2001 în ansamblul său care protejează subdobânditorul de bună-credinţă, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O., cu consecinţa certă de a aduce în mod nelegal şi inechitabil atingere dreptului nostru de proprietate care trebuie să se bucure de aceeaşi protecţie ca şi cel al intimatei-reclamante.
Prin menţinerea soluţiei instanţei de fond de către instanţa de apel, de restituire în natură a imobilului, precum şi prin modul de soluţionare în apel a cererii de chemare în garanţie, a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentei protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeana a drepturilor omului, precum şi de Constituţia României potrivit art. 44.
Cât priveşte criticile privind soluţionarea prin decizia recurată a motivului de apel referitor la despăgubirile acordate recurentei C., cât şi cu privire la modul de soluţionare, prin încheierile din 25 ianuarie 2012, din 18 aprilie 2012 şi din 20 iunie 2012, a obiectiunilor formulate de recurentă în faţa instanţei de apel cu privire la raportul de expertiză întocmit de expert M.O. depus pentru termenul din 14 decembrie 2011, cât şi la răspunsul la obiecţiuni depus pentru termenul din 7 martie 2012, cât şi la răspunsul la obiecţiuni depus direct la termenul din 20 iunie 2012, instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a legii atunci când a soluţionat, prin încheieri de şedinţă, obiecţiunile formulate la raportul de expertiză.
Astfel, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 16 martie 2011, instanţa de apel, a încuviinţat proba cu expertiză tehnică judiciară specialitatea construcţii civile şi evaluare imobiliară, expertiză stabilită a fi efectuată de expertul M.O., fiind stabilite o serie de obiective.
Raportul de expertiză tehnică a fost depus la termenul de judecată din 14 decembrie 2011.
Faţă de acesta, recurenta a formulat obiecţiuni depuse la următorul termen de judecată din data de 25 ianuarie 2012. Prin aceste obiecţiuni s-a solicitat în principal, în temeiul art. 212 C. proc. civ. efectuarea unei expertize de către un alt expert tehnic judiciar în specialitatea construcţii civile şi evaluare imobiliară, atestat de Ministerul Justiţiei şi membru A.N.V.A.R., pentru a răspunde la obiectivele stabilite de instanţă în data de 16 martie 2011, şi anularea/nevalidarea raportului de expertiză, având în vedere faptul că măsurătorile nu au fost efectuate de expert, că acesta nu a răspuns la unele din obiective, iar la cele care a răspuns a facut-o parţial, incomplet, într-o manieră neconformă cu realitatea, neîntemeiat, neprofesionist, cu atitudine vădit părtinitoare; în subsidiar, refacerea
În tot a raportului de expertiză având în vedere obiectivele stabilite de instanţă în cauză şi obiecţiunile formulate de recurentă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25 ianuarie 2012, instanţa de apel, deşi a încuviinţat obiecţiunile depuse la termen, a respins neîntemeiat cererea de înlocuire a expertului şi de efectuarea a unei noi expertize în cauză, făcând o aplicare şi interpretare greşită a legii, raportat la art. 212 C. proc. civ. şi la temeinicia obiecţiunilor.
Instanţa a dispus, totodată, ca acelaşi expert să răspundă punctual la toate obiecţiunile formulate de părţi.
În şedinţa din data de 7 martie 2012, expertul M.O. a depus răspuns la obiectiuni, faţă de care recurenta a formulat obiectiuni depuse la următorul termen de judecată din 18 aprilie 2012, având în vedere şi faptul ca acest răspuns a cuprins şi răspuns la obiectivele încuviinţate iniţial de instanţă.
Prin obiecţiunile din 18 aprilie 2012 recurenta a solicitat din nou în temeiul art. 212 C. proc. civ. efectuarea unei noi expertize, cu anularea/nevalidarea raportului de expertiză întocmit în cauză, sau refacerea în tot a raportului de expertiză având în vedere obiectivele stabilite de instanţă şi obiecţiunile recurentei depuse la dosar.
Instanţa, la acelaşi termen, a respins neîntemeiat cererea de efectuare a unei noi expertize, respingând în tot şi obiecţiunile din 18 aprilie 2012, încuviinţând din oficiu următoarele obiectiuni: - expertul să precizeze punctual dacă a măsurat efectiv corpurile de clădire existente pe teren (a indicat suprafeţele în cuprinsul raportului de expertiză), în caz contrar, a pus în vedere acestuia ca până la termenul acordat să procedeze în consecinţă; - să precizeze punctual, care este suprafaţa corpului nou de clădire edificată la calcan, dacă această suprafaţă a fost stabilită fără măsurători să procedeze în consecinţă.
