ICCJ. Decizia nr. 4281/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILA
Decizia nr. 4281/2013
Dosar nr. 3276/3/2011
Şedinţa publică de Ia 7 octombrie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 17 ianuarie 2011, reclamanţii M.V. şi M.O. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, să se constate că sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, str. L., compus din prăvălie, 3 camere şi dependinţe (la parter) şi 6 camere şi dependinţe (la etaj), precum şi ai imobilului situat în Bucureşti, str. Ş.V., compus din 2 camere şi antreu şi, totodată, să fie obligată pârâta să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele mai sus menţionate.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilele revendicate au fost proprietatea defunctului D.D., potrivit procesului - verbal nr. P1. din 06 iulie 1943 şi a deciziei Tribunalului Ilfov - secţia l CC Jurnal nr. 14711/1947, însă au fost naţionalizate ilegal prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 3284, fiind încălcate prevederile art. 2 din decret (D.D. a fost de profesie tâmplar). Prin urmare, statul, prin pârâta în cauză, nu poate pretinde eă a deţinut vreodată în proprietate respectivele imobile.
Au mai precizat reclamanţii că sunt moştenitorii lui D.D., necăsătorit, fără descendenţi, decedat, legatar testamentar a lui D.E. Aceasta, căsătorită K., sora lui D.D., a decedat, conform certificatului de deces nr. D1., moştenitor fiind K.V., fiu. K.V. s-a căsătorit cu M.K.N., ambii decedaţi, Iară descendenţi. în urma acestora, legatar testamentar a rămas M.N., fratele lui M.K.N., căsătorit cu reclamanta M.O. şi tatăl reclamantului M.V., conform certificatelor de moştenitori nr. M1./2002 şi M2./2005.
Reclamanţii au solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu indicarea temeiului de drept - art. 480 C. civ.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate, arătând că orice acţiune privind restituirea unui imobil preluat abuziv înregistrată pe rolul instanţelor judecătoreşti după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă din perspectiva necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea unei astfel de cereri, care implică cercetarea valabilităţii preluării de către stat. După momentul precizat, fostul proprietar nu mai are deschisă calea acţiunii în retrocedare direct la instanţele judecătoreşti, ci este obligat a urma procedura administrativă specială instituită de această lege. Actul administrativ emis în cadrul acestei proceduri este supus controlului judecătoresc în baza art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, aşa încât nu se încalcă principiul constituţional ai liberului acces la justiţie.
Reclamanţii şi-au precizat cererea, arătând că înţeleg să se judece în contradictoriu eu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi au depus note cu referire la temeiul de drept al acţiunii lor - art. 480 şi următoarele C. civ.
Totodată, aceştia au menţionat că nu au formulat în termen legal, potrivit Legii nr. 10/2001, notificări pentru restituirea celor două imobile.
Prin sentinţa civilă nr. 77 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată, precum şi acţiunea formulată de reclamanţii M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a apreciat că atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cât şi analiza primului capăt de cerere - constatarea calităţii de proprietar - privesc chiar fondul cauzei, astfel că urmează a fi analizate deodată, iar nu în mod distinct.
Tribunalul a reţinut, potrivit înscrisurilor prezentate, următoarele:
Din actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 11 iulie 1927 rezultă că T.T.D., în calitate de vânzător, i-a vândut lui P.D.C., în calitate de cumpărător, jumătate din partea sa indiviză de 1/6 (1/12) din imobilul situat în Bucureşti, str. L. colţ cu str. Ş.V.
În lista anexă ta Decretul nr. 92/1950, la poziţia nr. 2384, există menţiunea că pe numele lui D.D. au fost naţionalizate 17 apartamente situate în str. B., str. L., str. Ş.V., str. G., str. I.H.
Din testamentul autentificat sub nr. T1. din 17 iunie 1916 reiese că V.D. a dispus de întreaga sa avere în favoarea soţiei sale E.V.D. şi a nepoţilor T.T.D., D.T.D. şi E.P.C. (fostă T.), dintre bunuri casele urmând a reveni nepoţilor.
