ICCJ. Decizia nr. 5044/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5044/2013

Dosar nr. 2732/1/2013

Şedinţa publică din 6 noiembrie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 289/3/2008, la data de 7 ianuarie 2008, reclamanta G.A.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, să se dispună repunerea sa în termenul de depunere a notificării în baza Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti str. O. nr. 11.

În motivare, reclamanta a arătat că, din motive temeinice, a fost împiedicată să se încadreze în termenele legale prevăzute pentru depunerea notificării de restituire sau pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi să facă un act de acceptare al succesiunii autorului deposedat abuziv de imobilul în cauză, motive ce ţin de situaţia familială şi, respectiv, cea medicală.

Astfel, decesul tatălui său şi apoi o situaţie financiară şi de familie precară au accentuat efectele accidentului din 1990, conducând la instalarea unor afecţiuni psihice cronice care au impus tratament psihiatric şi psihologic permanent şi care au împiedicat-o să-şi gestioneze cu discernământ problemele curente ale existenţei, cu atât mai mult să promoveze cererile de reconstituire a drepturilor la care ar fi fost îndreptăţită.

Numitul C.N.C.P. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtei, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 462 din 01 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins excepţia tardivităţii cererii de repunere în termen şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiate; s-a respins acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, ca neîntemeiată; s-a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului, formulată de către intervenientul C.N.C.P.

Referitor la excepţia tardivităţii formulării cererii de repunere în termen, instanţa de fond a reţinut că atât cererea de repunere în termen, cât şi actul pentru care partea solicită a fi repusă în termen, trebuie să fie formulate în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, iar termenul de 15 zile, trebuie raportat la motivele de fapt invocate de către reclamantă şi la dovezile administrate de aceasta.

Tribunalul a reţinut că, din acest punct de vedere, reclamanta s-a prevalat de certificatul medico-legal emis de către Serviciul de Medicină Legală din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Vâlcea, emis la data de 20 decembrie 2007; prin acest act medical se atestă discernământul reclamantei la data expertizării cu luarea în considerare a antecedentelor medicale, caz în care, instanţa a apreciat cererea de repunere în termen ca fiind formulată în termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, dată la care discernământul reclamantei, în urma expertizei, s-a stabilit că exista.

Referitor la calitatea procesuală activă a reclamantei, tribunalul a reţinut că prin actele de stare civilă depuse la dosar şi faţă de certificatele de moştenitor nr. 898/1973 şi nr. 899/1973, este dovedită calitatea acesteia, de moştenitoare de pe urma defunctei G.S., iar în privinţa succesiunii defunctului I.N., potrivit art. 22 şi art. 4 din Legea 10/2001, notificarea valorează act de acceptare a succesiunii; totodată, s-a constatat că autorul reclamantei nu este moştenitor renunţător la succesiunea autorului anterior, G.N.

Referitor la fondul cauzei,având în vedere întregul material probator administrat în cauză, tribunalul a respins cererea, ca neîntemeiată, dat fiind faptul că, pentru perioada de timp ce interesează cauza (intervalul pentru depunerea notificării şi data formulării cererii de faţă) nu s-a dovedit lipsa totală a discernământului reclamantei sau un discernământ diminuat.

În sprijinul soluţiei adoptate, s-a reţinut că în luna august 2003, reclamanta a semnat un mandat de reprezentare pentru revendicarea unui imobil cu privire la care a invocat drepturi succesorale, un mandat de reprezentare a semnat şi în luna octombrie 2003, precum şi în luna decembrie 2003, iar în luna noiembrie 2007, a participat chiar la încheierea unei tranzacţii judiciare.

Pe de altă parte, în perioada în discuţie, reclamanta a urmat o facultate de drept, pe care a absolvit-o în anul 2004; or, date fiind aceste împrejurări, instanţa a apreciat că nu se poate reţine că reclamanta nu era în măsură să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi să aibă reprezentarea efectelor juridice ce rezultă din formularea sau neformularea unei astfel de notificări.

Totodată, din raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză, a rezultat că reclamanta are discernământ; în plus, pe tot parcursul judecării cauzei, reprezentanţii reclamantei au invocat o stare de sănătate în continuă involuţie, precum şi faptul că partea urmează un tratament medical destul de agresiv, însă, chiar prin certificatul medical din 20 decembrie 2007, se concluzionează că la data expertizării, reclamanta avea discernământul necesar pentru a face acte de dispoziţie.

Prin Decizia civilă nr. 66 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul reclamantei împotriva sentinţei sus menţionate a fost respins, ca nefondat.

Asupra cererii de repunere în termenul de formulare a notificării, instanţa de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că prin acţiune, reclamanta a solicitat să se constate că data de la care a încetat împiedicarea acesteia de a formula cererea de repunere în termen, este cea din 20 decembrie 2007, când a fost emis certificatul medico-legal nr. C/1837/2007 eliberat de Spitalul Judeţean de Urgenţă Râmnicu Vâlcea, potrivit cu care "la data expertizării are discernământul necesar pentru a face acte de dispoziţie".

Instanţa de apel a apreciat însă ca relevant, din acest punct de vedere, certificatul medical emis la 21 noiembrie 2007 de Spitalul Universitar din Montpellier, din care rezultă că reclamanta a efectuat progrese remarcabile de a lucra într-un mediu normal, astfel că, între această dată şi data de 20 decembrie 2007 aceasta a efectuat diferite acte ce au produs efecte juridice necontestate, respectiv, a semnat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului din Bucureşti, B-dul L.C. nr. 46, la data de 11 decembrie 2007, a semnat procura autentificată notarial sub nr. 5363 din 19 decembrie 2007, ceea ce demonstrează că cererea de repunere în termen de formulare a notificării este tardivă.

Criticile privind eventualele vicii ale raportului de expertiză medico -legală, precum şi respingerea, de către tribunal, a efectuării unui nou raport de expertiză, au fost înlăturate de instanţa de apel, având în vedere că la prima instanţă, cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei, în şedinţa publică de la 25 martie 2010, apărătorul reclamantei a reiterat excepţia nulităţii raportului de expertiză pentru neexaminarea nemijlocită a reclamantei de întreaga comisie de experţi, cu ocazia efectuării expertizei medico-legale, solicitând, pentru acest motiv, refacerea raportului de expertiză.