La termenul din 30 mai 2012, expertul nu a răspuns la obiecţiunile formulate din oficiu de instanţă, acesta depunând un răspuns direct în şedinţă la termenul din 20 iunie 2012 când cauza a rămas în pronunţare.
Recurenta a formulat obiecţiuni orale direct în şedinţă, respinse de asemenea neîntemeiat de instanţă.
Având în vedere că prin dispoziţiile C. proc. civ. şi cele ale O.G. nr. 2/2000, nu se prevede vreo derogare de la efectuarea expertizei de către vreo altă persoană decât expertul numit în cauză de instanţa de judecată, dacă nu se invoca înlocuirea pentru motive temeinice, dispoziţiile fiind imperative în acest sens, expertiza depusă la termenul din 14 decembrie 2011 şi completarea prin răspunsul din 7 martie 2012, sunt nule, neputând fi validate în cauză.
Expertiza nu a fost efectuată ţinându-se cont de standardele internaţionale de evaluare, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Expertul a efectuat o descriere eronată a imobilului revendicat de intimata-reclamantă incluzând în posibila proprietate a acesteia şi construcţia „chioşc poartă” şi „împrejmuire (gard) -construcţii care nu sunt menţionate nici în Actul de vânzare-cumpărare din 1939 şi nici în procesul-verbal de înscriere în cartea funciară din 4 iunie 1941, nefigurând nici în alte acte ca fiind ale intimatei-reclamante. în plus, expertul contrar probatoriului de la dosar şi chiar propriilor constatări, a menţionat în raportul său de expertiză, referindu-se la corpul nou de clădire edificat de subscrisa că „Construcţia demisolului şi a etajului 2 nu au fost autorizate.” Susţinerile sale sunt contrazise de autorizaţia din 31 octombrie 1952 depusă la dosarul cauzei. Instanţa a făcut o aplicare greşită a legii, în respingerea obiecţiunilor recurentei şi omologarea raportului de expertiză cu privire la stabilirea sumei de 210.000 euro ca despăgubire pentru corpul nou de clădire.
Instanţa de apel a soluţionat greşit motivul de apel referitor la modul de soluţionare a instanţei de fond a cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Instanţa în mod neîntemeiat a reţinut spre rejudecare cererea de chemare în garanţie, contrar prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., contrar propriilor reţineri din considerentele deciziei recurate, încălcându-se astfel şi principiul dublului grad de jurisdicţie.
De asemenea, în mod neîntemeiat instanţa de apel a reţinut că art. 1408 trebuie interpretat în sensul că „copermutantul evins are opţiune între două acţiuni: acţiunea în garanţie pentru evicţiune cu regulile aplicabile de la garanţia pentru vânzare) şi acţiunea în rezolutiune, cu consecinţa întoarcerii lucrului dat la schimb, având astfel o situaţie mai avantajoasă decât în cazul altor contracte."
Prin cererea de chemare în garanţie s-a solicitat restituirea tuturor imobilelor care au fost date în schimbul imobilului revendicat, respectând astfel dispoziţiile art. 1408 C. civ., iar pe cale de consecinţă, în ipoteza în care recurenta „cade în pretenţii” cererea de chemare în garanţie trebuie admisă.
La data formulării cererii de chemare în garanţie, 15 martie 2003 recurenta nu avea cunoştinţă de situaţia juridică a celor 15 imobile date la schimb, motiv pentru care a solicitat restituirea în natură a acestora.
Ţinând seama de faptul că cererea de chemare în garanţie a fost soluţionată de instanţa de fond prin sentinţa nr. 1751 din 19 noiembrie 2008 fără a intra în cercetarea fondului, nefiind administrate probatorii, precum şi abia în apel la data de 24 mai 2012 prin răspunsul primit de la chemata în garanţie, Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi din răspunsurile comunicate de diverse instituţii a rezultat că unele imobile nu pot fi restituite în natură, recurenta a fost nevoită să facă cerere de suplimentare probatoriu pentru a putea solicita daune-interese, solicitare care nu a putut fi formulată din motive obiective, neimputabile recurentei, ci chematei în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti care din 2003 şi până în prezent nu şi-a respectat obligaţia de garanţie pentru evictiune care îi revine potrivit legii şi art. 4 din Actul de schimb din 1967.
