ICCJ. Decizia nr. 4973/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4973/2013

Dosar nr. 1619/108/2007

Şedinţa publică din 4 noiembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 42 din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Arad s-a admis în parte acţiunea civilă precizată de reclamanta C.C.I.A. a Judeţului Arad împotriva pârâtei D.M.S.S.F. Arad şi s-a dispus anularea art. 5 din Dispoziţia nr. 1526 din 9 martie 2007 emisă de directorul executiv al pârâtei şi modificarea parţială a art. 7, în sensul că afectaţiunea avută de imobilul situat în Arad, încetează la 25 septembrie 2008. A fost respinsă cererea de modificare a dispoziţiei sus menţionate în sensul restrângerii dreptului de folosinţă al pârâtei.

De asemenea a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 306.993,14 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă şi chirie pentru imobilul sus - menţionat pentru perioada 25 septembrie 2005 - 25 septembrie 2008.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei, începând cu 26 septembrie 2008 şi până la punerea în posesie asupra imobilului, o sumă lunară reprezentând echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 3.440,6 euro, cu titlul de contravaloare folosinţă imobil.

Au fost respinse restul pretenţiilor reclamantei.

A fost respinsă de asemenea şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei şi excepţia de inadmisibilitate a acţiunii raportate la acţiunea reconvenţională formulată de pârâtă şi a fost admisă în parte acţiunea reconvenţională formulată şi precizată de pârâtă împotriva reclamantei, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.410.272,3 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor realizate de pârâtă ce au sporit valoarea imobilului.

A fost respins capătul de cerere al acţiunii reconvenţionale privind obligarea reclamantei la menţinerea afectaţiunii imobilului pentru o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii dispoziţiei sus-menţionate.

A fost compensată creanţa de 306.993,14 lei sus - menţionată cu creanţa de 3.410.272,3 lei sus-menţionată până la concurenţa celei mai mici creanţe şi a fost obligată după compensare reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.103.279,16 lei.

De asemenea au fost compensate cheltuielile de judecată ale părţilor.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit extrasului C.F. Arad şi a colii C.F. Arad, imobilul intravilan cu casă din Arad, în suprafaţă de 896 mp a fost proprietatea tabulară a C.C.I.A. a Judeţului Arad.

În baza art. 1 şi 2 din Decretul nr. 74 din 25 februarie 1949, C.C.I. Arad se desfiinţează, iar patrimoniul acesteia este preluat de Statul Român, care îşi intabulează dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus - menţionat, prin aceiaşi încheiere de C.F. din 11 mai 1949 notându-se atribuirea imobilului către M.C.A.

Prin încheierea de C.F. din 27 noiembrie 1981 se notează asupra imobilului, dreptul de administrare operativă în favoarea Muzeului Judeţean Arad, iar prin încheierea de C.F. din 22 iunie 1990 se notează asupra aceluiaşi imobil dreptul de administrare directă în favoarea pârâtei.

Întrucât pârâta, ca instituţie publică, s-a găsit în subordinea Ministerului Muncii (denumirea acestui minister a suferit modificări repetate în timp), parte din spaţiul imobilului din litigiu a fost sau este ocupat şi de alte instituţii publice, desprinse din structura pârâtei (C.J.P., I.T.M., A.J.O.F.M.), instituţii care nu au fost introduse în cauză ca părţi.

În drept, situaţia juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001, acesta înscriindu-se la art. 2 lit. h) din lege, respectiv fiind un imobil preluat cu titlu valabil de către stat.

Instanţa de fond a reţinut că acest imobil a fost preluat cu titlu valabil şi că nu este contestată calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii,şi că potrivit datelor dosarului, pârâta este una şi aceiaşi persoană cu persoana juridică desfiinţată în 1949, aspect stabilit prin sentinţa civilă nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, definitivă prin Decizia civilă nr. 680/2002 a Tribunalului Arad şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7/2003 a Curţii de Apel Timişoara.

Anterior modificărilor aduse de Legea nr. 247/2005, art. 16 al Legii nr. 10/2001, prevedea că imobilele preluate cu titlu valabil ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social - culturale sau de instituţii publice etc. nu se restituie foştilor proprietari în natură, dacă sunt necesare în vederea continuării activităţilor de interes public, social - cultural sau obştesc, fiind acordate măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest context legislativ, demersurile reclamantei nu au fost finalizate cu restituirea în natură a imobilului, ci prin înscrierea acestuia pe lista imobilelor pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, art. 16 al Legii nr. 10/2001 a suferit modificări care, raportate la imobilul în speţă, dispuneau în esenţă restituirea către fostul proprietar a imobilului, cu obligaţia acestuia din urmă de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la trei ani.

În calitate de deţinătoare a imobilului în litigiu, pârâta a emis dispoziţia de restituire din 09 martie 2007, contestată de către reclamantă în prezenta cauză.

Astfel instanţa de fond a reţinut că un prim aspect care trebuie stabilit este cel al datei de la care se calculează termenul de până la trei ani în care fostul proprietar este obligat să menţină afectaţiunea imobilului.