Conform Jurnalului nr. 14711 din 11 august 1947 pronunţat de Tribunalul Ilfov, rezultă că, urmare decesului d-nei E.E.D., a fost trimis în posesiunea averii D.D., în inventarul de avere fiind menţionate şi imobilele situate în Bucureşti, str. I.H., Calea G. şi cota de 1/6 din imobilul situat în str. L.
În procesul verbal de CF nr. P1./1940 apare că imobilele din str. L. şi str. Ş.V., aparţineau lui D.T.D. 2/6; C.P.E., născută D. 2/6; C.D.P. 1/6 şi D.E.E. 1/6, cote indivize.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. M1. din 30 iulie 1998 emis de B.N.P. F.B., de pe urma defunctului D.D., decedat la 30 aprilie 1963, a rămas ca moştenitor K.E., decedată şi ea la 28 august 1969, în calitate de soră, care a cules întreaga moştenire, D.D.T., frate, fiind străin, conform art. 700 C. civ.
Din declaraţia autentificată sub nr. A1. din 20 octombrie 1965 rezultă că E.K., cetăţean albanez, s-a căsătorit la 25 octombrie 1908 cu P.K., care a decedat în anul 1963, în Albania.
Conform declaraţiilor date şi semnate pe proprie răspundere de către F.E. şi T.E., D.D. era fiul lui D. T. şi D.E., care mai figura în acte şi societate şi sub numele de D.T.D. şi D.D. (declaraţia autentificată sub A2. din 21 decembrie 1998 la BNP F.B.). De asemenea, potrivit declaraţiei autentificate sub nr. A3. din 21 octombrie 2011, dată pe proprie răspundere de S.I., rezultă că K.P., decedat la 10 ianuarie 1963, a fost căsătorit cu E.K. şi mai figura în acte şi sub numele de K.P., P.D.K. şi P.Q.K., fiind una şi aceeaşi persoană cu K.P. O declaraţie similară, autentificată sub nr. A4. din 18 octombrie 2011, este dată de către T.A.
De pe urma lui K.E., decedată la 28 august 1969, a rămas ca unic moştenitor K.V., decedat şi el la 10 noiembrie 1988, în calitate de fiu, care a cules întreaga moştenire (certificatul de calitate de moştenitor din 30 iulie 1998 emis de BNP F.B.). La decesul lui K.V. a rămas ca unic moştenitor M.K.N., în calitate de soţie, fiind renunţători K.P. şi K.I. (certificatul de moştenitor din 27 ianuarie 1989, emis de notariatul de Stat sector 1). De pe urma defunctei M.K.N., decedată la 15 martie 2002, a rămas în calitate de legatar universal M.N. (certificatul de moştenitor din 04 iulie 2002, emis de BNP L.). De pe urma defunctului M.N., decedat la 07 martie 2005, au rămas ca moştenitori legali M.O., soţie, cu o cotă de 1/4, şi M.V., fiu, cu o cotă de 3/4 (certificatul de moştenitor din 28 aprilie 2005 emis de BNP G.H.), reclamanţii din prezenta cauză.
Din adresa nr. B1. din 19 decembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul cadastru rezultă că imobilul din str. L. colţ cu str. Ş.V. a fost demolat, pe locul lui fiind edificate blocuri de locuinţe.
În raport de aceste date, prima instanţă a considerat că pentru valorificarea pretenţiilor - restituirea imobilelor în limitele în care au putut fi identificate în lipsa actelor de proprietate şi a schiţelor explicite din perioada contemporană, reclamanţii aveau obligaţia de a urma procedura speciala prevăzută de Legea nr. 10/2001, chestiune ce a fost definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia pronunţată în recurs în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Pe de altă parte, Tribunalul a apreciat că reclamanţii nu au în prezent în patrimoniul lor un bun, în primul rând pentru că nu fac dovada deplină a dreptului de proprietate pretins, singurul act de proprietate fiind încheiat doar pentru o cotă de 1/12, iar, în al doilea rând, deoarece nici sub aspectul persoanelor care se pretind proprietari succesiunea în timp neîntreruptă între foştii proprietari şi reclamanţi nu a fost probată. Mai mult, cum s-a dovedit, construcţiile au fost demolate, astfel că, oricum, nu se puteau restitui în natură.