Pe cererea de chemare în garanţie, instanţa de apel trebuia să trimită cauza spre judecarea în fond la Tribunalul Bucureşti, fiind îndeplinite condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa de judecată în apel a făcut o aplicare greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 295 alin. (2) raportate la art. 292 alin. (1) teza a II-a şi art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., atunci când a respins în parte cererile recurentei de suplimentare a probatoriului formulate în scris şi susţinute oral la termenele de judecată din 30 mai 2012 şi 20 iunie 2012, în vederea clarificării situaţiei juridice a celor 15 imobile date la schimb de recurentă prin contractul de schimb din 6 aprilie 1967.
Urmare a faptului că cererea de chemare în garanţie nu a fost soluţionată niciodată pe fondul cauzei, precum şi a faptului că soluţionarea în fond a cauzei a fost efectuată la primul termen de judecată în absenţa recurentei, au fost făcute numeroase eforturi pentru a afla situaţia juridică la zi a celor 15 imobile care fac obiectul cererii de chemare în garanţie, însă fără rezultat.
Recurenta, încă din anul 2009, a făcut numeroase solicitări la Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu, precum şi la primăriile de sector, pentru a afla situaţia juridică a celor 15 imobile în prezent. Dovada acestor susţineri sunt probatoriile depuse la dosarul cauzei în apel încă de la primul termen de judecată, 16 martie 2011, recurenta depunând un set de înscrisuri privind demersurile şi lipsa răspunsurilor, aşa cum s-a consemnat şi în încheierea de la acelaşi termen. Iar la termenul din 18 aprilie 2012, recurenta a înaintat instanţei de apel un nou set de înscrisuri privind demersurile sale, cu indicarea şi în scris la pct. III din adresa din 17 aprilie 2012, în rezumat, a răspunsurilor parţiale primite, din care rezultă foarte clar că nu se putea stabili deloc situaţia juridică a celor 15 imobile.
La termenul din 16 martie 2011, C. a solicitat prin cererea de probatoriu depusă în scris şi susţinută oral, şi încuviinţarea de către instanţa de apel a emiterii unei adrese către Primăria Municipiului Bucureşti pentru a comunica identificarea actualizată (potrivit noilor denumiri de străzi şi numerotări), precum şi situaţia juridică a celor 15 imobile ce au făcut obiectul Contractului de schimb în baza căruia recurenta a primit imobilul ce face obiectul prezentului dosar, respectiv Actul de schimb din 6 aprilie 1967. Această adresă a fost încuviinţată la termenul arătat, instanţa dispunând transmiterea ei către Primăria Municipiului Bucureşti prin încheierea de şedinţă din 25 ianuarie 2012, fiind înregistrată din 30 ianuarie 2012. Recurenta a făcut reveniri la această adresă atât în scris, cât şi verbal (telefonic,deplasări la sediu Primăriei Municipiului Bucureşti direcţia de specialitate) timp de 4 luni, aşa cum rezultă din adresa din 1 martie 2012 înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu, Serviciul Nomenclatură Urbană şi Serviciul Cadastru. La data de 11 aprilie 2012, prin adresă la Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu, Serviciul cadastru comunică un răspuns parţial la cererea din 1 martie 2012, ridicat personal de recurentă, răspuns care priveşte doar istoricul de adrese pentru cele 15 imobile, respectiv denumirile străzilor sau bulevardelor la care figurau imobilele, lipsind încă odată situaţia juridică a imobilelor.
La termenul de judecată din 18 aprilie 2012, la solicitarea recurentei, instanţa a dispus revenirea cu adresă la Primăria Municipiului Bucureşti pentru comunicare situaţie juridică imobile, recurenta a făcut de asemenea revenire prin adresa din 11 mai 2012 înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti din 14 mai 2012, precum şi prin adresa din 22 mai 2012, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti din 22 mai 2012.
La data de 29 mai 2012 recurenta a înaintat în scris instanţei: a) răspunsul ridicat de la Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu prin adresa din 24 mai 2012; b) în fotocopie cu dovezi de trimitere o serie de adrese către alte instituţii ori departamente ale Primăriei Municipiului Bucureşti potrivit recomandărilor menţionate prin răspunsul Primăriei Municipiului Bucureşti indicat la lit a).
