ICCJ. Decizia nr. 4207/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4207/2013
Dosar nr. 3/1/2013
Şedinţa publică din 2 octombrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 martie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta I.L. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General, SC H.N. SA şi V.Ş., să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 25 iunie 1997 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, şi H.H. având ca obiect apartamentul nr. A1., împreună cu cota de teren aferentă de 18,55 mp situat în Bucureşti, Str. W., sector 1, şi obligarea pârâtului V.Ş. să îi lase în deplină posesie şi proprietate imobilul mai sus menţionat.
Pârâtul V.Ş. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei interesului în promovarea acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
Prin sentinţa civilă nr. 518 din 16 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 756/2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 130 A din 15 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă I.L.
A reţinut instanţa de apel că pentru analiza obiectului pricinii ca şi element al puterii de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 756/2000, este lipsit de relevanţă dacă în acel litigiu capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute a avut caracter principal sau accesoriu.
Identitatea de părţi este îndeplinită deoarece aceeaşi persoană a avut calitatea de pârât în ambele pricini; în primul litigiu autorul pârâtului V.Ş. a fost chemat în judecată în calitate de chiriaş, iar în cel de-al doilea litigiu în calitate de proprietar al imobilului.
Este lipsit de relevanţă dacă apărarea dreptului de proprietate s-a exercitat prin acţiunea în revendicare prin compararea de titluri sau prin invocarea lipsei titlului pârâtului.
Prin decizia civilă nr. 7566 din 12 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă, reţinând că în mod corect instanţele anterioare au examinat excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la elementele primei judecăţi, verificând dacă părţile, obiectul şi cauza cererii pendinte sunt aceleaşi cu cele din litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 756/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183A din 2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399/2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
A arătat instanţa de recurs că, în raport de sentinţa irevocabilă nr. 756/2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, judecata acţiunii pendinte are acelaşi obiect şi aceeaşi cauză şi s-a purtat între aceleaşi părţi, cu aceeaşi calitate procesuală, astfel că operează excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie ce corespunde funcţiei extinctive a lucrului judecat, împiedicând o nouă judecată.
Critica recurentei-reclamante cu privire la greşita admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, prin care s-a susţinut că nu orice rezolvare dată pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul trebuie considerată ca lipsind hotărârea de efectul care să-i asigure imutabilitatea jurisdicţională, a fost găsită nefondată, reţinându-se că hotărârea judecătorească produce autoritate de lucru judecat, iar reluarea dezbaterilor, pentru a se ajunge la fondul raporturilor juridice dintre părţi, este posibilă numai în situaţia în care se invocă elemente noi, care să înlăture incidenţa excepţiei lucrului deja judecat. În schimb, dacă sesizând pentru a doua oară instanţa, partea se regăseşte în aceeaşi situaţie, devine incidenţă excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la prima hotărâre.
Cu referire la susţinerile recurentei-reclamante privitoare la diferenţa de cauză între acţiunea în constatarea nulităţii vânzării, accesorie revendicării, şi cea accesorie procedurii Legii nr. 10/2001, instanţa de recurs a arătat că sunt lipsite de relevanţă şi că izvorul dreptului a cărui valorificare s-a urmărit prin acţiune, a fost identic în ambele litigii.
Astfel, în contextul în care în primul litigiu reclamanta a revendicat întregul imobil, iar în cel de al doilea numai un apartament, din punct de vedere juridic există identitate de obiect; este artificială invocarea, ca argument al schimbării cauzei celei de-a doua cereri, a dobândirii bunului prin succesiune pentru cota de 1/6 şi prin schimb pentru cota de 5/6, atâta timp cât reclamanta a justificat pretinsul drept de proprietate al autorului în temeiul aceluiaşi act juridic în ambele litigii.
Atribuirea de către parte a unei alte naturi juridice aptului de partaj voluntar, de care s-a prevalat şi în prima judecată, nu determină schimbarea cauzei celei de-a doua cereri, în raport de care concluzia Curţii de Apel privind întrunirea condiţiei identităţii de cauză este corectă, iar criticile pe acest aspect nu sunt fondate.