S-a apreciat că în mod evident, legiuitorul nu a intenţionat să lase la latitudinea unităţii deţinătoare data la care să emită dispoziţia de restituire, chiar dacă prin modificarea adusă art. 16 din Legea nr. 10/2001, nu a prevăzut un termen limită în acest scop. În mod rezonabil termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Lege, care se raporta la notificarea iniţială, urmează a fi utilizat şi în această situaţie, raportat la data la care regimul juridic al imobilului s-a schimbat, în sensul că acesta a devenit restituibil în natură.

De altfel, prin sentinţa civilă nr. 68 din 24 ianuarie 2006 pronunţată în Dosar nr. 9066/108/2006 a Tribunalului Arad, irevocabilă, s-a statuat că termenul până la care trebuia emisă dispoziţia de restituire în natură a expirat la 25 septembrie 2005, calculat potrivit raţionamentului sus menţionat în raport cu data de 25 iulie 2005 la care a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005.

Aceste statuări intrate în puterea de lucru judecat nu pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.

În acest context, s-a reţinut că apărările pârâtei potrivit cărora nu a avut cunoştinţă de existenţa notificării şi că discuţiile pentru retrocedarea imobilului s-au purtat exclusiv între ministerul său tutelar şi reclamantă sunt contrazise de adresa înregistrată din 4 aprilie 2003, ce probează cu prisosinţă faptul că pârâta cunoştea situaţia juridică a imobilului şi existenţa notificării din Dosarul execuţional nr. 569 din 16 iulie 2001, purtând o corespondenţă cu reclamanta în vederea completării probaţiunii referitoare la calitatea acesteia de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/ 2001.

Ca atare s-a reţinut că, dispoziţia de restituire a fost emisă cu întârziere, ceea ce implică necesitatea modificării art. 7 din dispoziţie, în sensul că afectaţiunea actuală a imobilului trebuia menţinută până la data de 25 septembrie 2008.

Un al doilea aspect cea fost analizat în cauză, este acela al părţii din imobil care îndeplineşte criteriile legale pentru menţinerea afectaţiunii actuale, raportat la solicitarea reclamantei de restituire imediată a celeilalte părţi a imobilului şi mai ales la pretenţiile reclamantei de despăgubiri, pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

Art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/ 2005, face referire la imobilele „ având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social - culturale (…)”.

Corelând aceste dispoziţii legale cu enumerarea cuprinsă în anexa nr. 2 lit. a) pct. 3, s-a apreciat că afectaţiunea avută de imobil la data la care ar fi trebuit emisă dispoziţia de restituire privea întreaga suprafaţă a acestuia, neputând fi restrânsă, deoarece întreaga clădire era folosită ca sediu al unor instituţii publice (direcţie judeţeană de muncă, casă judeţeană de pensii, inspectorat teritorial de muncă) ce fac parte din structura unui minister, fiind absolut necesare desfăşurării activităţilor de interes public al acestora.

Un al treilea aspect este acela al posibilităţii condiţionării restituirii efective a imobilului (punere în posesie) de plata unor sume reprezentând investiţii şi modernizări la imobil făcute de unitatea deţinătoare, condiţionare realizată de pârâtă prin art. 5 al dispoziţiei contestate.

Sub acest aspect s-a reţinut în primul rând că, pârâta prin cererile şi apărările făcute, nu a invocat existenţa unui drept de retenţie asupra imobilului, iar în al doilea rând, că o atare condiţionare nu este prevăzută de lege, fiind aşadar nelegală.

Înserarea în cuprinsul art. 5 din dispoziţie a unor prevederi legale ce privesc imobilele cu destinaţie de locuinţă şi raporturile de despăgubire generate de restituirea acestora este neavenită şi urmează a fi înlăturată.

Prin precizarea de acţiune, reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, începând cu data preluării imobilului de către stat şi până la 23 septembrie 2008, precum şi la plata de daune moratorii în cuantumul legal.

Prin notele de şedinţă de la filele 426 - 428, reclamanta a arătat că pretenţiile sale la suma de 4.906.429,36 lei au caracter subsidiar, fiind menţionate în măsura în care va fi admisă acţiunea reconvenţională a pârâtei privind plata investiţiilor făcute.

La termenul soluţionării cauzei, reclamanta a precizat că solicită, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.207.282,68 lei cu titlu de chirie şi dobânzi datorate pentru perioada care începe din 24 septembrie 2005 şi obligarea pârâtei la plata chiriei la nivelul pieţei până la predarea folosinţei imobilului, iar în subsidiar, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 4.906.429, 36 lei, cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză, fără a mai reitera cererea de daune moratorii.

Cu privire la aceste capete de cerere, instanţa de fond a reţinut în primul rând că imobilul în discuţie a fost preluat de Statul Român în anul 1949, cu titlu valabil, după cum s-a arătat mai sus, şi nu a fost încă restituit reclamantei.

Spre deosebire de situaţia imobilelor preluate fără titlu valabil, în privinţa cărora art. 2 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 precizează că se consideră a nu fi ieşit niciodată din patrimoniul foştilor proprietari, în cazul preluării cu titlu valabil, ca în speţă, Statul Român a devenit proprietar, cu consecinţa că dreptul de proprietate asupra imobilului a ieşit din patrimoniul fostului proprietar, care va deveni proprietar asupra respectivului imobil, potrivit voinţei legiuitorului, urmare a acordării acestui drept ca măsură reparatorie în condiţiile Legii nr. 10/2001. În plus este de observat că o mare parte a intervalului de timp pentru care se reclamă lipsa de folosinţă, reclamanta nici nu a existat ca persoană juridică.