La termenul de judecată din 30 mai 2012, faţă de răspunsul Primăriei Municipiului Bucureşti din 24 mai 2012 prin care pentru prima dată s-au comunicat date privind situaţia juridică a imobilelor chiar şi incomplete, privind adresele poştale corecte ale situării în prezent a acestora, şi prin care s-a recomandat să se solicite date suplimentare altor instituţii, recurenta a formulat şi depus în scris cerere de suplimentare probatoriu privind cererea de garanţie.
Prin suplimentarea probatoriului recurenta a solicitat proba cu înscrisuri, respectiv încuviinţarea emiterii de către instanţă a unor adrese către diverse instituţii, în sensul celor deja emise de recurentă şi depuse la dosarul cauzei la data de 29 mai 2012, proba cu expertiza tehnică judiciară specialitatea construcţii civile şi evaluare imobiliară având ca obiective: identificarea celor 15 imobile, respectiv a terenurilor şi construcţiilor existente, precum şi identificarea terenurilor afectate de sistematizare, construcţiile demolate, cu stabilirea valorii de piaţă pentru fiecare din acestea; - proba cu expertiza tehnică judiciară specialitatea topografie, solicitând prorogarea.
Potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă din 30 mai 2012, instanţa a admis în parte suplimentarea de probatoriu, încuviinţând doar proba cu înscrisuri, respingând proba cu expertiză raportată la cele 15 imobile, constatând că „în această situaţie nu sunt incidente dispoziţiile art. 138 din C. proc. civ., întrucât o atare solicitare nu rezultă din dezbateri independent de situaţia juridică a acestor imobile, proba cu expertiză având ca obiect identificarea şi evaluarea lor care putea fi solicitată de părţi în apel, la termenul la care s-au solicitat probele.” din încheierea invocată.
Prin respingerea probei cu expertiză tehnică judiciară specialitatea construcţii civile şi evaluare imobiliară, instanţa a făcut o aplicare şi interpretare greşită a legii - art. 295 alin. (2) raportate la art. 292 alin. (1) teza a II-a şi art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., raportată la momentul obţinerii datelor privind situaţia juridică a imobilelor în cauza, cât şi cu privire la istoricul adreselor poştale, date absolut necesare pentru efectuarea unei asemenea expertize.
Deşi incompletă, din adresa Primăriei Municipiului Bucureşti din 24 mai 2012 a rezultat pentru prima dată situaţia şi istoricul adreselor poştale ale celor 15 imobile, unele adrese poştale având o altă denumire a străzilor, a rezultat faptul că unele imobile terenuri sunt afectate de sistematizare, alte clădiri au fost demolate, altele se află în proprietate privată, altele au fost expropriate etc.
Datele de mai sus, erau absolut necesare pentru a se putea efectua o expertiză tehnică specialitatea construcţii civile şi evaluare imobiliară, neintrând în sarcina unui astfel de expert obligaţii de a stabili cele comunicate prin adresa Primăriei Municipiului Bucureşti (schimbare adresă poştală, imobile afectate de sistematizări, exproprieri, aflate în proprietate privată etc), motiv pentru care subscrisa recurentă nu avem cum a solicita această expertiză la data încuviinţării probelor în apel, lipsa datelor nefiind imputabilă recurentei care a făcute numeroase demersuri.
Instanţa nu s-a pronunţat pe cererea recurentei de suplimentare probatoriu cu efectuarea expertizei topo pentru cele 15 imobile formulată şi depusă în scris şi oral, prin cererea comună de la termenul din 30 mai 2012.
Instanţa de judecată în apel a făcut o aplicare greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 118 alin. (3) C. proc. civ., atunci când a considerat ca neîntemeiat motivul de apel privitor la încălcarea dreptului la apărare.
În data de 14 octombrie 2008 recurenta a formulat o cerere de acordare a unui nou termen de judecată în vederea pregătirii apărării. La primul şi unicul termen de judecată din data de 15 octombrie 2008, instanţa de fond a nesocotit dreptul fundamental la apărare şi a respins cererea pentru argumente ce nu au legătură cu aceasta.
În temeiul art. 118 alin. (3) C. proc. civ. instanţa de fond trebuia să acorde un nou termen de judecată în vederea pregătirii apărării, recurenta nefiind asistată sau reprezentată de avocat la termenul de judecată din data de 15 octombrie 2008. Amânarea pronunţării de mai multe ori nu acoperă dreptul încălcat. După rămânerea în pronunţare nu au mai putut fi administrate probe în cauză.