Atât în litigiul pendinte, cât şi în cel anterior, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Faptul că în noul litigiu, reclamanta a adăugat noi texte de lege la temeiul juridic iniţial, respectiv dispoziţiile art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţie, nu schimbă cauza juridică, care se regăseşte în fundamentul pretenţiei.
Nici susţinerile în sensul că pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a condus la stabilirea a trei temeiuri de drept ale acţiunii în revendicare, respectiv dreptul comun (art. 480 C. civ.), legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 1 din Protocol 1 adiţional la Convenţie şi art. 6 din aceasta), nu au fost găsite întemeiate.
A reţinut instanţa de recurs că pronunţarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, nu a condus la stabilirea a trei temeiuri de drept ale acţiunii în revendicare; această decizie a examinat prevalenta legii generale sau a legii speciale, prin prisma respectării dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale protocoalelor adiţionale, în acţiunile în revendicare de drept comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Nu se poate astfel susţine schimbarea cauzei juridice a acţiunii în revendicare prin invocarea dispoziţiilor art. l din Protocolul adiţional la Convenţie şi a art. 6 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât normele convenţionale nu pot constitui, per se, temei al unui demers judiciar, invocarea lor fiind menită să justifice înlăturarea de la aplicare a unor dispoziţii din dreptul intern, atunci când ele sunt contrare tratatelor internaţionale la care România este parte.
împotriva deciziei pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 317 şi ale art 318 C. proc. civ. contestatoarea I.L. Aceasta a susţinut că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unor greşeli materiale, respectiv că instanţa de recurs a omis să cerceteze în întregime motivele de recurs care priveau lipsa identităţii de cauză, respectiv acele motive de recurs care priveau atât cauza concretă a soluţiei date în primul ciclu procesual, cât şi elementele noi invocate în cel de-al doilea ciclu procesual.
În motivarea căii extraordinare de atac, contestatoarea a arătat că instanţa de recurs nu a cercetat acele argumente care, dacă ar fi fost avute în vedere, ar fi condus la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, susţinând următoarele:
Schimbarea cadrului legal al revendicării, prin înlăturarea regulii unanimităţii, a avut drept consecinţă admisibilitatea acţiunii în revendicare promovate de un coproprietar, acesta dobândind calitate procesuală activă.
Apariţia Legii nr. 10/2001 a făcut să nască alături de acţiunea în revendicare, o altă cale de realizare a dreptului în favoarea persoanelor ale căror bunuri au fost preluate de stat. Ca urmare, constatarea nulităţii vânzării este accesorie acţiunii în realizarea dreptului ce poate fi făcută fie pe calea dreptului comun, fie pe calea Legii nr. 10/2001.
Acţiunea în constatarea nulităţii, accesorie revendicării şi respinsă ca lipsită de interes pe motiv de nerespectare a regulii unanimităţii, ori pentru lipsa identităţii între bunul „din acte" şi bunul revendicat, nu are aceeaşi soartă dacă este accesorie procedurii Legii nr. 10/2001, în acest din urmă caz existând interes, acţiunea fiind admisibilă.
În primul ciclu procesual nu a fost cercetat fondul cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare; cauzele de nulitate invocate în cele două litigii au fost diferite.
Instanţa de recurs nu a cercetat în întregime motivul de recurs invocat reţinând numai concluziile instanţelor din primul proces, fără a cerceta consecinţele deschiderii succesiunii după numitul I.G. şi fără a cerceta consecinţele sentinţei civile nr. 3686 din 28 martie 1997 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1, rămase irevocabilă.
Contestatoarea a solicitat să se constate că instanţa de recurs din eroare nu a observat faptul că judecata în primul proces a fost soluţionată în temeiul unei excepţii procesuale; prin urmare nu s-a făcut nicio judecată pe fond, astfel că nu se poate reţine existenţa autorităţii de lucru judecat a primului proces în raport de prezenta cerere de chemare în judecată.
Contestaţia în anulare este nefondată în considerarea argumentelor ce succed:
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare de drept comun reglementată de art. 317 C. proc. civ., se constată că deşi contestatoarea a invocat drept temei norma legală menţionată, nu a dezvoltat motive în susţinerea acesteia; prin urmare, invocarea acestor dispoziţii legale a fi fost făcută exclusiv în mod formal.