Instanţa a considerat, totodată, că reclamanţii nu au un „bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apt de a fi apărat pe calea acţiunii în revendicare, ci au exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.
Nu constituie un bun protejat prin art. 1 acţiunea reclamanţilor, pendinte pe rolul instanţelor interne, care dă naştere exclusiv eventualităţii dobândirii unei valori patrimoniale. C.E.D.O. a făcut distincţie între speranţa legitimă protejată ca bun şi simpla speranţă de restituire, care nu constituie un bun protejat - „în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, exista o diferenţă evidenta între simpla speranţa de restituire şi o speranţă legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară".
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, aceştia au arătat că acţiunea vizează două imobile naţionalizate, cel din Bucureşti, str. L., respectiv cel din Bucureşti, str. Ş.V. Or, aprecierea instanţei cu privire la un singur imobil este total eronată, mai ales că în cauză imobilele nu au fost identificate printr-o expertiză de specialitate.
Au mai susţinut că, deşi instanţa a respins excepţia invocată de pârât, întreaga argumentare în fapt şi în drept se referă la soluţia inadmisibiiităţii acţiunii.
Potrivit deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în căzui în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, acţiunea reclamanţilor nu aduce atingere unui alt drept de proprietate şi nici securităţii raporturilor juridice, astfel că în mod greşit instanţa de fond a interpretat Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu a făcut o analiză corectă a probelor administrate, dând o soluţie netemeinică şi nelegală.
Pe de altă parte, contrar celor reţinute la fond, reclamanţii au făcut dovada calităţii lor de moştenitori cu drepturi depline de pe urma autorului D.D., de la care s-au naţionalizat imobilele în baza Decretului nr. 92/1950, ca şi dovada proprietăţii.
Prin decizia civilă nr, 317 din 24 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi, reţinând în considerente că decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tranşează o problemă de drept controversată în practica judiciară, aceea potrivit căreia acţiuniie în revendicare formulate pe dreptul comun - art. 480 C. civ. (ca în speţă), după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru imobilele preluate abuziv de stat, se soluţionează în raport de dispoziţiile legii speciale care primează şi care presupune parcurgerea prealabilă a procedurii administrative, supusă controlului judecătoresc ulterior.
Or, întrucât reclamanţii au precizat că nu au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele în litigiu, prima instanţă a constatat că revendicarea nu poate fi primită.
Această soluţie vizează fondul acţiunii şi nu inadmisibilitatea ei şi decurge şi din prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, care statuează că lipsa notificării formulate în termenul legal prevăzut „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
În cauză, măsura dispusă de instanţă este una legală şi temeinică şi vizează cele două imobile ce fac obiectul cererii în revendicare pendinte.
Argumentele eu privire la „bun" - văzut în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - nu conduc la concluzia că instanţa nu a avut în vedere cete două imobile, iar susţinerea unei interpretării eronate nu poate fi primită.
De asemenea, nici critica ce se referă îa nelegalitatea analizării corecte a probatoriului privind calitatea de proprietar a autorului reclamanţilor cu privire la cele două imobile naţionalizate, calitatea de moştenitori şi aspectul preluării abuzive nu este fondată, în contextul în care reclamanţii nu au respectat reglementarea specială a procedurii administrative prealabile, prevăzută în deplin acord cu dispoziţiile art. 109 C. proc. civ.
În termen legal au declarat recurs reclamanţii M.V. şi M.O., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., arătând următoarele;
1. Ambele hotărâri pronunţate în cauză sunt motivate pe inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. faţă de nerespectarea de către reclamanţi a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Or, cererea trebuia analizată pe fond, ceea ce în speţă instanţele de judecată nu au realizat, aspect ce echivalează, în materia respectării dreptului de proprietate, cu un blocaj al accesului la justiţie, care contravine jurispradenţei C.E.D.O. - art. 6. Prin hotărârile judecătoreşti date în fazele anterioare nu au fost respectate principiile impuse de posibilele limitări aduse exercitării dreptului de acces la justiţie, respectiv să se urmărească un scop legitim, să nu fie afectată substanţa însăşi a dreptului, să se asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese, deşi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt aparate drepturi şi libertăţi concrete şi efective ale omului, nu teoretice şi iluzorii.