2.2. Analiza recursului
Din criticile prolix şi supraabundent prezentate prin cererea de recurs, Înalta Curte a reţinut că aspectele deduse de recurentă spre analiză instanţei de control judiciar vizează următoarele aspecte:
- în alegerea măsurii reparatorii, instanţele de fond trebuiau să ţină seama de Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul soluţionării contestaţiei împotriva deciziei date asupra notificării;
- despăgubirile acordate recurentei au fost calculate greşit, urmare a respingerii obiecţiunilor formulate de recurentă la raportul de expertiză;
- instanţa de apel a greşit reţinând spre judecare cererea de chemare în garanţie, deşi se impunea casarea cu trimitere spre judecare în primă instanţă;
- a fost nesocotit dreptul la apărare al recurentei.
Criticile formulate nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 284 A din 4 iulie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în aplicarea art. 315 C. proc. civ., a arătat că în soluţionarea apelului va porni de la ideea că instanţa supremă a statuat faptul că în cauză trebuie să se ţină seama de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul formulării notificării, respectiv 3 august 2001.
Instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a textului procedural enunţat, de vreme ce, prin trimiterea la decizia nr. 4083 din 18 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a arătat că, în cauză, soluţionarea notificării trebuie făcută în raport de dispoziţiile în vigoare la data formulării notificării, întrucât la acea dată reclamanta avea speranţa legitimă de redobândire a imobilului în natură în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 primit corelativ cu art. 18 lit. d), ca situaţie de excepţie, instanţa de recurs care a pronunţat decizia nr. 5825 din 4 noiembrie 2010 a subliniat, încă o dată, faptul că soluţionarea notificării privitoare la imobilul în litigiu trebuie să urmeze prevederile legii în vigoare la data înregistrării notificării.
În aceste condiţii, împrejurarea că recurenta nu este cea care a preluat în mod direct imobilul în litigiu de la fostul proprietar, ci l-a dobândit ulterior în temeiul unui contract translativ de proprietate, încheiat cu titlu oneros şi cu bună-credinţă, nu înseamnă că nu ar avea obligaţia restituirii în natură a imobilului. Aceasta deoarece, în decizia nr. 4083 din 18 mai 2007 s-a arătat că este greşită aprecierea conform căreia bunul nu se poate restitui în natură decât condiţionat de anularea actului de schimb al pârâtei.
Faţă de considerentele deciziilor de casare anterioare, instanţa de apel a pronunţat o soluţie dată cu aplicarea şi interpretarea corectă atât a art. 18 lit. d), cât şi a art 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în forma sa iniţială.
Astfel, în condiţiile art. 18 lit. d), măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
Or, în cauză nu s-a pus problema că imobilul în litigiu ar fi fost vândut către recurentă în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, ipoteza reglementată de acest text nu este aplicabilă în speţă.
Conform art. 18 lit. c), măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost transformat, astfel încât a devenit un imobil nou în raport cu cel preluat, dacă părţile nu au convenit altfel.
În raportul de expertiză efectuat în etapa apelului s-a concluzionat în sensul că „asupra clădirilor vechi situate pe amplasamentul din str. Sfântul Ştefan menţinute în forma iniţială s-au făcut în timp intervenţii locale de tipul finisajelor şi instalaţiilor, fără transformări de natură a deveni un imobil nou în conformitate cu art. 18.3 şi art. 18.4 din H.G. nr. 614/2001".
Împrejurarea că, prin răspunsul la obiecţiunile formulate de către pârâta Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum, C., expertul şi-a menţinut punctul de vedere exprimat prin raportul de expertiză nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei date de către instanţa de apel, în condiţiile art. 106 alin. (1) C. proc. civ., urmare a nulităţii încheierilor prin care s-au respins solicitările de efectuare a unei noi expertize, respectiv a încheierii prin care s-a respins suplimentarea probatoriului.
Câtă vreme instanţa de apel a considerat că nu se impune administrarea unei alte probe cu expertiză pentru determinarea situaţiei de fapt cu privire la imobilul în litigiu, instanţa de recurs nu poate, în limitele de verificare a legalităţii hotărârii recurate, impuse de art 304 C. proc. civ., să facă alte aprecieri asupra situaţiei de fapt, de vreme ce instanţele fondului sunt singurele îndreptăţite sub acest aspect.
