ICCJ. Decizia nr. 4784/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4784/2013
Dosar nr. 3390/97/2010*
Şedinţa publică din 24 octombrie 2013
Deliberând. în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 3390/97/2010, precizată ulterior, reclamanţii SC D. SRL şi D.M.C. au solicitat m contradictoriu eu pârâta SC A.D. SA obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 1.740.000 RON, iar reclamantului suma de 435.000 RON, reprezentând prejudiciu cauzat acestora de incendierea autoturismului marca D.L.L., 1,4 G. cu nr. de înmatriculare UUU.
În motivarea acţiunii s-a susţinut ca autovehiculul, care avea montată din fabrică instalaţia G., a fost achiziţionat de reclamanta SC D. SRL în cursul anului 2008, iar la data de 01 iulie 2008, în timp ce reclamantul se afla la volan, în jurul orelor 2:30, a luat foc, fiind complet distrus, reclamantul fiind internat în spital cu arsuri de gradul II la nivelul feţei şi ambelor braţe.
S-a arătat că, din acest motiv, de activitatea de magazin şi cea de taximetrie nu s-a mai ocupat nimeni, reclamanta fiind lipsită de venituri, iar datoriile acesteia au crescut. Că, în ce-l priveşte pe reclamant acesta a suferit atât fizic cât şi emoţionai în urma accidentului, că perioada de vindecare a fost îndelungată şi că nu îşi mai poate desfăşura activităţile cotidiene la fel ca înainte de accident, pielea de pe corp şi faţă fiind foarte sensibilă.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
La 17 februarie 2011, reclamanţii au formulat o nouă precizare de acţiune prin care au invocat ca temei de drept, pe Sângă dispoziţiile art. 998-999 C. civ şi Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defecte, Directiva nr. 85/374/CEE a Parlamentului European, precum şi art. 1000 C. civ.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta SC A.D. SA a invocat excepţiile necom pe tentei teritoriale a Tribunalului Hunedoara raportat la dispoziţiile art. 5. art. 7 şi art. 158 C. proc. civ. în măsura în care sediul său se află în Piteşti, a netimbrării acţiunii şi a prescripţiei dreptului la acţiune întrucât acţiunea în despăgubiri întemeiată pe vicii ascunse se prescrie în termen de 6 luni de la descoperirea lor. potrivit art. 5 şi 11 din Decretul nr. 167/1958
Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată deoarece au înştiinţat-o despre accident la o lună după producerea acestuia, deşi potrivit contractului de garanţie avea obligaţia anunţării imediate, astfel că pârâta a fost pusa în imposibilitatea de a se apăra. Nerespectând şi încălcând obligaţiile ce le reveneau conform carnetului de garanţie, nu mai sunt în drept să solicite despăgubiri.
A fost formulată cerere de intervenţie în interesul pârâtei de către imervenienla SC L.R.R. SRL, în temeiul contractului de colaborare nr. CC1./12 aprilie 2007, în baza căruia a furnizat şi montat instalaţii G. pe autovehiculele produse de pârâtă. A susţinut cele trei excepţii invocate de către pârâtă, pentru aceleaşi considerente, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, întrucât aceştia nu au respectat obligaţiile din carnetul de garanţie al autovehiculului, iar incendiul se datorează avariilor cauzate de reclamant şi nu culpei pârâtei.
Excepţia necompetenţei sale teritoriale a fost respinsă de Tribunalul Hunedoara prin încheierea din data de 20 decembrie 2010, iar cea a netimbrării, ca urmare a admiterii cererii reclamanţilor de acordare a ajutorului public judiciar, respectiv facilităţi constând în scutirea de la plata taxei de timbru prin încheierea din 28 ianuarie 2011.
Prin încheierea din şedinţa publică din data de 17 februarie 2011 s-a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie.
Prin sentinţa nr. 1470/CA/2010 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, pronunţată în Dosar nr. 3390/97/2010, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii SC D. SRL şi D.M.C., împotriva pârâtei SC A.D. SA şi s-a admis în parte cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de intervenienta SC L.R.R. SRL.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţa, ca urmare a invocării din oficiu a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în răspundere delictuală a reţinut că răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defecte reglementată prin Legea nr. 240/2004, care transpune în dreptul român Directiva nr. 85/374/CEE a Parlamentului European, priveşte pagubele produse de produsele defecte oricărei persoane fie ea fizică ori juridică, astfel că susţinerile intervenientei că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă, întrucât reclamanta nu se încadrează în definiţia consumatorului, potrivit art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, nu sunt fondate.