Asupra acestei excepţii, tribunalul s-a pronunţat prin încheierea de dezbateri, în sensul respingerii ei, apreciindu-se că din concluziile raportului de expertiză ca şi din răspunsului IML, a rezultat examinarea nemijlocită a reclamantei de către comisia de experţi.

Distinct, s-a reţinut că raportul Comisiei Medicale a fost semnat de către cei trei medici care şi-au însuşit concluziile raportului, inclusiv conţinutul actelor medicale intermediare efectuate la IML privind examinarea reclamantei, dar şi concluziile actelor medicale psihologice; pe de altă parte, s-a constatat că potrivit art. 28 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor medico-legale, comisia a fost desemnată în mod legal, considerente pentru care a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii raportului de expertiză.

Instanţa de apel a mai constatat că nu s-au invocat în sprijinul cererii privind efectuarea unei noi expertize, apărările pe care partea şi le-a formulat direct în apel, constând în acte medicale noi, unele dintre acestea fiind datate în timpul derulării procesului în diferitele faze procesuale, considerându-se că în acest fel au fost încălcate dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. în ce priveşte solicitarea de efectuare a unei noi expertize medico-legale; ca atare, curtea de apel a respins ca nefondate criticile privind respingerea acestei probe de prima instanţă.

În legătură cu acest aspect, instanţa de apel a mai reţinut că la termenul de judecată din 14 iunie 2011, au fost respinse, ca neconcludente, proba cu efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice precum şi proba cu martori, solicitate în apel, fiind încuviinţată doar proba cu înscrisuri, pentru considerentul că în ce priveşte o nouă expertiză medico-legală psihiatrică, actele medicale depuse în apel, au fost analizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză la prima instanţă, în vreme ce alte acte medicale au fost emise ulterior perioadei expertizate şi nu erau elocvente din perspectiva probei solicitate.

Instanţa de apel a mai reţinut că prin sentinţa atacată au fost examinate probele cu înscrisuri şi expertiză medico-legală, tribunalul pronunţându-se motivat asupra acestora şi constatând că reclamanta nu a răsturnat prezumţia legală a existenţei discernământului prin punerea sa sub interdicţie pe întreaga perioadă analizată - 14 februarie 2001 şi în continuare, până în decembrie 2007, prezumţia existenţei capacităţii de exerciţiu fiind instituită prin dispoziţiile art. 5 din Decretul nr. 31/1954.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

I. În dezvoltarea motivului reglementat de art. 304 pct. 5 [încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)], recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, următoarele:

- încălcarea dreptului la apărare şi, pe cale de consecinţă, a dreptului la un proces echitabil, ca efect al respingerii, în mod nelegal, prin încheierea din 31 ianuarie 2012, a cererii de amânare formulate de către reclamantă, vătămarea produsă prin această dispoziţie a instanţei constând în omiterea de a se pronunţa asupra cererii de probatorii cu înscrisuri şi asupra unor chestiuni prealabile ce se impuneau a fi discutate în condiţii de contradictorialitate (pct. 1.1 din motivele de recurs);

- pronunţarea hotărârii atacate pe baza unei probleme de drept nepuse în discuţia părţilor, fiind încălcat, astfel, principiul contradictorialităţii, respectiv, reţinerea, în considerentele hotărârii, a excepţiei de tardivitate a cererii de repunere în termen invocată de intervenient în faţa instanţei de fond, în condiţiile în care din încheierea de dezbateri rezultă că instanţa nu a pus în discuţie această excepţie (pct. 1.2 din motivele de recurs);

- depăşirea limitelor cu care a fost investită instanţa de apel, fiind, astfel, încălcat principiul disponibilităţii, prin pronunţarea asupra excepţiei de tardivitate a cererii de repunere în termen, în condiţiile în care respectiva chestiune intrase în puterea lucrului judecat, prin neatacarea soluţiei date acesteia de către partea care o invocase, şi anume, intervenientul (pct. 1.3 din motivele de recurs);

- respingerea, în mod nelegal, prin încheierea din 27 octombrie 2011 a cererii de recuzare a judecătoarelor P. şi F., cu interpretarea greşită şi încălcarea dispoziţiilor art. 27 pct. 7 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinându-se, în mod greşit, că nu ar fi fost întrunite condiţiile pentru a se reţine incompatibilitatea celor doi membri ai completului de judecată, dată fiind antepronunţarea lor asupra soluţiei pe fondul apelului. în susţinerea acestei critici, reclamanta a reluat argumentele ce au determinat-o să formuleze cerere de recuzare legate de faptul că prin încheierea din 14 iunie 2011 instanţa se antepronunţase asupra motivului 2.3. de apel prin care se susţinea nulitatea raportului de expertiză şi nelegalitatea acestuia, pentru contradicţii şi omisiuni în accepţiunea art. 49 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, cât şi asupra motivului 4 de apel care viza greşita respingere a probei testimoniale; de faptul că prin încheierea din 27 septembrie 2011, prin care a respins cererea de avizare a expertizei efectuate la fond, instanţa se antepronunţase implicit şi asupra motivului 3 de apel care viza evaluarea greşită de către instanţa de fond şi de către experţii fondului a actelor medicale administrate ca probe, cât şi asupra motivului 5.1.2 privind solicitarea de lămuriri suplimentare de la specialiştii în medicină legală (pct. 1.4, cu subpunctele 1.4.1, 1A.1.1, 1.4.1.2, 1.4.2) ;