În respectarea cerinţelor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel a încuviinţat administrarea unui probatoriu suficient pentru stabilirea situaţiei juridice a imobilului în litigiu, astfel încât prin respingerea cererii de administrare a unui probatoriu suplimentar nu a fost provocată pârâtei nicio vătămare procesuală, de natură să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Conform art. 18.3 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, act normativ incident în cauză faţă de aceleaşi consideraţii legate de forma aplicabilă a Legii nr. 10/2001, imobil nou în raport cu cel preluat este considerat acea construcţie care, prin transformările survenite, are următoarele caracteristici: în raport cu forma iniţială i s-au adăugat corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 50% din suprafaţa construită iniţial (etajări sau/şi adăugări de corpuri noi pe orizontală); prin modificările aduse a rezultat o construcţie destinată să deservească o activitate specifică (de exemplu, s-a amenajat ca sediu de bancă cu seifuri încorporate; s-a amenajat ca spital sau sanatoriu cu spaţii şi dotări medicale specifice; s-au efectuat lucrări subterane cu destinaţie militară ori pentru siguranţa naţională şi altele asemenea).
Pe cale de consecinţă, întrucât expertul a stabilit că modificările aduse de către recurentă imobilului nu au fost în măsură să ducă la transformarea vechiului imobil într-unui nou, nu se justifică stabilirea măsurilor reparatorii sub formă de echivalent.
În egală măsură, critica vizând modul de determinare a cuantumului despăgubirilor, întrucât nu au fost respectate standardele internaţionale de evaluare, cu nesocotirea prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu este întemeiată.
În răspunsul la obiecţiuni, depus la 7 martie 2012, expertul a enunţat criteriile de care a ţinut cont în stabilirea cuantumului despăgubirilor. Câtă vreme recurenta nu a indicat alte „standarde internaţionale" pe care expertul să fi trebuit să le ia în considerare la determinarea despăgubirilor, critica formulată rămâne la nivelul unei simple afirmaţii, ce nu poate fi încadrată în cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de cele ce preced, criticile vizând interpretarea şi aplicarea greşită a legii materiale aplicabile cauzei, produsă atât prin hotărârea finală, cât şi prin încheierile premergătoare recurate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la reţinerea spre judecare a cererii de chemare în garanţie pe care a formulat-o recurenta.
Soluţionând cererea de chemare în garanţie, prima instanţă a arătat că nu este posibilă restituirea de către chemata în garanţie a imobilelor pe care le-a dat în schimbul imobilului în litigiu, întrucât atâta timp cât contractul intervenit între cele două părţi, şi care constituie pentru chemata în garanţie titlu de proprietate, este în vigoare, aceasta are calitatea de proprietară a imobilelor.
Aşadar, deşi cu o motivare sumară, prima instanţă a analizat fondul raportului juridic dedus judecăţii prin cererea de chemare în garanţie.
În aceste condiţii, aprecierea din considerentele deciziei nr. 284A din 4 iulie 2012, în sensul că prima instanţă nu a analizat fondul cererii incidentale nu este corectă.
Nu se impune însă admiterea recursului pentru acest motiv întrucât, deşi a pornit de la o apreciere eronată, instanţa de apel a procedat corect anulând sentinţa şi reţinând spre rejudecare cererea de chemare în garanţie de vreme ce, faţă de analiza fondului în primă instanţă, nu se impunea trimiterea spre rejudecare. A făcut, astfel, aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În fine, nu este întemeiată nici critica privitoare la nesocotirea dreptului la apărare al recurentei dedusă din modul în care instanţa de apel a analizat motivul de apel referitor la acest aspect.
Prin decizia civilă nr. 223 A din 25 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a arătat că nu este întemeiată critica privitoare la încălcarea dreptului la apărare al C. prin respingerea cererii de amânare a judecăţii formulată de aceasta pentru termenul din 14 octombrie 2008.
Aceste considerente au intrat în autoritate de lucru judecat, câtă vreme Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum, C. nu a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 223 A din 25 martie 2010. În aceste condiţii, analizarea în prezentul ciclu procesual a unei eventuale neregularităti procedurale ce trebuia dedusă verificării în calea de atac exercitată împotriva deciziei menţionate nu mai este posibilă.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum, C. împotriva deciziei civile nr. 284A din 04 iulie 2012 şi a încheierilor din 25 ianuarie 2012, 18 aprilie 2012, 30 mai 2012 şi 20 iunie 2012 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2345/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2338/2013. Civil → |
|---|