În pricina de faţă, reclamanţii au formulat o acţiune complexă, în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun - art. 480-481 C. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, prin raportare la art. 20 din Constituţia României, a cărei finalitate este dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu.
Ca atare, în raport de prevederile citate, instanţa de fond trebuia să examineze valabilitatea titlului statului şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ţinând seama atât de dispoziţiile legislaţiei interne - art. 44 din Constituţie şi art. 480 C. civ., cât şi de reglementările internaţionale - art. 1 Protocol nr. 1 Adiţional al Convenţia Europeană a Drepturilor Omuiui, dat fiind că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică.
În speţa, reclamanţii sunt excluşi de la procedura prevăzută de legea specială, întrucât sunt moştenitori ai defunctului M.N. din anul 2005, iar termenul în care aceştia aveau posibilitatea să depună notificări a expirat din motive independente de voinţa lor.
Prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că o neconcordanţă dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se rezolvă prin prioritatea convenţiei, dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată chiar pe dreptul comun, o asemenea acţiune neputând fi respinsă ca inadmisibilă, ci cercetată, evident, pe fond, urmând a se verifica dacă prin admiterea ei nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În cauză, rezultă fără echivoc neconcordanţa existentă între dispoziţiile legii speciale şi convenţie, neconcordanţa ce trebuie rezolvată prin aplicarea cu prioritate a Convenţiei.
De altfel, ulterior pronunţării acestei decizii, în cauza Faimblant împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare formulate în baza C. civ., după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, indiferent de procedura urmată, administrativă sau judiciară.
În final, trebuie observat că executarea deciziei administrative sau hotărârii judecătoreşti se face în toate cazurile prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 şi, deci, prin intermediul Fondului Proprietatea, care nu funcţionează de o maniera susceptibilă să conducă Ia o despăgubire efectivă. în plus, nu există dispoziţii legale în Legea nr. 10/2001 sau în Legea nr. 247/2005 care să prevadă prejudiciul suferit prin absenţa prelungită a despăgubirilor datorate moştenitorilor vechilor proprietari, în prezent privaţi de bunurile lor.
Deşi Legea nr. 10/2001 oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, aceasta rămâne la nivel teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură sa conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă (cauza Ruxandra Ionescu împotriva României, cauza Matache şi alţii împotriva României).
În concluzie, conform art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statele membre sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii. Aspectele dezlegate de C.E.D.O. sunt obligatorii, cele două probleme interpretate prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind opţiunea între Legea nr. 10/2001 şi acţiunea de drept comun, precum şi raportul între Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din convenţie urmând a fi înlăturate.
Recurenţii au invocat şi decizia nr. 483/2003 a Curţii Constituţionale, care confirmă că, în cazul în care statul a preluat un imobil fără titlu valabil, fostul proprietar, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu-şi pierde niciun moment dreptul de proprietate. Pentru că statui nu este proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere de legea specială.
2. Cât priveşte temeinicia cererii, recurenţii au precizat că au tăcut dovada deplină atât a dreptului de proprietate al autorului lor D.D., de la care s-au naţionalizat imobilele în baza decretului nr. 92/1950, cât şi a calităţii de moştenitori ai acestuia.