II. În susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

- instanţa de apel nu a motivat respingerea unora din motivele de apel, respectiv: analiza criticii de nulitate a raportului de expertiză rezultată din încălcarea disp. art. 28 Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, constatărilor şi a altor lucrări medico-legale aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 1134/2000, constând în neexaminarea nemijlocită a reclamantei de către toţi membrii comisiei de expertiză; analiza criticii de nulitate a raportului de expertiză rezultată din încălcarea disp. art. 11 alin. (3) din Norma procedurală (nesemnarea raportului de expertiză de întreaga comisie); critica privind nelegalitatea şi netemeinicia expertizei medico-legale de natură să atragă nulitatea expertizei şi aplicarea disp. art. 49 alin. (2) din Norma procedurală, în sensul de a se dispune o nouă expertiză; criticile încadrate în motivul de apel de la pct. 2.3.1.; 2.3.2. şi 2.3.3.; critica privind faptul că au fost încălcate dispoziţiile art. 28 alin. (4) din Norma procedurală care impun determinarea discernământului sau capacităţii psihice a unei persoane în raport de un act sau anumit fapt, aspect procedural care nu a fost respectat cu ocazia întocmirii raportului de expertiză la prima instanţă, urmare a cenzurării obiectivelor propuse de reclamanta la fond, obiectivul acesteia fiind formulat generic de instanţă; critica care viza aprecierea eronată a probelor de prima instanţă, nu a fost analizat de curtea de apel; critica privind contradictorialitatea hotărârii şi nemotivarea admiterii cererii de intervenţie, dea asemenea, nu au fost cercetate de instanţa de apel (pct. 2, cu subpunctele 2.1, 2.1.1, 2.1.2, 2.1.3 din motivele de recurs);

- nepronunţarea, de către instanţa de apel, asupra cererilor de probatorii, respectiv, înscrisul constând în referatul medical al prof. univ. dr. F.T. ori cea din motivele de apel prin care solicita administrarea probei cu noua expertiză medico-legală, în temeiul art. 16 alin. (2) şi art. 17 din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, probă rezultată din dezbateri, respectiv, din respingerea excepţiei de nelegalitate a art. 49 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1134/C/2000 şi a art. 19 din H.G. nr. 1/2000 la data de 13 decembrie 2011, pct. 2, subpunctul 2.2 din motivele de recurs);

- nepronunţarea, de către instanţa de apel, asupra cererii de repunere pe rol a cauzei pe care reclamanta a justificat-o prin necesitatea discutării în condiţii de contradictorialitate a administrării probei cu expertiza solicitată (pct. 2, subpunctul 2.3 din motivele de recurs);

- decizia este contradictorie şi în raport de faptul că se reţine în considerente (pag. 10) că "termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001 nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen (...) Nu sunt incidente dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ.", cu toate că prin încheierea din 29 martie 2011 fusese respinsă excepţia de inaplicabilitate a instituţiei repunerii în termen, considerându-se aşadar, că instituţia repunerii în termen este aplicabilă în cauză; această încheierea era interlocutorie, iar instanţa nu putea reveni asupra ei, astfel cum dispune art. 268 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. (pct. 2, subpunctul 2.4 din motivele de recurs).

III. În susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

- încălcarea principiului non reformatio in pejus, prin reţinerea, în considerentele soluţiei din apel a faptului că cererea de repunere în termen ar fi tardivă, în condiţiile în care prima instanţă respinsese excepţia tardivităţii invocată de intervenient, sens în care instanţa de apel a substituit, practic, motivarea instanţei de fond pe acest aspect, ceea ce constituie o reformare a hotărârii atacate în defavoarea părţii care a exercitat calea de atac (pct. 3, subpunctul 3.1 din motivele de recurs);

- încălcarea regulilor procedurale privind efectul devolutiv al apelului în condiţiile în care instanţa a refuzat să analizeze probele cu noi înscrisuri medicale administrate în apel şi să încuviinţeze o nouă expertiză sau avizarea, pe baza celor rezultate din acestea, pe motiv că: "actele medicale depuse în apel au fost unele analizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză, iar altele au fost emise ulterior perioadei expertizate şi nu sunt elocvente", motivare reluată şi în considerentele deciziei (pct. 3, subpunctul 3.2 din motivele de recurs);

- încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin soluţia de respingere a probei cu expertiză prin încheierea din 14 iunie 2011 şi respingerea motivului 2.3. de apel, respectiv 2.3.1., 2.3.2., 2.3.3., 2.3.6. prin decizia atacată (pct. 3, subpunctul 3.3 din motivele de recurs);

- greşita respingere a constatării nulităţii raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, raportat la dispoziţiile art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, constatărilor şi a altor lucrări medico-legale aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 1134/2000, în condiţiile în care din conţinutul acestui raport rezulta că reclamanta a fost examinată nemijlocit de un singur medic, cu cel mai mic grad profesional (pct. 3, subpunctul 3.4 din motivele de recurs); date fiind dispoziţiile art. 49 din Norma procedurală se impunea, pentru asigurarea legalităţii unei astfel de probe, cel puţin încuviinţarea avizării expertizei de către Comisia de avizare şi control, pentru a se pronunţa examinarea reclamantei, întrucât se impunea examinarea acesteia de către toţi membri comisiei, fiind necesară examinarea nemijlocită şi de către cel de-al doilea medic psihiatru membru, medic primar, şi deci, cu un grad profesional mai mare, nefiind suficientă examinarea doar de către unul dintre membri comisiei;

- nelegalitatea încheierii din data de 27 septembrie 2011 prin care reclamantei i-a fost respinsă cererea formulată în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având ca obiect avizarea raportului de expertiză medico-legală în raport şi de probele cu înscrisurile medicale noi administrate în apel, care vizau însă situaţia medicală din perioada supus expertizării (pct. 3, subpunctele 3.5, 3.5.1, 3.52, din motivele de recurs) şi nelegala respingere a cererii subsidiare a reclamantei, prin care a solicitat avizarea, de către Comisia superioară medico-legală din cadrul INML, în temeiul disp. art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală;

- încălcarea cerinţelor dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care consacră principiul rolului activ al judecătorului şi al aflării adevărului (pct. 3, subpunctul 3.6 din motivele de recurs):

- încălcarea, prin respingerea probei cu expertiză, a dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi art. 17 din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice care prevăd: (art. 17): "Evaluarea sănătăţii mintale în cadrul expertizei-medico-legale psihiatrice se face în conformitate cu prevederile legale în vigoare"; [art. 16 alin. (2)]: "Persoana în cauză sau reprezentantul său legal are dreptul să conteste rezultatul evaluării, să solicite şi să obţină efectuarea acesteia." (pct. 3, subpunctul 3.7 din motivele de recurs). Respingerea excepţiei de nelegalitate a unor dispoziţii din aceste acte normative, prin încheierea din 13 decembrie 2011, şi având în vedere chiar motivarea acestei respingeri, a condus la reiterarea de către apelanta reclamantă a cererii prin nota de şedinţa. Or, asupra acestei din urmă cereri, instanţa de apel nu s-a pronunţat, cererea care ar fi trebuit să impună o repunere pe rol a cauzei.

- greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Norma procedurală, considerându-se că nu sunt întrunite condiţiile acestui text pentru a dispune o nouă expertiza atunci când se constată deficienţe, omisiuni sau/şi aspecte contradictorii, ceea ce a condus la respingerea motivelor 2.3.1, 2.32, 2.3.3, 2.3.6. de apel, care prezentau care erau aceste deficiente şi omisiuni, reiterate în cadrul motivelor de recurs (pct. 3, subpunctul 3.8, 3.8.1, 3.8.2., 3.8.2.1, 3,8.2.2.). În acest sens reclamanta a arătat că expertiza nu a răspuns integral şi argumentat la obiectivul stabilit de instanţă, nu a valorificat toate actele şi constatările medicale şi nu a lămurit în ce măsură episoadele psihotice constatate de membrii comisiei de expertizare, îi afectaseră discernământul reclamantei, invocând în acest sens practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (pct. 3, subpunctele 3.8.3, 3.8.4 din motivele de recurs);

- greşita interpretare a dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ., în sensul că în noţiunea de "motive temeinice" nu intră numai situaţia de incapacitate totală de exerciţiu, ci şi situaţiile în care, datorită unor tulburări psihice, persoanele în cauză nu pot acţiona, chiar dacă au discernământ, situaţie ce justifica efectuarea unei noi expertize (pct. 3, subpunctul 3.9 din motivele de recurs);

- încălcarea dispoziţiilor art. 28 alin. (4) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, având în vedere că expertiza efectuată la fond nu a avut ca obiectiv să expertizeze starea de discernământ, aşa cum impune dispoziţiile legale anterior citate (pct. 3, subpunctul 3.10 din motivele de recurs);

- greşita respingere, prin încheierea din 13 decembrie 2011, a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 49 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1.134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, precum şi ale art. 19 din H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, în raport de art. 17 şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 487/2002, legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice (pct. 3, subpunctul 3.11 din motivele de recurs), instanţa de apel apreciind, nelegal, că nu ar exista o strânsă legătură între soluţia ce urma să se dispună în apel şi actele administrative atacate şi că actele normative a căror nelegalitate s-a invocat nu ar putea face obiectul excepţiei de nelegalitate;

- greşita aplicare a prezumţiei de discernământ instituită prin Decretul nr. 31/1954 aplicabilă in abstracto, oricărei persoane, ce putea fi combătută de reclamantă, in concreto, prin orice mijloc de probă, fără ca legiuitorul să îi limiteze, sub acest aspect, natura dovezilor. Condiţionarea admiterii cererii de repunere în termen de parcurgerea procedurii de punere sub interdicţie, ar constitui o sarcină excesivă lipsită de orice suport legal şi o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantei la examinarea cauzei sale şi la administrarea tuturor probelor necesare stabilirii adevărului, ceea ce este incompatibil cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (pct. 3, subpunctul 3.12 din motivele de recurs).

Prin Decizia civilă nr. 2391 din 19 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamantei.

Referitor la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Cu privire la respingerea cererii pentru lipsă de apărare, în aplicarea prevederilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., dispusă prin încheierea din 31 ianuarie 2012, Înalta Curte a constatat că aceasta este o normă dispozitivă, iar acordarea unicului termen pentru lipsă de apărare permis instanţei în temeiul ei, este o chestiune ce implică exerciţiul dreptului de apreciere al judecătorului pricinii. Or, curtea de apel a motivat respingerea cererii pentru lipsă de apărare, prin referirea la epuizarea dreptului apelantei reclamante în faţa sa, la termenul din 3 mai 2011, când cauza a fost amânată pentru acest motiv procedural, independent de împrejurările de fapt pe care cererea a fost fundamentată de reclamantă prin apărătorul său. în plus, art. 156 alin. (2) C. proc. civ. prevede că şi în cazul în care partea formulează o cerere pentru lipsă de apărare, chiar temeinic motivată, dacă instanţa apreciază în sensul respingerii ei, vătămarea părţii este acoperită prin amânarea pronunţării în vederea formulării de concluzii scrise, dacă aceasta formulează o astfel de cerere subsidiară. Cum cererea pentru termenul din 31 ianuarie 2012 nu era prima de acest gen, iar cele prevăzute de art. 156 alin. (2) C. proc. civ. nu era obligatoriu a fi aplicate, cu toate acestea, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a şi dispus amânarea pronunţării la două termene consecutive, la 7 februarie şi, respectiv, 14 februarie 2012, interval în care reclamanta apelantă avea posibilitatea dezvoltării de concluzii scrise, ceea ce a şi făcut.

Înalta Curte a înlăturat şi solicitarea recurentei de aplicare prioritară a garanţiilor art. 6 din Convenţia europeană, întrucât art. 156 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., astfel cum este edictat în legea internă (stricto sensu), dar şi cum a fost aplicat în cauză, nu este în contradicţie cu norma europeană şi nici nu are un standard mai scăzut decât cel dezvoltat de jurisprudenţa Curţii Europene în aplicarea art. 6 din Convenţie.

Cu privire la nepronunţarea asupra probatoriilor solicitate prin aceeaşi cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, Înalta Curte a constatat că, prin cererea de la dosar apel, reclamanta a anunţat doar intenţia discutării unor probe a căror necesitate ar fi rezultat din dezbateri, anexând şi "referatul medical" cu privire la apelantă, întocmit de prof. Univ. F.T., "în vederea discutării acestora". Or, necesitatea unor probe ce ar fi rezultat din dezbateri trebuia motivată de partea care le solicită şi, totodată, era necesar a fi apreciată şi încuviinţată ca atare de instanţă [art. 298 rap. la art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.], însă, cererea la care reclamanta face referire, era una preparatorie şi, oricum, subsidiară celei de amânare pentru lipsă de apărare şi condiţionată de admiterea acesteia; cum cererea de amânare nu a fost primită de instanţă, cererea privind încuviinţarea altor probe a căror necesitate ar fi rezultat din dezbateri, la acel moment, era una cu care instanţa nu fusese învestită, astfel încât, prin respingerea cererii pentru lipsă de apărare, ea a rămas fără obiect.