Astfel s-a reţinut că, în perioada de la preluarea imobilului de către stat şi până la momentul emiterii dispoziţiei de restituire în baza art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată, reclamanta nu poate justifica în patrimoniul său existenţa unui drept de proprietate a cărui exercitare deplină să fie îngrădită cu consecinţa naşterii unui drept de despăgubire, cu corectivul la care s-a făcut referire mai sus privind depăşirea termenului legal de emitere a dispoziţiei de restituire.

În concluzie, s-a reţinut că pentru perioada 1949 - 25 septembrie 2005 reclamanta nu poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra imobilului.

În ce priveşte calculul suprafeţelor pentru care reclamanta este îndreptăţită la plata contravalorii lipsei de folosinţă, instanţa de fond a apreciat că în virtutea calităţii sale de unitate deţinătoare titulară a unui drept de administrare directă,înscris ca atare în cartea funciară asupra întregului imobil, pârâtei îi revine obligaţia de despăgubire, indiferent de natura juridică a raporturilor sale cu celelalte instituţii publice care ocupă imobilul.

În privinţa cuantumului sumelor datorate cu acest temei, instanţa a reţinut că pentru perioada 25 septembrie 2005 - 10 ianuarie 2007 nu a existat o dispoziţie legală expresă, deşi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost modificat ulterior Legii nr. 247/2005 prin O.U.G. nr. 209 din 22 decembrie 2005, act normativ care a introdus în sarcina unităţii deţinătoare obligaţia de plată a unei chirii, făcând referire la o viitoare H.G. care va stabili cuantumul acesteia.

În fapt, această H.G. nr. 1886/2006 a intrat în vigoare la 10 ianuarie 2007, astfel că pentru perioada 25 septembrie 2005 - 10 ianuarie 2007, instanţa a apreciat că o despăgubire echitabilă pentru lipsa de folosinţă, o reprezintă chiria existentă pe piaţa liberă.

Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat de expertul J.V. valoarea acestei chirii este de 208.559,66 lei, incluzând şi contravaloarea lipsei de folosinţă asupra terenului.

Întrucât, aşa cum s-a menţionat mai sus, întreg spaţiul imobilului este ocupat de instituţii publice, justificând în întregime menţinerea afectaţiunii pe o perioadă de trei ani, tribunalul nu a reţinut modul de calcul propus de reclamantă, potrivit căruia cuantumul chiriei stabilit prin H.G. nr. 1886/2006 este aplicabil exclusiv suprafeţei ocupate de instituţia pârâtă, iar nu şi suprafeţelor ocupate de celelalte instituţii publice care nu au fost împrocesuate (pentru care se solicită chiria la preţul pieţei ).

Din acest considerent, pentru perioada 10 ianuarie 2007 - 25 septembrie 2008, cuantumul chiriei calculate în baza H.G. nr. 1887/2006 şi nr. 343/2007 şi datorate reclamantei de către pârâtă (conform expertizei 8 lei/lună x 3,28 luni x 896 mp plus 7 lei/lună x 17,17 luni x 896 mp) este de 131.201,28 lei.

Având în vedere precizarea de acţiune făcută de reclamantă şi faptul că de la 25 septembrie 2008, pârâta nu mai deţine un titlu legal pentru folosinţă imobilul, tribunalul în baza art. 480 şi urm. C. civ., a obligat pârâta ca de la această dată şi până la punerea imobilului în posesia reclamantei,să plătească acesteia o sumă lunară reprezentând echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 3440,6 euro, calculată ca produs între suprafaţa imobilului şi valoarea chiriei pe metrul pătrat, estimată de expert ca fiind de 3,84 euro pe piaţa liberă.

Cu privire la acţiunea reconvenţională formulată şi precizată de pârâtă, prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.337.478 lei reprezentând sporul de valoare adus imobilului şi la menţinerea afectaţiunii imobilului pentru o perioada de până la 3 ani de la data emiterii dispoziţiei de restituire a imobilului (prin precizarea de acţiune ulterioară pretenţiile fiind majorate la suma de 3.410.272,30 lei rezultată în urma expertizei), tribunalul a reţinut în primul rând că cel de-al doilea capăt de cerere este neîntemeiat pentru considerentele ce au fost expuse cu ocazia analizei legalităţii dispoziţiei emise de pârâtă.

În ce priveşte primul capăt de cerere, statuând cu prioritate conform art. 137 C. proc. civ., asupra excepţiilor ridicate de reclamantă, tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate.

Pârâta are calitate procesuală activă pentru a solicita sumele sus - menţionate, întrucât cheltuielile de modernizare şi consolidare au fost efectuate din bugetul propriu al acesteia ca persoană juridică, neavând relevanţă că instituţia este finanţată de la bugetul de stat.

Cererea reconvenţională este de asemenea admisibilă în condiţiile în care, în lipsa unui temei legal expres care să prevadă obligaţia de despăgubire a unităţii deţinătoare pentru sporul de valoare adus imobilului cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, care a fost preluat de stat cu titlu valabil, se invocă incidenţa principiului îmbogăţirii fără justă cauză.

În speţă, pârâta a preluat în administrare directă în anul 1990 un imobil pe care ulterior l-a modernizat şi consolidat pe cheltuială proprie (perioada 1997 - decembrie 1998) cu bună credinţă.

Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul tehnic judiciar P.I.M., aceste lucrări au adus imobilului un spor de valoare de 3.410.272,30 lei.

În cauză s-a efectuat, la cererea reclamantei, o nouă expertiză tehnică judiciară pentru a se stabili dacă lucrările de consolidare efectuate de pârâtă au fost necesare pentru o exploatare normală, ori au fost determinate de folosirea lui de către pârâtă în modul ales de aceasta, expertul tehnic judiciar M.I. a concluzionat astfel că valoarea actualizată a lucrărilor necesare pentru menţinerea în exploatare a imobilului în litigiu, este de 4.163.195,47 lei.

În mod evident, valoarea imobilului care se restituie reclamantei a crescut datorită lucrărilor efectuate de către pârâtă, existând o legătură directă între îmbogăţirea reclamantei şi însărăcirea pârâtei cu contravaloarea lucrărilor evidenţiate de experţi şi al căror costuri le-a suportat pârâta.

Pentru aceste considerente, acţiunea reconvenţională formulată de pârâtă a fost admisă cu privire la acest capăt de cerere, în limita sumei de 3.410.272,30 lei solicitată prin precizarea de acţiune reconvenţională.

Potrivit ordinelor de plată de la filele 431 - 441, pârâta a achitat reclamantei suma totală de 32.767,80 lei, reprezentând chirii, astfel încât creanţa reclamantei faţă de pârâtă se reduce (pentru contravaloarea chiriei şi lipsei de folosinţă datorate până la 25 septembrie 2008) la suma de 306.993,14 lei.

Având în vedere cererea de compensare a datoriilor reciproce formulată de reclamantă, în baza art. 1143 şi urm. C. civ., instanţa a realizat compensarea acestei creanţe de 306.993,14 lei deţinută de reclamantă faţă de pârâtă, cu creanţa de 3.410.272,30 lei avută de pârâtă faţă de reclamantă, până la concurenţa celei mai mici sume, urmând ca după compensare reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.103.279,16 lei.

Văzând că cererile ambelor părţi au fost admise în parte, în baza art. 276 C. proc. civ., tribunalul a compensat în totalitate cheltuielile de judecată ale părţilor.

Împotriva sentinţei civile nr. 42 din 28 ianuarie 2008, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 1619/108/2007, în termen legal, au declarat apel atât reclamanta C.C.I.A. a Judeţului Arad, la data de 18 martie 2009, cât şi pârâta D.M.P.S. a Judeţului Arad, la data de 13 martie 2009, iar prin Decizia civilă nr. 40 din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara s-a admis apelul reclamantei C.C.I.A. Arad şi al pârâtei A.J.P.I.S. Arad, s-a schimbat hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii în parte a acţiunii principale cât şi a acţiunii reconvenţionale a pârâtei, a fost modificată Decizia nr. 1528/2007 în sensul restrângerii dreptului de folosinţă al pârâtei asupra părţii din imobil, astfel cum a fost stabilit prin răspunsul la obiecţiuni al expertizei tehnice realizate de expert Jiglău Vasile, respectiv la 179,40 m.p. construcţie şi 77,056 mp teren.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 101.269 lei cu titlu de chirie pentru spaţiu pentru perioada 9 martie 2007 - 31 octombrie 2012şi au fost menţinute dispoziţiile art. 7 din Decizia nr. 1526/2007 în sensul că afectaţiunea imobilului se impune a fi păstrată pentru o perioadă de 3 ani, respectiv intervalul 9 martie 2007 - 9 martie 2010.

De asemenea s-a respins în rest cererea reconvenţională a pârâtei, respectiv pretenţiile privind contravaloarea investiţiilor şi îmbunătăţirilor, fiind menţinute dispoziţiile sentinţei privind acţiunea principală a reclamantei numai în privinţa anulării art. 3 din Decizia nr. 1528/2007. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.710 lei onorariu avocat şi 8.200 lei onorarii experţi, cu titlu de cheltuieli de judecată, în toate instanţele.

Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:

Imobilul în litigiu situat administrativ în Municipiul Arad, compus din casă şi teren în suprafaţă de 896 m.p., fostă proprietate tabulară a C.C.I.A. a Judeţului Arad, a trecut în proprietatea Statului Român ca urmare a desfiinţării C.C.I. Arad în baza art. 1 şi 2 din Decretul nr. 74/1949, patrimoniul acesteia fiind preluat de Statul Român, fiind atribuit către M.C.A.

Prin încheierea de C.F. din 27 noiembrie 1981 imobilul a fost dat în administrarea operativă a Muzeului Judeţean Arad, iar prin încheierea de C.F. din 22 iunie 1990 a fost notat dreptul de administrare directă în favoarea pârâtei D.M.S.S.F. Arad.

Întrucât imobilul în litigiu se înscrie în categoria celor reglementate la art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, fiind un imobil preluat în proprietatea statului cu titlu valabil, urmare a notificării formulată de petenta C.C.I. Arad la data de 16 iulie 2001, pârâta a emis dispoziţia de restituire abia la data de 9 martie 2007, după promovarea şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.

Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că susţinerea pârâtei, potrivit căreia reclamanta trebuie să respecte şi să păstreze afectaţiunea imobilului o perioadă de 3 ani,ce urmează a se calcula de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, este nefondată, pârâta având cunoştinţă de demersurile promovate de reclamantă pentru retrocedarea acestui imobil şi mai mult, prin sentinţa civilă nr. 68 din 24 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Arad, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că, termenul până la care trebuia emisă dispoziţia de restituire a expirat la 25 septembrie 2005.

În consecinţă, termenul de 3 ani de păstrare a afectaţiunii imobilului a fost calculat în mod corect de la data expirării datei până la care trebuia emisă dispoziţia conform legii, astfel încât afectaţiunea imobilului trebuia menţinută până la data de 25 septembrie 2008.

Tot în acest sens, nu se poate susţine că această afectaţiune a folosinţei imobilului trebuia dispusă parţial, numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de către pârâtă, şi nu şi pentru restul imobilului ocupat de alte instituţii publice întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond raportat la actele depuse la dosar, întregul imobil a fost folosit de instituţii ce fac parte din structura aceluiaşi minister, respectiv D.J.M., C.J.P. şi I.T.M.

În ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă a reclamantei de acest imobil, instanţa de apel a apreciat că, dat fiind, preluarea lui în proprietatea statului cu titlu valabil şi redobândirea acestuia de către notificator, în baza Legii nr. 10/2001, prin restituirea în natură, ca măsură reparatorie, precum şi faptul că o mare parte de timp reclamanta nu a existat ca persoană juridică, ea poate pretinde despăgubiri pentru perioada de la expirarea termenului pentru emiterea dispoziţiei (25 septembrie 2005) şi până la încetarea afectaţiunii acestuia (25 septembrie 2008), cum de altfel i s-au şi acordat, conform expertizei tehnice judiciare întocmită în cauză de expert J.V.

Pe de altă parte, în perioada de folosinţă a imobilului de către pârâtă, în concret de la data preluării în administrare directă a imobilului - anul 1990, aceasta a efectuat pe cheltuială proprie o serie de lucrări de consolidare şi modernizare a construcţiei, stabilite şi evaluate potrivit expertizei tehnice de specialitate întocmită de expert P.I., la nivelul sumei de 3.410.272,30 lei, pe care reclamanta trebuie să le restituie pârâtei întrucât ele au adus un plus de valoare acestuia.

Această soluţie a Curţii de Apel a fost desfiinţată prin Decizia civilă nr. 604 din 03 februarie 2012 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, şi s-a dispus trimiterea dosarului spre rejudecare, în apel, fixând în acelaşi timp cadrul procesual al rejudecării, ca urmare a admiterii parţiale a celor două recursuri formulate în cauză, de reclamanta C.C.I.A. şi de pârâta A.J.P.I.S. Arad.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, stabilită prin sentinţa irevocabilă nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, doar că art. 3 al Dispoziţiei din 09 martie 2007 nu mai poate intra în discuţie deoarece, s-a dezlegat cu putere de lucru judecat că, imobilul a fost preluat cu titlu valabil.

Prin urmare, cum reclamanta a dobândit proprietatea imobilului din litigiu abia la data de 09 martie 2007, în baza dispoziţiei contestate, consecinţa caracterului constitutiv de drepturi a acestei dispoziţii, conduce la concluzia că reclamanta poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, decât numai de la data de 09 martie 2007.

De aceea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut soluţiile anterioare ale instanţelor inferioare, reţinând că în mod corect s-a respins acest capăt de cerere din acţiunea precizată a reclamantei.

În al doilea rând, Înalta Curte a constatat că menţinerea afectaţiunii imobilului de către unitatea deţinătoare nu a format obiect de analiză prin sentinţa civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Arad şi că menţinerea afectaţiunii poate fi realizată numai în condiţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, textul de lege nelăsând loc de interpretare.

Instanţa supremă a statuat că instanţa de apel a avut un raţionament greşit în această privinţă şi a statuat că termenul de menţinere a afectaţiunii imobilului, de 3 ani, prevăzut de art. 16 din Legea nr. 10/2001, trebuie să se calculeze de la data emiterii dispoziţiei contestate, respectiv de la data de 09 martie 2007, urmând a se împlini la 09 martie 2010, astfel că este întemeiat primul capăt de cerere al acţiunii reconvenţionale a pârâtei.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere din acţiunea reconvenţională a pârâtei, privind acordarea sporului de valoare pentru îmbunătăţirile aduse imobilului, Înalta Curte a decis că instanţa de apel a aplicat greşit principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Din această perspectivă, Înalta Curte a statuat că, în raport de principiul enunţat, dar şi în urma analizei art. 9 din Legea specială nr. 10/2001, asociat cu o interpretare logică şi istorico - teleologică, pârâta nu poate emite aceste pretenţii, câtă vreme legea specială impune restituirea imobilului în natură, în starea în care acesta se află la data cererii de restituire, liber de orice sarcini, iar textul nu distinge cu privire la starea imobilului, în sensul că nu face referinţe la starea de degradare ori cu valoarea îmbunătăţită.

Concluzia Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie în această privinţă a fost că, Legea nr. 10/2001 nu permite completarea dispoziţiilor sale cu normele dreptului comun în materia îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât s-ar ajunge la situaţii injuste.