Astfel, D.D., necăsătorit, tară descendenţi, decedat conform certificatului de deces nr. D1., este legatarul universal al lui D.B.E., potrivit Jurnalului nr. 14711 din 11 august 1947. D.V., unchiul lui D.D., a dispus de averea sa, conform testamentului nr. T1. din 17 iunie 1916, prin care a transmis prin moştenire dreptul său de proprietate asupra imobilelor revendicate nepoţilor de frate, în cote indivize, egale, respectiv: 2/6 lui D.D., 2/6 lui D.D.T. şi 2/6 lui K.E., născută D. Ulterior, D.D.T. a înstrăinat, prin vânzare, jumătate din cota sa indiviză moştenită, respectiv 1/6, lui K.P., soţul Iui K.E. (născută D.) - act de vânzare cumpărare nr. V1. din 11 iulie 1927, iar, cealaltă jumătate din cota indiviza, respectiv 1/6, i-a revenit Iui D.V.E., astfel cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal nr. P1. din 06 iulie 1943 întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti. Potrivit acestui înscris, s-a intabulat dreptul de proprietate, după cum urmează: D.D., cu cota indiviză de 2/6, K.E., cu cota indiviză de 2/6, C.P., cu cota indiviză de 1/6 şi D.E.E., cu cota indiviză de 1/6, ultimii doi în baza actelor de vânzare nr. V1. din 11 iulie 1927.
D.D., pe lângă cota de 2/6, moştenită de la D.V., a dobândit şi cota indiviză de 1/6, ambele prin transmisiune testamentară, respectiv cota indiviză de 3/6 din dreptul de proprietate asupra celor două imobile revendicate.
Conform certificatului de calitate de moştenitor autentificat din 30 iulie 1998 de BNP F.B., singurul moştenitor legal de pe urma iui D.D. a fost sora acestuia K.E. Soţul lui K.E., respectiv P.K., a decedat în 1963, conform declaraţiei înregistrată sub nr. A1. din 20 octombrie 1965 de Notariatul de stat.
Astfel, K.E. a obţinut, prin moştenire testamentară, de la D.D., cota indiviză de 3/6, la care s-a adăugat cota indiviză de 1/6 primită prin moştenire legală şi cota sa indiviză de 2/6, respectiv întregul drept de proprietate asupra celor două imobile revendicate.
Sora Iui D.D. a decedat, conform certificatului de deces nr. D1., moştenitor fiind K.V., fiu. K.V. s-a căsătorit cu M.K.N., ambii decedaţi, tară descendenţi.
În urma acestora, conform certificatului de moştenitor testamentar din 04 iulie 2002 autentificat de BNP F.B., a rămas legatar testamentar M.N., fratele lui M.K.N., căsătorit cu M.O. şi tatăl lui M.V., conform certificatelor de moştenitori nr. M1./2002 şi M2./2005. Prin urmare M.O. şi M.V. sunt ultimii succesori în viaţă şi singurii moştenitori ai imobilelor pretinse prin litigiul dedus judecaţii.
Referitor la numele antecesorului D.D., recurenţii au precizat că este una şi aceeaşi persoană cu D.T.D. şi D.D., conform declaraţiei autentificate sub A2. din 21 decembrie 1998 de BNP F.B.
În susţinerea calităţii de moştenitori ai lui D.D., recurenţii s-au prevalat şi de sentinţa civilă nr. 6114 din 11 iunie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 9749/1999, definitivă şi irevocabilă, hotărâre care stabileşte cu putere de lucru judecat calitatea de moştenitoare, de pe urma aceluiaşi defunct D.D., a iui M.N. (cumnata, respectiv mătuşa reclamanţilor de faţă).
În legătură cu situaţia juridică a imobilelor, recurenţii au arătat că este evident că acestea au fost naţionalizate abuziv prin Decretul nr. 92/1950, având în vedere dispoziţiile art. 2 din acest act normativ. Or, D.D. era, la data naţionalizării, tâmplar, categorie socio-profesională exceptată în mod expres şi imperativ de la naţionalizare.
Încălcarea dispoziţiilor legale mai sus enunţate determină caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare şi un astfel de titlu, dat cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, ci este lovit de nulitate.
D.D. a dobândit proprietatea asupra imobilelor prin moştenire, neavând o contribuţie materială proprie la edificarea acestora, iar, anterior, cât şi ulterior naţionalizării, imobilele au fost ocupate de proprietar şi membrii familiei sale, fiind folosite cu destinaţia de locuinţă. Intimatul nu poate pretinde un titlu legitim de proprietate, întrucât nu există identitate între persoana trecută la poziţia nr. 2384 prevăzută în anexa decretului de naţionalizare şi cel în cauză - Municipiul Bucureşti.