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare specială (reglementată de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.), se constată următoarele:
În sensul art. 318 C. proc. civ., „greşeala materială" înseamnă o greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. Trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia pronunţată.
Textul se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecaţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoana tară calitate, deşi la dosar se găsesc dovezi privind exercitarea în termen a căii de atac ori de plata a taxelor judiciare datorate, ori a calităţii de reprezentant.
Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt, iar nu de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.
în speţă, contestatoarea nu a invocat vreo greşeală materială în accepţiunea normei legale enunţate, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecaţii în recurs, ci a criticat modul în care instanţa de recurs a soluţionat excepţia autorităţii de lucru judecat.
Aceste aspecte nu se constituie într-o greşeală materială, astfel cum a fost aceasta prezentată şi cum pretinde norma invocată drept motiv de contestaţie în anulare.
Înalta Curte reţine de asemenea, că întrucât contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, care poate fi exercitată numai pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, excede analizei, în calea de atac declarată, examinarea unor pretinse greşeli de judecată.
Toate celelalte critici formulate prin contestaţia în anulare se referă la omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa pe unele aspecte invocate prin cererea de recurs şi se încadrează în prevederile art. 318 alin. (1) teza a II - a C. proc. civ.
Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. este necesar ca realmente instanţa de recurs să nu fi examinat toate motivele de casare sau de modificare.
Această ipoteză nu se regăseşte atunci când, procedând la sistematizarea criticilor formulate, instanţa le-a examinat împreună şi le-a răspuns prin argumente comune. Textul legal se referă în mod expres la motivele de casare sau de modificare iar nu la argumente care, oricât de larg ar fi dezvoltate, trebuie să se subsumeze motivelor de recurs prevăzute de lege.
Din analiza cererii de recurs rezultă că reclamanta I.L. a formulat 11 motive de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de recurs şi-a construit motivarea prin raportare la criticile invocate în susţinerea fiecărui motiv de recurs în parte şi a avut în vedere aspectele relevate de contestatoare, aşa cum acestea au fost structurate în cadrul fiecărui motiv de recurs.
Astfel, în considerentele deciziei atacate, instanţa de recurs a reţinut mai întâi conţinutul criticilor formulate de recurentă în susţinerea fiecărui motiv de recurs în parte şi apoi a analizat punctual fiecare aspect, răspunzând susţinerilor după cum acestea au fost structurate de reclamanta I.L. Sunt vădit nefondate susţinerile contestatoarei sub aspectul necercetării de către instanţa de recurs a criticilor de recurs privind lipsa identităţii de cauză, din sinteza considerentelor deciziei ce face obiectul contestaţiei în anulare expuse în precedent, rezultând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat identitatea de cauză a celor două cereri de chemare în judecată şi a concluzionat, motivat, că operează excepţia autorităţii de lucru judecat.
Prin cel de-al treilea motiv de contestaţie în anulare, s-a susţinut că instanţa de recurs a omis să cerceteze în întregime acele motive de recurs care priveau atât cauza concretă a soluţiei date în primul ciclu procesual, cât şi elementele noi invocate în cel de-al doilea ciclu procesual.
Înalta Curte reţine că pentru a se putea invoca necercetarea unui motiv de recurs este necesar ca acesta să fi fost formulat de o manieră care să permită instanţei să identifice motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Nu orice nemulţumire a părţii dechide calea contestaţiei în anulare.
Astfel, din formularea celui de-al treilea motiv de contestaţie în anulare nu rezultă în concret ce critică de nelegalitate a rămas necercetată, cu atât mai mult cu cât nici în cererea de recurs criticile nu au fost expuse cu acurateţe. Cu toate acestea, instanţa de recurs a exercitat controlul de legalitate cu referire la excepţia autorităţii de lucru judecat, prin raportare la sentinţa civilă nr. 756/2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, şi a răspuns celor 11 critici formulate de recurentă.
În consecinţă, criticile formulate în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu sunt fondate.
Pentru considerentele expuse, reţinând că nu au fost formulate critici care să se subsumeze dispoziţiilor art. 317 C. proc. civ. iar cele privind incidenţa dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. nu sunt fondate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea I.L. împotriva deciziei nr. 7566 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4165/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4281/2013. Civil → |
|---|