S-a mai reţinut cu putere de lucru judecat că, dat fiind faptul că nici în apel şi nici în recurs nu au fost formulate critici asupra modului de soluţionare a pct. 5 din Dispoziţia din 2007, referitor la restituirea sumei plătite de pârâtă cu titlu de investiţii şi modernizări, acest aspect nu va mai face obiect de analiză în rejudecare.

De asemenea, Înalta Curte a mai reţinut că primele două instanţe au soluţionat corect excepţiile lipsei calităţii procesuale active a pârâtei în raport cu cererea sa reconvenţională precum şi a inadmisibilităţii cererii reconvenţionale. S-a mai statuat că în condiţiile în care numai în faza recursului, s-a constatat că există o altă perioadă pentru care trebuie menţinută afectaţiunea imobilului, respectiv perioada 09 martie 2007 - 09 martie 2010, este necesară refacerea expertizei de evaluare, pentru a se stabili când anume a intrat reclamanta în posesia parţială a imobilului, apoi care sunt suprafeţele ocupate efectiv de pârâtă, sau de către alte persoane care beneficiază de subînchirieri şi în rejudecare, instanţa va trebui să se preocupe doar de stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007 şi până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum şi aspectele referitoare la restrângerea dreptului de folosinţă al pârâtei.

În urma casării cu trimitere,în rejudecarea apelurilor Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 40 din 21 martie 2013 a admis apelurile declarate de reclamanta C.C.I.A. Arad, şi de pârâta A.J.P.I.S. Arad, împotriva sentinţei civile nr. 42 din 28 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1619/108/2007, s-a . schimbat sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte atât a acţiunii principale a reclamantei, cât şi a cererii reconvenţionale a pârâtei.

S-a modificat Decizia nr. 1526/2007, în sensul restrângerii dreptului de folosinţă al pârâtei asupra părţii din imobil, astfel cum a fost stabilit prin răspunsul la obiecţiuni la obiectivul nr. 2 al expertizei tehnice realizate de expert J.V., respectiv la 179,40 mp construcţie şi 77,056 mp teren, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 101.269 lei cu titlu de chirie pentru spaţiu, pentru perioada 09 martie 2007-31 octombrie 2012.

Au fost menţinute dispoziţiile art. 7 din Decizia nr. 1526/2007, în sensul că afectaţiunea imobilului se impune a fi păstrată pentru o perioadă de 3 ani, respectiv intervalul 09 martie 2007-09 martie 2010,s-a respins în rest cererea reconvenţională a pârâtei, respectiv pretenţiile privind contravaloarea investiţiilor şi îmbunătăţirilor şi au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate privind acţiunea principală a reclamantei numai în privinţa anulării art. 5 din Decizia nr. 1526/2007.

A mai fost obligată pârâta-apelantă să plătească reclamantei suma de 10.710 lei onorariu avocat şi 8.200 lei onorarii experţi, cu titlu de cheltuieli de judecată, în toate instanţele.

Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:

Instanţa de apel în rejudecare în raport de coordonatele trasate prin decizia de casare a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr. 604 din 03 februarie 2012. a dispus efectuarea unui supliment de expertiză de către expertul tehnic judiciar J.V., expertiză care a avut ca obiective, stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007 şi până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum şi aspectele referitoare la restrângerea dreptului de folosinţă al pârâtei, respectiv identificarea unor eventuale suprafeţe subînchiriate.

Astfel, expertul judiciar a concluzionat că din documentele existente la dosar, respectiv cele puse la dispoziţie de către părţile litigante, rezultă pe de o parte că nu există suprafeţe din clădire ori porţiuni de teren care să fie subînchiriate către terţi, iar restrângerea dreptului de folosinţă al pârâtei A.J.P.I.S. Arad, vizează o suprafaţă de clădire însumată de 179,4 mp, la care se adaugă o suprafaţă de 77,0556 mp de teren.

Apoi, în ceea ce priveşte recalcularea chiriei pentru intervalul 09 martie 2007 - 09 martie 2010 pentru aceste suprafeţe, suma totală de plată este de 52.442 lei (din care 45.454 lei pentru clădiri şi 6.988 lei pentru teren, iar pentru intervalul de timp corespunzător datei de 10 martie 2010 şi până în prezent, chiria pentru aceleaşi suprafeţe este de 48.827 lei (din care 42.333 lei pentru clădiri şi 6.494 lei pentru teren), aceste valori ale chiriei fiind stabilite prin raportare la normativele existente în HG 1886/2006, respectiv H.G. nr. 343/2007.

Totodată, expertul a mai precizat în răspunsul la obiecţiuni că, a realizat evaluarea numai în raport cu spaţiile deţinute strict de către actuala A.J.P.I.S. Arad şi nu şi cele deţinute de către C.P.J. Arad, respectiv de către I.T.M. Arad, aceste instituţii nefiind împricinate.

În urma administrării acestor probe, instanţa de apel, reanalizând întregul material probator relevant, cu observarea motivelor de fapt şi de drept invocate de către cei doi apelanţi şi cu observarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., a constatat că cea mai mare parte a criticilor formulate de apelante împotriva sentinţei civile nr. 42/2009 a Tribunalului Arad,au fost soluţionate irevocabil în urma admiterii recursurilor aceloraşi părţi, prin Decizia de casare nr. 604 din 03 februarie 2012 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie şi au intrat astfel în puterea lucrului judecat, în accepţiunea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanţa de apel în rejudecare a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, aşa cum rezultă din sentinţa irevocabilă nr. 1081/2002 a Judecătoriei Arad, doar că art. 3 al Dispoziţiei din 09 martie 2007 nu mai poate intra în discuţie deoarece s-a dezlegat cu putere de lucru judecat că, imobilul a fost preluat cu titlu valabil.