Recurenţii au menţionat că au solicitat, conform notificării adresate Primăriei Sectorului 3 Bucureşti, restituirea în natură a celor două imobile, respectiv prin echivalent în ipoteza în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În consecinţă, fiind dovedite, cum impune art. 1169 C. civ., dreptul de proprietate, calitatea de moştenitori ai fostului proprietar supus naţionalizării, cât şi caracterul abuziv al acestei măsuri, se impune admiterea recursului, cu consecinţa admiterii pe fond a cererii introductive, respectiv obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate şi posesie liniştită reclamanţilor cele două imobile din Bucureşti, str. L. şi str. Ş.V., respectiv obligarea acestuia la plata despăgubirilor prin echivalent, în ipoteza în care restituirea imobilelor în natură nu mai este posibilă.
Examinând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată, în primul rând sub aspectul încadrării juridice a acestora, că indicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care n-au fost dezvoltate argumente care să susţină ipotezele celor două texte de lege, respectiv lipsa motivelor care sa justifice soluţia ori caracterul contradictoriu, străin de natura pricinii (art. 304 pct. 7) sau existenţa unui act juridic în înţelesul material al acestuia (de negotium iuris), ale cărui clauze clare să fi fost denaturate printr-o interpretare juridică greşită (art. 304 pct. 8).
În aceste condiţii, Înalta Curte nu va cerceta legalitatea hotărârii recurate din această perspectivă.
Recurenţii pretind însă, prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de recurs ce se va avea în vedere în cele ce urmează, că instanţa de apel nu a analizat pe fond cererea dedusă judecăţii, ci doar s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare, în condiţiile în care proprietarul bunului preluat abuziv de către stat poate redobândi acel bun (sau despăgubiri, în cazul imposibilităţii de restituire în natură) printr-o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun (chiar daca nu a uzat de procedura de restituire instituită prin Legea nr. 10/2001), precum şi că a interpretat şi aplicat greşit decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.
Recursul nu este fondat,
În speţă, reclamanţii au solicitat obligarea, pârâtului să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilele în litigiu, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe regulile clasice ale comparării titlurilor exhibate de părţi, conform jurisprudenţei şi doctrinei în materie, create anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, apariţia unei legi speciale (cea sus-menţionată), însă, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situaţia celor din prezentul litigiu, nu poate fi ignorată doar pentru faptul că partea interesată nu solicită aplicarea acesteia, ci îşi întemeiază pretenţiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.
Înalta Curte apreciază că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată „doar" potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor recunoscute anterior anului 1990, ci trebuie să fie analizată şi cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii acestea se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi sa se ţină cont numai de regulile specifice acţiunii în revendicare, în aplicarea art. 480 C. civ.
Aşadar, acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera că există posibilitatea pentru reclamanţi de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv C. civ., în detrimentul legii speciale de reparaţie, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibas derogam şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabililate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Prin urmare, nu există posibilitatea pentru recurenţi de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
În acest context, în mod corect Curtea de Apel a avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie, fără ca prin aceasta, astfel cum susţin recurenţii, să se fi pronunţat doar în privinţa admisibilităţii cererii deduse judecăţii.
Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului enunţat fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu aceiaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de ia procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-crediniă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor ia exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv retrocedarea unor bunuri.
Prin urmare, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În speţă, reclamanţii nu se găsesc în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, iar apărările potrivit cărora aceştia nu au putut formula în termen notificare, potrivit legii speciale, dat fiind că autorul lor a decedat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv în 2005, nu pot fi primite, conform principiului că nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria turpitudine.