Tribunalul Hunedoara a constatat că, în măsura în care precizarea de acţiune prin care s-a invocat ea temei de drept suplimentar Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generale de produsele defecte. Directiva nr. 85/374/CEE a Parlamentului European, precum şi art. 1000 C. civ. a fost depusă doar la 17 februarie 2011, reclamanţii au încălcat dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. prima zi de înfăţişare fiind la data de 21 octombrie 2010, astfel că urmează să se pronunţe doar asupra acţiunii introductive, reclamanţii urmând a introduce o acţiune în răspundere separată.
În ce o priveşte pe reclamanta SC D. SRL, s-a apreciat că acţiunea în răspundere delictuală întemeiată pe art. 998, 999 C. civ., este inadmisibilă, această răspundere fiind subsidiară faţă de răspunderea contractuală pentru vicii ce rezultă din art. 5 din contractul de vânzare cumpărare din data de 4 martie 2008 coroborat cu carnetul de garanţie. Pe de altă parte, chiar dacă nu s-ar mai putea folosi de o acţiune în răspundere contractuală, reclamanta ar avea la îndemână acţiunea în răspundere delictuală întemeiată pe Legea nr. 240/2004 în răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defecte (care aşa cum s-a arătat este tardiv precizată), care este o normă specială, care se apiică cu prioritate faţa de acţiunea în răspundere delictuală de drept comun.
Şi raportat la reclamantul D.M.C. s-a considerat că nici acesta nu se poate prevala de acţiunea în răspundere delictuală de drept comun întemeiată pe art. 998, 999 C. civ., el având la îndemână acţiunea întemeiată pe răspunderea legală a producătorilor pentru pagubele generate de produsele defecte reglementată prin Legea nr. 240/2004, Directiva nr. 85/374/CEE a Parlamentului European, care prevalează răspunderii reglementate de C. civ.
Prin decizia civilă nr. 7 din 06 martie 2013 a Curţii de Apel Alba Julia, secţia a ll-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanţii SC D. SRL. D.M.C. şi de întervenienta SC L.R.R. SRL împotriva sentinţei nr. 147Q/CA/2Q10, pronunţate de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 3390/97/2010.
A desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:
Dacă iniţial reclamanţii, atât persoana fizică, cât şi juridică şi-au întemeiat acţiunea în răspundere civilă pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., prin precizarea depusă, au invocat suplimentar şi prevederile Legii nr. 240/2004 şi art. 1000 alin. (1) C. civ.
Prima instanţă referindu-se la posibilitatea conferită reclamanţilor de a-şi modifica acţiunea, doar până la prima zi de înfăţişare, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat greşit caracterul imperativ al acestei prevederi, sub acest aspect susţinerilor apelanţilor reclamanţi fiind fondate.
Aşa cum rezultă din înscrisurile dosarului, ulterior precizării suplimentare a temeiurilor de drept, nici pârâta şi, nici întervenienta în interesul său, nu au formulat opoziţii cu privire la acest aspect, din contră prin note de şedinţă fiind prezentate apărări şi cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii bazate pe prevederile Legii nr. 240/2004.
În condiţiile în care, în caz de neopunere a părţii adverse, acţiunea poate fi modificată chiar şi după primul termen de judecată, curtea apreciază că prima instanţă a invocat, în mod greşit, excepţia de tardivitate a depunerii precizării.
Astfel, reţinând caracterul subsidiar al răspunderii delictuale a reclamantei persoană juridică faţă de răspunderea contractuală, nu a fost analizată acţiunea acesteia din prisma dispoziţiilor Legii nr. 240/2004, deşi prima instanţă a respins susţinerile intervenientei intimate prin care se contesta îndreptăţirea de a beneficia de aceste prevederi în lipsa calităţii sale de consumator, aspect care nu face obiectul controlului judiciar.
În privinţa reclamantului persoană fizică, ce nu fost parte în contractul încheiat cu pârâta, deşi a procedat la verificarea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii promovate în temeiul Legii nr. 240/2004, prima instanţă nu s-a pronunţat raportat ia elementele răspunderii civile delictuale invocate conform art. 998-999 C. civ., apreciind nejustificat că sunt excluse chiar prin invocarea tardivă a legii speciale.