Prin urmare, cum reclamanta a dobândit proprietatea imobilului din litigiu abia la data de 09 martie 2007, în baza dispoziţiei contestate, consecinţa caracterului constitutiv de drepturi a acestei dispoziţii conduce la concluzia că, reclamanta poate solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă,doar de la data de 09 martie 2007.

Prin urmare, instanţa de apel, în rejudecare a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut soluţiile anterioare ale instanţelor inferioare, reţinând că în mod corect s-a respins acest capăt de cerere din acţiunea precizată a reclamantei.

În al doilea rând, s-a reţinut că Înalta Curte a constatat că menţinerea afectaţiunii imobilului de către unitatea deţinătoare nu a format obiect de analiză în sentinţa civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Arad, dar că totodată, menţinerea afectaţiunii poate fi realizată numai în condiţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, textul de lege nelăsând loc de interpretare.

De aceea, instanţa supremă a statuat că instanţa de apel a avut un raţionament greşit în această privinţă şi a decis că termenul de menţinere a afectaţiunii imobilului, de 3 ani, prev. de art. 16 din Legea nr. 10/2001 trebuie să se calculeze de la data emiterii dispoziţiei contestate, respectiv de la data de 09 martie 2007, urmând a se împlini la 09 martie 2010, astfel că este întemeiat primul capăt de cerere al acţiunii reconvenţionale a pârâtei.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii reconvenţionale a pârâtei, privind acordarea sporului de valoare pentru îmbunătăţirile aduse imobilului, Înalta Curte a decis că instanţa de apel a aplicat greşit principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Din această perspectivă, s-a reţinut că Înalta Curte a statuat că, în raport de principiul enunţat, dar şi în urma analizei art. 9 din Legea specială nr. 10/2001, asociat cu o interpretare logică şi istorico - teleologică, pârâta nu poate emite aceste pretenţii, câtă vreme legea specială impune restituirea imobilului în natură, în starea în care acesta se află la data cererii de restituire, liber de orice sarcini, iar textul nu distinge cu privire la starea imobilului, în sensul că nu face referinţe la starea de degradare ori cu valoarea îmbunătăţită.

Concluzia Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie în această privinţă a fost că Legea nr. 10/2001 nu permite completarea dispoziţiilor sale cu normele dreptului comun în materia îmbogăţirii fără justă cauză întrucât s-ar ajunge la situaţii injuste.

În raport de decizia de casare, s-a reţinut existenţa puterii de lucru judecat, dat fiind faptul că nici în apel şi nici în recurs nu au fost formulate critici asupra modului de soluţionare a pct. 5 din Dispoziţia din 2007, referitor la restituirea sumei plătite de pârâtă cu titlu de investiţii şi modernizări, acest aspect nu va mai face obiect de analiză în rejudecare.

Înalta Curte a mai statuat că, deoarece numai în faza recursului s-a constatat că există o altă perioadă pentru care trebuie menţinută afectaţiunea imobilului, respectiv perioada 09 martie 2007 - 09 martie 2010, este necesară refacerea expertizei de evaluare, pentru a se stabili când anume a intrat reclamanta în posesia parţială a imobilului, apoi care sunt suprafeţele ocupate efectiv de pârâtă sau de către alte persoane care beneficiază de subînchirieri, şi în concret, în rejudecare, instanţa de apel va trebui să se preocupe doar de stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007 şi până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum şi aspectele referitoare la restrângerea dreptului de folosinţă al pârâtei.

În consecinţă, în rejudecarea apelurilor, instanţa de apel faţă de suplimentul de expertiză efectuat de expertul tehnic judiciar J.V.,a constatat că din documentele existente la dosar, respectiv cele puse la dispoziţie de către părţile litigante, a rezultat pe de o parte că nu există suprafeţe din clădire, ori porţiuni de teren care să fie subînchiriate către terţi, iar restrângerea dreptului de folosinţă al pârâtei A.J.P.I.S. Arad vizează o suprafaţă de clădire însumată de 179,4 mp, la care se adaugă o suprafaţă de 77,0556 mp de teren.

În ceea ce priveşte recalcularea chiriei pentru intervalul 09 martie 2007 - 09 martie 2010 pentru aceste suprafeţe, suma totală de plată este de 52.442 lei (din care 45.454 lei pentru clădiri şi 6.988 lei pentru teren, iar pentru intervalul de timp corespunzător datei de 10 martie 2010 şi până în prezent, chiria pentru aceleaşi suprafeţe este de 48.827 lei (din care 42.333 lei pentru clădiri şi 6.494 lei pentru teren), aceste valori ale chiriei fiind stabilite prin raportare la normativele existente în H.G. nr. 1886/2006, respectiv H.G. nr. 343/2007.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.J.P.I.S. Arad (fostă D.M.P.S. Arad), explicitând casarea hotărârii.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.:

Astfel recurenta susţine că instanţa de apel în rejudecare s-a pronunţat cu privire la aspectele ce au fost deja statuate prin decizia de casare, respectiv cu privire la plata contravalorii chiriei datorate pentru perioada 9 martie 2007 până la punerea efectivă în posesie a intimatei şi cu privire la restrângerea dreptului de folosinţă al A.J.P.I.S. Arad.