S-a susţinut de către recurenţii că soluţia de inadmisibil itatea pronunţată de instanţa de fond, confirmată de Curtea de Apel, constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, precum şi a dreptului de proprietate, garantat şi protejat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aceste critici nu pot fi primite. Este adevărat că, potrivit art. 11 din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern, iar art. 20 din legea fundamentală consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern, prioritatea normelor internaţionale, cu excepţia situaţiei în care legea română conţine dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european (art. 6 din Convenţie; art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi, ca atare, nici încălcarea textelor sus menţionate din Constituţie, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca şi art. 21 din Constituţia României, reglementează liberul acces la justiţie, care este un drept fundamental ai omului, nu unul absolut, însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese, consacrate de Convenţie şi jurisprudenţa Curţii Europene în numeroase cazuri, inclusiv în cele invocate de recurenţi
Articolul citat garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai iarg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfe! încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Art. 6 din documentul european, ca şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condiţiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită a le primi să formuleze notificare în acest scop, într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de ia intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recurenţii nu au învederat motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă ia care se referă jurisprudenţa C.E.D.O.
În recurs, recurenţii au precizat că, ulterior pronunţării acestei decizii, în cauza Faimblant împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare formulate în baza C. civ., după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, indiferent de procedura urmată, administrativa sau judiciară.
Înalta Curte constată că premiseie de la care a pornit C.E.D.O. în hotărârea menţionată nu se regăsesc în speţă, deoarece reclamanţii din acea cauză au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru ca, ulterior, până la soluţionarea acesteia, să introducă pe rolul instanţelor de judecată o acţiune îndreptată împotriva Consiliului Local, solicitând constatarea nelegaiităţii naţionaiizării din anul 1950. Instanţa le-a respins acţiunea ca inadmisibilă, motivând că aceştia ar fi trebuit să finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 în constatarea nevaiabilitaţii titlului statului.
În cauza citată, C.E.D.O. a reţinut că, „respingerea acţiunii în constatare nu prezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei dacă, în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă. Prin urmare, rămâne de verificat eficienţa acestei proceduri în speţă", de asemenea, „Curtea nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului concret şi efectiv la o instanţă (vezi, mntatis mutandis, Messochoritis împotriva Greciei, nr. 41.867/98, & 23, 12 aprilie 2001) [...] Curtea nu contestă nici eficienţa pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire şi pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizaţii)".
În aceste condiţii, dată fiind situaţia de fapt distinctă, nu se impune o analiză comparativă a cauzelor.
Înalta Curte reţine, totodată, că analiza cauzei din perspectiva raportului lege generală - lege specială şi a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 include, prin ea însăşi, analiza principiului securităţii raporturilor juridice, a respectării sau nerespectării dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie la care această decizie se referă, precum şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, în considerarea căreia a fost dată.
Având în vedere aceste aspecte, acţiunea în revendicare nu trebuie respinsă ca inadmisibilă. Prin decizia enunţată s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparaţie în raport cu dreptul comun, dar şî împrejurarea că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge ia acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala ia rândul său de un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu asigură în toate cazurile aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenţiei în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României.
Din această perspectivă, Înalta Curte are a cenzura soluţia instanţei de apel, recuratâ, şi constată că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei în patrimoniul lor a unui „bun actual", în lipsa soluţionării unei notificării în sensul Legii nr. 10/2001 (refuzul de nesoluţionare nefăcând obiectul prezentei judecăţi) şi că respingerea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată, în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului reclamanţilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanţii nu au înregistrat, anterior prezentei cereri, o altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare, nu au solicitat restituirea bunului în baza Legii nr. 112/1995 şi nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, neavând un „bun".
Aceasta întrucât, contrar susţinerilor lor şi a trimiterilor incomplete pe care le fac ia jurisprudenţa comunitară în materie, pentru a ti titularul unui „bun" actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).
Reclamanţii nu au un „bun actual din perspectiva documentului european şi nici speranţa legitimă de a-i dobândi, pentru considerentele ce se succed, aşadar nu pot invoca nici protecţia dreptului de proprietate conferită de art. 1 din Primul Protocol.
Curţii Europene i-a fost suficient să constate, în cauza Măria Atanasiu contra României, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenta sa, că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea hunului, în acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. i din Protocolul nr. l la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, parag. 65 şi 75).