În ceea ce priveşte interacţiunea dintre mecanismul de răspundere prevăzut în Directiva nr. 85/374/CEE din 25 iulie 1985 privind răspunderea producătorului, modificată şi completată prin Directiva nr. 1999/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, şi alte forme de răspundere consacrate în dreptul naţional al statelor, art. 9 din Legea nr. 240/2004 care transpune această directivă nu exclude posibilitatea victimei de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale, ori al unui alt regim de răspundere existent.
Astfel, se subliniază caracterul complementar şi facultativ al mecanismului, persoana care se pretinde vătămata sau prejudiciată fiind singura îndreptăţită să aleagă între modalitatea cea mai potrivită pentru repararea prejudiciului suferii, iară însă, a putea combina diferite de răspundere.
În speţă, alegerea aparţine apelanţilor- reclamanţi, urmând ca. în raport de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., să fie lămurit sub acest aspect cadrul procesual.
Pentru considerentele expuse, tară a aprecia necesară analizarea şi a celorlalte motive invocate de reclamanţi, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma aplicabilă cauzei, Curtea va admite apelul ce l-au formulat şi, având în vedere caracterul accesoriu al cererii întervenientei, va admite şi apelul acesteia, cu consecinţa desfiinţării sentinţei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudeeare primei instanţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC A.D. SA Mioveni şi de intervenienta SC L.R.R. SRL.
Recurenta SC A.D. SA Mioveni a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor procesuale, în principal a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
Se arată că pârâta a fost acţionată în judecată de către SC D. SRL şi D.M.C., solicitând obligarea la plata sumei de 1.740.000 RON către SC D. SRL şi a sumei de 435.000 RON către D.M.C. Ambele cereri au fost scutite de plata taxei judiciare de timbru, deşi SC D. SRL era o persoană juridică, în drept s-au invocat dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Primul termen de judecată a avut loc în data de 21 octombrie 2010, iar prima zi de înfăţişare în data de 16 decembrie 2010 - moment la care au fost puse concluzii de către părţi asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Hunedoara.
Abia la termenul de judecată din 17 februarie 2011, reclamanţii au precizat ca temei de drept suplimentar Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, precum şi art. 1000 C. civ.
În aceste condiţii, având în vedere prevederile art. 132 C. proc. civ., instanţa de fond nu a luat în considerare temeiul de drept suplimentar, indicând reclamanţilor posibilitatea introducerii unei acţiuni în răspundere separate, întemeiată pe Legea nr. 240/2004 şi art. 1000 C. civ., acţiune ce face obiectul Dosar nr. 5409/97/2012 de pe rolul Tribunalului Hunedoara.
Recurenta a criticat modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor legale incidente, în sensul că „în caz de neopunere a părţii adverse, acţiunea poate fi modificată şi după primul termen de judecată", admiţând astfel apelurile declarate de reclamanţii SC D. SRL şi D.M.C.
Recurenta invocă jurisprudenţa curţii de apel Cluj, care prin decizia, nr. 362/2000, a statuat că este nelegală modificarea cererii de chemare în judecată a reclamantei, care nu s-a realizat la prima zi de înfăţişare şi în lipsa consimţământului pârâţilor.
Din interpretarea corectă a dispoziţiilor înscrise în art. 129-130 şi 132 C. proc. civ., rezultă că modificarea unei acţiuni nu se poate face decât la prima zi de înfăţişare sau în termenul acordat de instanţă în acest scop, în formă scrisă şi comunicată pârâtului. Orice modificare făcută după această dată, nu poate fi primită, decât dacă pârâtul nu se opune, iar schimbarea temeiului juridic al acţiunii trebuie să fie pusă întotdeauna în discuţia părţilor.
Or, instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor modificarea temeiului juridic al acţiunii, întrucât această modificare a survenit după doua termene de judecată de la momentul primei zile de înfăţişare.
Recurenta-intervenientă SC L.R.R. SRL a arătat că instanţa de apei a iacm o aplicare şi interpretare greşita a dispoziţiilor art. 132 şi 134 C. proc. civ. şi s-a considerat eronat că pârâta SC A.D. SA şi intervenienla SC L.R.R. SRL au fost de acord cu modificarea acţiunii după primul termen de judecata, deoarece acordul pârtii adverse cu privire la modificarea de acţiune trebuie să fie manifestat în mod expres şi să fie consemnat în încheierea de şedinţă. Acest acord nu poate 11 dedus de către instanţa de judecată, aşa cum a procedat instanţa de apel.