Cu privire la pretinsa omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra opiniei medicale a prof. univ. F.T., Înalta Curte a constatat că a răspuns deja acestei critici, cu precizarea că, pe de o parte, principiul oralităţii la care recurenta reclamantă face referire nu are o valoare absolută, el fiind circumscris premisei prezenţei părţii în faţa instanţei, personal sau asistată, conform art. 128 alin. (2) rap. la art. 127 C. proc. civ., iar pe de altă parte, formularea unor noi probe prin concluziile scrise, chiar precedate de o solicitare de repune a cauzei pe rol, pe lângă împrejurarea că acestea sunt solicitate după închiderea dezbaterilor asupra fondului, repunerea pe rol este circumscrisă unei singure cerinţe, şi anume, aceea ca instanţa să găsească necesare noi lămuriri, acesta nefiind un demers judiciar la îndemâna părţii.

Cu privire la nepunerea în discuţie a excepţiei de tardivitate a cererii de repunere în termen, Înalta Curte a constatat că aceasta nu reprezintă o neregularitate procedurală care să fi produs o vătămare recurentei reclamante, întrucât instanţa de apel, deşi a reţinut tardivitatea formulării cererii de repunere în termen, sentinţa apelată nu a fost schimbată în considerarea acestei excepţii.

Cu privire la respingerea cererilor de recuzare întemeiate pe prevederile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., justificate prin pretinsa antepronunţare a judecătorilor recuzaţi la termenul din 14 iunie 2011 (asupra motivului de apel nr. 2.3 - nulitatea raportului de expertiză şi nelegalitatea lui pentru omisiuni şi contradicţii în accepţiunea art. 49 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, dar şi asupra motivului 4 de apel - greşita respingere a probei testimoniale), Înalta Curte a constatat că instanţa de apel (completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare) în mod legal a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele art. 27 pct. 7 C. proc. civ. vizând ipoteza antepronunţării, dezbaterea probelor în apel, în oricare dintre ipostazele reglementate de art. 295 alin. (2) C. proc. civ., fiind în mod necesar un moment procesual anterior dezbaterii pe fond a apelului; de aceea, şi referirea recurentei la incidenţa soluţiei procedurale prevăzute de art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ. este lipsită de relevanţă, întrucât, chiar de s-ar fi reţinut nulitatea unei probe administrate de prima instanţă, aceasta nu conducea la nulitatea sentinţei apelate, ci consecinţa imediată era cea a refacerii probei de instanţa de apel.

În acest sens Înalta Curte a constatat că nu poate fi reţinută incidenţa art. 6 din Convenţia europeană, întrucât dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., ca regulă procedurală a judecăţii în apel, este pe deplin convenţională, fiind chiar contrar regulilor unui proces echitabil ca un complet să se pronunţe asupra probelor solicitate în apel, iar un altul asupra fondului căii de atac şi, în plus, lipsind orice justificare rezonabilă şi obiectivă pentru sacrificarea principiului continuităţii care are raţiuni incontestabile în orice procedură judiciară.

Referitor la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Cu privire la nulitatea raportului de expertiză medico-legală psihiatrică susţinută fie prin referirea la dispoziţiile art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor (Ordinul 255/2000, publicat în M. Of. nr. 459/2000, aprobat prin Ordinul Min. Just. Nr. 1134/C/2000) -examinarea nemijlocită a persoanei expertizate, fie prin invocarea pretinsei nesemnări a raportului de către toţi membri comisiei [art. 11 alin. (3) din Norme], Înalta Curte a constatat că, din expozeul deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a răspuns cu ocazia dezbaterii probelor în apel (încheierea din 25 martie 2010), precum şi în cuprinsul considerentelor deciziei motivelor de apel, acestei chestiuni, reţinând că expertiza a fost semnată de toţi membri comisiei, constatare ce corespunde celor ce se pot observa din examinarea acestei probe de la dosar primă instanţă; de asemenea, au fost înlăturate toate celelalte susţineri prin care reclamanta a invocat pretinse vicii ale expertizei administrate la prima instanţă şi prin a căror invocare aceasta tindea la constatarea nulităţii acestei probe, cu consecinţa dispunerii refacerii ei de către instanţa de apel.

Cu privire la greşita apreciere a probelor cauzei de prima instanţă, Înalta Curte a constatat că şi acest motiv a fost analizat de curtea de apel, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii acestei instanţe, care a statuat şi demonstrat propria sa concluzie în sensul nedovedirii unor motive temeinice de împiedicare a reclamantei de a formula notificarea în termenul legal.

Înalta Curte a mai constatat că şi admiterea cererii de intervenţie accesorie în interesul pârâtului, cerere formulată de intervenientul C.N.C.P. este motivată, potrivit naturii sale intrinseci, aceasta nefiind o cerere de sine stătătoare prin care titularul ei a dedus judecăţii pretenţii proprii împotriva reclamantei, fiind menită doar a susţine poziţia procesuală a pârâtului cauzei, Municipiul Bucureşti.

Cu privire la cererea de noi probatorii (cu referire la cele invocate în cererea de la dosar apel, referatul medical al prof. univ. dr. F.T.), Înalta Curte a constatat că a răspuns deja, prin considerentele anterioare, la această critică.

Cu privire la cererea de efectuare a unei noi expertize în baza art. 16 alin. (2) şi art. 17 din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, probă formulată de reclamantă după respingerea cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a art. 49 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1134/C/2000 şi a art. 19 din H.G. nr. 1/2000, prin încheierea din data de 13 decembrie 2011, Înalta Curte a constatat că aceasta este o cerere care a fost inserată în cuprinsul concluziilor scrise şi a celei de repunere pe rol, în cadrul termenului de amânare a pronunţării şi deci, după închiderea dezbaterilor la termenul din 31 ianuarie 2012. Prin urmare, şi acest motiv de recurs a fost analizat implicit, prin referirea la efectele neînvestirii legale a instanţei cu cereri ale părţii formulate după închiderea dezbaterilor, neurmată de repunerea cauzei pe rol în condiţiile art. 151 C. proc. civ. (dacă instanţa constata necesitatea unor noi lămuriri, cu ocazia deliberării, iar nu la cererea părţii).