Curtea a mai constatat că, de ia intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Faţă de aceste considerente, se constată că, întrucât reclamanţilor nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilelor solicitate în prezenta cauză, aceştia nu beneficiază de „un bun" în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu pot invoca protecţia documentului european în favoarea lor.
Noţiunea autonomă de „bun", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar „bunurile" actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenta constantă.
Cum s-a mai arătat, reclamanţii nu au niciun act al autorităţilor publice sau vreo hotărâre judecătorească a căror protecţie să o invoce în prezenta cauză, iar prevederile legii sau jurisprudenţa nu le conferă o speranţă legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretenţiilor în lipsa notificării şi faţă de dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.
Cum recurenţilor nu li se poate recunoaşte existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei, pentru argumentele arătate în precedent, nici modul în care jurisprudenţa europeană a rezolvat diversele cauze îndreptate împotriva României, în care s-a recunoscut încălcarea art. 1 din Primul Protocol, nu prezintă interes în soluţionarea prezentului recurs.
În speţă, nu se poate reţine în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară că actul de proprietate exhibat de reclamanţi reprezintă titlul în baza căruia poate fi valorificat dreptul de proprietate potrivit art. 480 C. civ., în raport cu actualul deţinător al imobilului revendicat, mai ales în situaţia în care calitatea de proprietar nu a fost recunoscută în urma recurgerii la procedura administrativă obligatorie instituită prin legea specială de reparaţie.
În acest sens sunt şi considerentele deciziei nr. LIII din 04 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiile unite.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii era una efectivă, iar, în speţă, era pentru că imobilul nu a fost înstrăinat de către stat.
Într-o asemenea situaţie, în soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare nu au nicio relevanţă consideraţiile recurenţilor legate de nev a labilitatea titlului opus de intimat, a actului de preluare, aspect ce nu mai poate face obiectul judecăţii la acest moment.
Recurenţii au invocat şi decizia nr. 483/2003 a Curţii Constituţionale, în sensul că aceasta „confirmă că, în cazul în care statul a preluat un imobil fără titlu valabil, fostul proprietar, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu-şi pierde niciun moment dreptul de proprietate". Prin urmare, pentru că statul nu este proprietar, asemenea imobile nu pot ft incluse în categoria celor avute în vedere de legea specială.
Înalta Curte observă, pe de o parte, că dispoziţia citată se referă la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar nu la textul de lege indicat, iar, pe de altă parte, că o astfel de critică, inserată în motivarea recursului, este irelevantă pentru argumentele deja expuse.
Instanţele de fond nu erau obligate să se raporteze la norma de mai sus, în condiţiile în care nu au analizat în mod distinct primul petit al acţiunii, ci au dezvoltat consideraţii în legătură cu considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi efectele sale în cadrul prezentei acţiuni în revendicare.
Cu referire la lipsa unei reparaţiei concrete în cazul în care reclamanţii ar fi utilizat procedura Legii nr. 10/2001, respectiv Legii nr. 247/2005, Înalta Curte reţine că, potrivit legii speciale de reparaţie, foştii proprietari erau îndreptăţiţi să obţină restituirea imobilelor în natură, iar nu să beneficieze de acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (în acest din urmă caz, în prezent Statul Român beneficiind de un termen pentru eficientizarea legislaţiei în această materie), astfel încât acest argument nu poate fi avut în vedere.
Având în vedere celelalte critici din recurs, ce vizează atât aplicarea greşită la epoca naţionalizării imobilului în litigiu a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 în ceea ce îl priveşte pe fostul proprietar D.D. (aspect deja antamat), cât şi interpretarea eronată a probelor administrate în legătură cu dovada dreptului de proprietate în persoana autorului reclamanţilor şi a calităţii de moştenitori ai acestuia, Înalta Curte constată că acestea, în parte critici de netemeinicie, nu sunt formulate în raport de considerentele instanţei de apel, dezvoltate în decizia atacată, ci exced motivării în cauză, astfel încât nu vor fi analizate.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.V., M.O. împotriva deciziei nr. 317 din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4207/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4455/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