Nu se poate prezuma un acord tacit, din moment ce atitudinea pârâţilor a fost aceea de respingere a acţiunii, pe tot parcursul procesului, rezultând din mai multe acte procesuale, cum ar fi; discutarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în formularea iniţiala şi solicitarea de respingere a acţiunii pe fond.
Instanţa era legată de limitele în care a fost investită de părţi, în virtutea principiului disponibilităţii, şi nu putea să modifice cadrul procesual din proprie iniţiativă, pentru că ar fi însemnat sa se substituie voinţei pârtilor, ceea ce ar fi fost inadmisibil.
Recursurile sunt nefondate.
Examinând susţinerile recurenţilor, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, urmând a fi analizate din această perspectivă.
Analizând actele şi lucrările dosarului precum şi susţinerile părţilor se reţine ca hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală, soluţionând în mod judicios litigiul dedus judecăţii.
În esenţă - recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 132-134 din C. proc. civ., deoarece s-a statuat că, daca pârâţii nu s-au opus niodiftcăriî acţiunii iniţiale, instanţa poate să treacă la soluţionarea cererii formulata pe un temei de drept suplimentar. În speţă Legea nr. 240/2004.
Susţinerile sunt neîntemeiate, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 134 C. proc. civ., este socotită prima zi de înfăţişare, aceea, în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.
Primul termen de judecată în faţa instanţei de fond s-a acordat în data de 21 octombrie 2010, iar prima zi de înfăţişare se poate socoti data de 16 decembrie 2010, când nu fost puse concluzii de către părţi asupra excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Hunedoara.
Ulterior acestui moment, respectiv la termenul de judecată din 17 februarie 2011, reclamanţii au precizat ca temei de drept suplimentar Legea nr. 240./2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte precum şi art. 1000 C. civ.
Deşi modificarea acţiunii a avut loc după prima zi de înfăţişare, respectiv la data de 17 februarie 2011, pârâţii şi intervenientul nu s-au opus, astiel încât este neîntemeiată susţinerea că din poziţia procesuală adoptată în cursul dezbaterilor se poate deduce opoziţia pârâţilor şi a intervenientului accesoriu.
Analizând actele şi lucrările Dosarului nr. 3390/97/2010, al Tribunalului Hunedoara, rezultă că la data de 17 februarie 2011, prin încheiere, instanţa a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul SC L.R.R. SRL şi a luat act că se depune o precizare de acţiune, comunicând câte un exemplar părţilor prezente şi apărătorilor, fără ca părţile să se opună modificării acţiunii. Aşa fiind, instanţa şi-a îndeplinit obligaţia procedurală, respectând astfel principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, principii care se concretizează prin aducerea la cunoştinţa pârâţilor şi a intervenientului accesoriu a precizării depuse în şedinţă publică.
Norma de drept prevăzută de art. 132 C. proc. civ. nu este imperativă, în jurisprudenţă statuându-se în mod constant că acordul pârâtului pentru modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată nu trebuie să fie expres.
Or, în situaţia în care partea prezentă a luat cunoştinţă despre o atare modificare tardivă a cererii de chemare în judecată şi nu s-a opus acesteia, in limine litis, se prezuma că a acceptat-o, nemaiputând reveni ulterior, pe parcursul procesului sau prin exerciţiul căilor de atac asupra acestei poziţii.
Esenţial pentru soluţionarea cauzei este faptul că nu există nici un act de opunere la depunerea modificării acţiunii, nefiind relevant că nu s-a făcut dovada unui acord expres, de vreme ce aceste aspecte pot fi invocate numai înaintea primei Instanţe, nu şi în căile de atac.
Depunerea cererii prin care s-a modificat acţiunea, în lipsa opunerii părţilor adverse, a determinat investirea instanţei cu o acţiune având un nou temei juridic, astfel încât aceasta era obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor, în limita investirii sale, determinând cadrul procesual, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC A.D. SA Mioveni şi de intervenienta SC L.R.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 7 din 06 martie 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia a II- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4756/2013. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4846/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