Referitor la împrejurarea că în considerentele deciziei recurate se arată, în mod contradictoriu, că termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001 nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, apreciindu-se astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., în timp ce prin încheierea din 29 martie 2011 s-a considerat că instituţia repunerii în termen este aplicabilă în cauză, având în vedere că cea din urmă încheiere este interlocutorie, instanţa de apel nu putea reveni asupra ei, astfel cum dispune art. 268 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat ca, deşi reclamanta a sesizat în mod corect această incongruenţă de argumente ale instanţei de apel, atare contradicţie nu a fost de natură a vicia decizia însăşi şi nici nu poate conduce la modificarea sau casarea ei pentru acest motiv, întrucât excepţia tardivităţii formulării cererii de repunere în termen nu putea fi analizată de instanţă, pentru că se depăşeau limitele devoluţiunii în calea de atac, ceea ce deja s-a reţinut în analiza unui motiv de recurs anterior, pe temeiul unei critici prioritare.

Referitor la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Cu privire la pretinsa încălcare a regulii non reformatio in pejus, Înalta Curte a constatat că a fost deja analizată, critica fiind susţinută de către recurentă şi prin prisma art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocându-se nu numai încălcarea art. 296, dar şi a art. 295 alin. (1) (limitele devoluţiunii în apel). Prin această critică, reclamanta a susţinut încălcarea efectului devolutiv al apelului [art. 295 alin. (1)] - verificarea stabilirii situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă, prin aceea că instanţa de apel a refuzat să analizeze probele noi - înscrisuri medicale administrate în apel şi să încuviinţeze o nouă expertiză ori avizarea de comisia superioară medico-legală a celei administrate la tribunal, aspecte pe care instanţa de recurs le-a analizat deja.

Astfel, prin aprecierea caracterului neelocvent al probelor cu noi acte medicale depuse în apel de reclamantă, reiese că acestea au fost analizate de curtea de apel, iar chestiunea aprecierii lor în sensul neconcludenţei pentru soluţionarea cererii de efectuare a unei noi expertize, nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs.

Probele cu noi acte medicale au fost depuse în apel pentru susţinerea cererii pentru efectuarea unei noi expertize ca şi pentru a induce instanţei de apel dubiul cu privire la realitatea celor concluzionate în expertiza medico-legală psihiatrică efectuată la prima instanţă şi a aprecia în sensul necesităţii administrării acestei noi probe; soluţia dată aceste cereri de efectuare a unei noi expertize în apel se regăseşte în încheierea din 14 iunie 2011; astfel, s-a apreciat că nu se impune efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice conform art. 49 din Normele procedurale, în raport de actele depuse în apel, având în vedere că unele au fost analizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză, iar altele au fost emise ulterior perioadei expertizate şi nu sunt elocvente; aceste acte medicale sunt enumerate de reclamantă în nota privind probatoriile solicitate.

Cu referire la cele reţinute de instanţa de apel prin aceeaşi încheiere, în sensul că reclamanta nu ar fi solicitat efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice în faţa primei instanţe la momentul dezbaterii pe fond a cauzei (la 25 martie 2010), când au fost discutate doar aspecte de ordin procedural, Înalta Curte a constatat că, instanţa de apel nu a calificat această împrejurare (a solicitării probei omisso medio) drept un impediment în solicitarea probei în calea de atac de către reclamantă, pronunţându-se asupra acestei cereri, în sensul respingerii ei; de altfel, reclamanta a formulat aceeaşi solicitare şi la prima instanţă, prin cererea depusă la dosar tribunal.

În plus, în condiţiile art. 49 alin. (3) din Normele procedurale (O. 1134/C/255/2000) "Noua expertiză medico-legală constă în reluarea sau/şi refacerea investigaţiilor medico-legale în cazul în care se constată deficienţe, omisiuni sau/şi aspecte contradictorii la expertizele precedente.". Prin urmare, instanţa de apel, într-o corectă aplicare a acestei norme, a stabilit ca nepertinente celelalte acte medicale emise de medici psihiatri în vederea susţinerii acestei noi probe, de vreme ce eventuale contradicţii trebuiau a fi constatate faţă de concluziile unor expertize precedente, în timp ce deficienţele sau omisiuni la efectuarea primei expertize medico-legale nu au putut fi reţinute, conform celor deja arătate (cu referire la neexaminarea nemijlocită a reclamantei şi la pretinsa nesemnare a raportului de către toţi membrii comisiei).

Cu privire la nulitatea aceleiaşi probe, Înalta Curte a constatat că şi aceasta reprezintă o chestiune deja analizată în considerente anterioare.

Comisia de primă expertiză medico-legală a fost constituită în condiţiile art. 28 din Ordinul nr. 1134/C/255/2000 al Ministrului Justiţiei, anume, dintr-un medic legist, un medic primar psihiatru şi un medic specialist psihiatru, iar raportul de expertiză este semnat de toţi cei trei membri ai comisiei care au participat la efectuarea lui, în condiţiile art. 11 alin. (3) din acelaşi Ordin pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale; reclamanta s-a prezentat în plenul comisiei, iar expertiza a fost efectuată potrivit celor descrise de comisia de experţi prin înscrisul de la dosar primă instanţă.

Avizarea primei expertize medico-legale psihiatrice este de competenţa Comisiei de avizare şi control, iar în condiţiile art. 25 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, avizarea se dispune de către instanţele judecătoreşti, dacă este considerată necesară.

În consecinţă, această solicitare de avizare a concluziilor primei expertize medico-legale reprezintă o chestiune de apreciere la îndemâna instanţei de judecată, ea nefiind o formalitate obligatorie, ceea ce instanţa de apel în mod legal a constatat, concluzionând că nu este oportună o atare avizare.