În aceeaşi idee se mai susţine că instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra a ceea ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat cu putere de lucru judecat, respectiv pronunţându-se încă o dată asupra perioadei în care trebuia menţinută afectaţiunea imobilului, cu privire la pretenţiile privind contravaloarea investiţiilor şi îmbunătăţirilor şi a cheltuielilor de judecată.

De asemenea recurenta mai învederează că nu s-a ţinut seama că a plătit lunar intimatei chiria prevăzută de H.G. nr. 1886/2006, începând cu luna martie 2007 până în ianuarie 2013.

În ce priveşte expertiza efectuată în cauză, se arată că A.J.P.I.S. Arad a plătit o chirie mai mare decât cea stabilită de expert, pentru o suprafaţă de 197,6 mp şi că pentru perioada aprilie 2004-ianuarie 2013 a mai plătit suma de 46.994,8 lei. Or, susţine recurenta, în cazul în care s-ar mai fi datorat ceva, instanţa trebuia să dispună compensarea sumelor arătate, altfel se ajunge la o îmbogăţire fără just temei.

O altă critică vizează, greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile în care acestea fuseseră deja achitate, inclusiv onorariul de avocat în cuantum de 10.710 lei şi respectiv onorariile pentru experţi.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele aspecte:

Potrivit art. 315 C. proc. civ., instanţa în rejudecare trebuie să se conformeze dispoziţiilor instanţei de recurs privind necesitatea administrării probelor precum şi problemelor de drept dezlegate.

Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă, ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului.

Or, faţă de Decizia de casare nr. 604 din 03 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de statuările, recomandările şi problemele de drept dezlegate de instanţa de casare, este de reţinut că instanţa în rejudecare s-a conformat acestora.

Astfel, este de reţinut că prin decizia de casare s-a statuat că în condiţiile în care numai în faza recursului, s-a constatat că există o altă perioadă pentru care trebuie menţinută afectaţiunea imobilului, respectiv perioada 09 martie 2007 - 09 martie 2010, este necesară refacerea expertizei de evaluare, pentru a se stabili când anume a intrat reclamanta în posesia parţială a imobilului, apoi care sunt suprafeţele ocupate efectiv de pârâtă, sau de către alte persoane care beneficiază de subînchirieri şi că în rejudecare, instanţa va trebui să se preocupe doar de stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007 şi până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum şi aspectele referitoare la restrângerea dreptului de folosinţă al pârâtei.

Or, tocmai în raport de aceste aspecte, instanţa în rejudecare a dispus efectuarea unui supliment de expertiză, având ca obiective, stabilirea contravalorii chiriei datorate de pârâtă reclamantei de la data de 9 martie 2007 şi până la punerea efectivă în posesie a reclamantei precum şi aspectele referitoare la restrângerea dreptului de folosinţă al pârâtei, respectiv identificarea unor eventuale suprafeţe subînchiriate.

Astfel, expertul judiciar a concluzionat că din documentele existente la dosar, respectiv cele puse la dispoziţie de părţi, rezultă pe de o parte că nu există suprafeţe din clădire ori porţiuni de teren care să fie subînchiriate către terţi, iar restrângerea dreptului de folosinţă al pârâtei A.J.P.I.S. Arad, vizează o suprafaţă de clădire însumată de 179,4 mp, la care se adaugă o suprafaţă de 77,0556 mp de teren.

În ceea ce priveşte recalcularea chiriei pentru intervalul 09 martie 2007 - 09 martie 2010 pentru aceste suprafeţe, s-a concluzionat că suma totală de plată este de 52.442 lei (din care 45.454 lei pentru clădiri şi 6.988 lei pentru teren, iar pentru intervalul de timp corespunzător datei de 10 martie 2010 şi până în prezent, chiria pentru aceleaşi suprafeţe este de 48.827 lei (din care 42.333 lei pentru clădiri şi 6.494 lei pentru teren), aceste valori ale chiriei fiind stabilite prin raportare la normativele existente în HG 1886/2006, respectiv H.G. nr. 343/2007.

Or, faţă de cele expuse, este de reţinut că instanţa în rejudecare a avut în vedere limitele rejudecării, recomandările şi statuările din decizia de casare, tocmai în respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., motiv pentru care critica legată de încălcarea puterii de lucru judecat este nu numai neavenită ci şi nefondată.

În ce priveşte criticile legate de ignorarea faptului că deja au fost achitate anumite sume cu titlu de chirie şi respectiv cheltuieli de judecată, este de reţinut că aceste critici nu se circumscriu în nici una din ipotezele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care nu vor fi analizate, cu atât mai mult cu cât aspectele legate de situaţia unor plăţi deja efectuate, vor putea fi discutate în faza de executare a hotărârii.

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile formulate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei A.J.P.I.S. Arad (fostă D.M.P.S. Arad) urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.J.P.I.S. Arad (fostă D.M.P.S. Arad) împotriva Deciziei civile nr. 40 din 21 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 4972/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond		ICCJ. Decizia nr. 4979/2013. Civil. îndreptare eroare... →

ICCJ. Decizia nr. 4973/2013. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4973/2013. Civil