Cu privire la nelegalitatea soluţiei de respingere, prin încheierea din 27 septembrie 2011, a cererii formulate în temeiul art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., de avizare ei raportului de expertiză medico-legală, în principal, de către Comisia de avizare şi control al actelor medicale din cadrul instituţiilor de medicină legală şi, în subsidiar, de către Comisia superioară medico-legală din cadrul IML, Înalta Curte a constatat că, aşa cum deja s-a arătat, expertizele medico-legale se avizează de către Comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale, în temeiul şi în condiţiile art. 25 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 1/2000, dacă instanţa consideră necesară avizarea.Dispoziţiile art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ stabilesc competenţa Comisiei superioare medico-legale de a aviza, din punct de vedere ştiinţific, concluziile diverselor acte medico-legale.Asupra ambelor formalităţi însă, instanţa de judecată are puterea de apreciere, apreciere care nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, nefiind o chestiune de legalitate.

De asemenea, contradicţiile la care norma de la art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 face referire privesc eventuale concluzii divergente între prima expertiză medico-legală şi noua expertiză medico-legală ori faţă de alte acte medico-legale.

Or, niciuna dintre aceste două posibile premise nu era întrunită în speţă, de vreme ce în cauză nu a fost efectuată o nouă expertiză medico-legală şi nici alte acte medico-legale nu au fost depuse la dosar care să conţină concluzii contradictorii faţă de prima expertiză medico-legală psihiatrică efectuată în faţa primei instanţe; opiniile altor specialişti (medici psihiatri) la care recurenta face referire, nu reprezintă acte medico-legale, actele medico-legale fiind doar cele efectuate de instituţiile de medicină legală, ca singurele unităţi sanitare abilitate în acest sens, potrivit art. 4 din O.G. nr. 1/2000, coroborate şi cu art. 15 din H.G. nr. 774 din 7 septembrie 2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000.

Prin urmare, nici opinia dr. D.Ş. emisă în afara instituţiei sanitare de medicină legală, nu reprezintă un act medico-legal, ci o opinie a unui medic primar (fără a exista o dovadă a atestării acestuia ca medic primar în medicină legală), în afara unui mandat al instanţei chiar în calitate de consilier al părţii, ceea ce de altfel, O.G. nr. 1/2000 nici nu permite, dispoziţiile acestui act normativ fiind speciale şi derogatorii de la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză judiciară şi extrajudiciară (altele decât cele medico-legale).

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2) şi art. 17 din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, Înalta Curte a constatat că acest act normativ nu este incident cauzei, fiind o lege cu caracter general, edictată pentru realizarea obiectivului major al politicii de sănătate publică, sănătatea mintală fiind o componentă fundamentală a sănătăţii individuale, astfel cum art. 1 din Legea nr. 487/2002 defineşte domeniul de reglementare al acesteia; de asemenea, acest act normativ instituie, în favoarea persoanelor cu tulburări psihice, norme de asistenţă medicală, îngrijire şi de protecţie socială de aceeaşi calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate cerinţelor lor de sănătate.

Prin urmare, referirea reclamantei la dispoziţiile acestui act normativ, precum şi la nepronunţarea instanţei de apel asupra solicitării de efectuare a unei noi expertize medico-legale psihiatrice în raport de acest nou temei legal este lipsită de obiect, întrucât, pe de o parte, persoanele care se prevalează de dispoziţiile acestui act normativ sunt evaluate din punct de vedere al sănătăţii mintale, prin examinare directă, de către medicul psihiatru [art. 10 alin. (1) din lege], iar pe de altă parte, dacă evaluarea sănătăţii mintale are loc printr-o expertiză medico-legală psihiatrică, aceasta se realizează în conformitate cu prevederile legale în vigoare, astfel cum dispune art. 17 din Legea nr. 487/2002 (aşadar, O.G. nr. 1/2000); prin urmare, legea generală face trimitere expresă la dispoziţiile speciale în materie.

Totodată, Înalta Curte a constatat că este exclus a fi incidente două norme cu acelaşi obiect de reglementare (pentru atingerea aceluiaşi obiectiv probatoriu), întrucât paralelismul legislativ este interzis prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Ca atare, fie cele două acte normative au obiect de reglementare diferit, fie între ele trebuie stabilit raportul lege generală-lege specială, în speţă cea de-a doua ipoteză fiind cea incidenţă, astfel cum s-a arătat.

Înalta Curte a constatat că susţinerile recurentei cu privire la cele solicitate prin concluziile scrise formulate după respingerea excepţiei de nelegalitate prin încheierea din 13 decembrie 2011, dar şi după închiderea dezbaterilor de instanţa de apel, prin notele de şedinţă, precum şi susţinerea privind necesitatea repunerii cauzei pe rol au fost deja analizate.

De asemenea, Înalta Curte a constatat că greşita aplicare a dispoziţiilor art. 49 alin. (3) din Ordinul nr. 1134/C/255/2005, susţinută de recurentă pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost analizată prin considerente anterioare.

Cu privire la respingerea excepţiei de nelegalitate invocate prin încheierea din 13 decembrie 2011, Înalta Curte a constatat că aceasta a privit dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1.134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, precum şi ale art. 19 din H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, în raport de art. 17 şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 487/2002, legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice.

Soluţionarea unei astfel de excepţii este de competenţa instanţei de contencios administrativ, cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Într-adevăr, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza."

Înalta Curte a constatat că, în aplicarea acestui filtru de sesizare a instanţei de contencios administrativ, curtea de apel a statuat că actele administrative a căror nelegalitate s-a invocat nu au legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei, recurenta reclamantă în mod greşit raportându-se la legătura acestor norme cu unele dintre susţinerile sale din motivele de apel, prin care se invocau critici de ordin procedural, iar nu pe fondul cauzei (greşita respingere a cererii sale de efectuare a unei noi expertize).

Totodată, susţinerea corectă a recurentei în sensul că nu numai actele administrative cu caracter individual, ci şi cele administrative cu caracter normativ pot face obiectul excepţiei de nelegalitate (sens în care este şi practica instanţei supreme în materia contenciosului administrativ), este lipsită de efect juridic din perspectiva admisibilităţii sesizării instanţei de contencios; de asemenea, celor reţinute de instanţa de apel urmează a li se adăuga şi argumentul anterior reţinut cu privire la neincidenţa în cauză a Legii nr. 487/2002, actul normativ la care recurenta raportează dispoziţiile actelor administrative cu caracter normativ edictate pentru organizarea aplicării legii speciale (O.G. nr. 1/2000).

Înalta Curte a constatat că în mod legal curtea de apel a concluzionat în sensul că prezumţia existenţei capacităţii de exerciţiu a recurentei reclamante, decurgând din prezumţia de discernământ ce operează în favoarea oricărei persoane peste 18 ani, în temeiul art. 5 alin. (3) corob. cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, nu a fost răsturnată.

Totodată, potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din acelaşi Decret, nu are capacitate de exerciţiu persoana pusă sub interdicţie, ceea ce reprezintă o măsură de ocrotire a persoanei fizice; pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali.

În consecinţă, chiar dacă recurenta reclamantă ar fi dovedit lipsa de discernământ prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică administrat în cauză, în absenţa punerii sale sub interdicţie, nu se putea constata lipsa capacităţii sale de exerciţiu.

Împotriva acestei decizii, la data de 7 mai 2013, G.A.C. a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., motivată la data de 16 august 2013.

În susţinerea contestaţiei, petenta a formulat următoarele critici:

I. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de la pct. 3.4 al memoriului de recurs, prin care se invocă neaplicarea art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale aprobate prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1134/C din 25 mai 2000, care prevăd că "expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită" a persoanei expertizate.

Contestatoarea arată că, printre alte critici care vizau nulitatea raportului de expertiză, se invocase şi acest motiv, care impunea o analiză distinctă, pentru că era un motiv de nulitate raportat la un alt temei de drept decât cele care vizau nesemnarea de către toţi membrii comisiei ori neluarea în considerare a tuturor actelor medicale.

Referitor la acest aspect, când analizează motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că instanţa de apel a răspuns, cu ocazia dezbaterii probelor în apel, precum şi în cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate, cu privire la nulitatea raportului de expertiză, iar într-un alt paragraf reţine că această chestiune a fost deja analizată, o asemenea motivare nefiind, însă, conformă dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Concluzia instanţei de recurs conform căreia comisia a fost constituită conform legii, raportul de expertiză a fost semnat de toţi cei trei membri ai comisiei care au participat la efectuarea lui, reclamanta s-a prezentat în plenul comisiei, iar expertiza a fost realizată potrivit celor descrise de comisia de experţi prin înscrisul de la fila 295 nu răspunde criticii formulate, fiind doar o constatare faptică a instanţei, iar nu o concluzie cu privire la consecinţele legale ale unei asemenea situaţii faptice.

O motivare corespunzătoare ar fi trebuit să prezinte argumentele pentru care respectiva expertiză respectă sau nu cerinţa instituită de art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, şi care este interpretarea dată noţiunii de "examinare nemijlocită".

II. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs de la pct. 2.1.1 lit. d), care viza nepronunţarea instanţei de apel asupra criticii de nulitate a raportului de expertiză pentru încălcarea art. 28 alin. (4) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, care impune determinarea discernământului sau capacităţii psihice a unei persoane în raport de un anumit act sau fapt, adică în raport de notificarea şi acţiunea de repunere în termen, iar nu generic, aşa cum nelegal s-a stabilit obiectivul expertizei la fond.

Cum instanţa de apel s-a pronunţat asupra respingerii probei cu o nouă expertiză doar pe un considerent procedural, şi anume, acela că nu s-ar fi solicitat o nouă expertiză la fond, instanţa de recurs nu avea la ce considerente să facă referire, generic, atunci când a apreciat că s-ar fi răspuns la acest motiv de nulitate.

III. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs de la pct. 2.1.2, respectiv, referirea generică la modul în care s-a pronunţat instanţa de apel, face trimitere la ceva inexistent, întrucât aceasta nu a analizat fondul criticilor aduse expertizei sub aspectul neluării în considerare a unor acte medicale care fuseseră depuse încă de la fond.

IV. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs de la pct. 3.7 care viza greşita interpretare a efectelor modificatoare ale art. 16 alin. (2) şi art. 17 din Legea nr. 487/2002, legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, asupra normelor cuprinse în actele normative inferioare - Ordinul MJ nr. 1134/C/2000 şi H.G. nr. 774/2000, cu privire la condiţiile de încuviinţare a unei expertize medico-legale de stabilire a discernământului.

Deşi instanţa de recurs a apreciat că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cauză, pe considerentul că reprezintă norme generale, în raport de care Ordinul MJ nr. 1134/C/2000 şi H.G. nr. 774/2000 sunt norme speciale, aplicabile cu prioritate, nu s-a pronunţat totuşi asupra modului în care norma legală nouă ar fi modificat implicit normele speciale, având în vedere că prevăd, fără nicio distincţie, că posibilitatea contestării unor prime evaluări este un drept al persoanei în cauză, fără a se face nicio limitare sub acest aspect asupra condiţiilor de exercitare.

V. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs de la pct. 3.1.1, privind nelegala respingere, prin încheierea din 13 decembrie 2011, a excepţiei de nelegalitate a art. 4 alin. (3) şi art. 19 din H.G. nr. 774/2000, în raport de art. 17 şi 16 alin. (2) din Legea nr. 487/2002.

În acest sens, contestatoarea arată că instanţa de recurs nu a făcut decât să constate care a fost motivarea curţii de apel cu privire la neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, preluând formal motivarea acesteia, fără a prezenta propriile argumente pentru care ar considera legală motivarea instanţei de apel, ceea ce, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu echivalează cu o pronunţare motivată.

Instanţa de recurs nu a analizat critica din recurs în sensul de a fi explicat pentru care motiv consideră că "fondul cauzei"în speţa dedusă judecăţii nu include şi aspectele privind condiţiile de contestare a probei cu expertiza medico-legală, probă esenţială în justificarea "motivelor temeinice" de împiedicare, conform art. 103 C. proc. civ.

VI. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs de la pct. 3.8 prin care se invocau argumentele privind incidenţa art. 49 alin. (2) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, nelegal neaplicate în cauză.

Instanţa de recurs răspunde generic la acest motiv de recurs, făcând doar trimitere la faptul că a analizat această critică la pct. 3 lit. b), prin care însă se răspunde doar în raport de înscrisurile noi depuse în apel referitoare la evaluarea afecţiunilor din perioada expertizei, în timp ce motivul de recurs vizează îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 49 alin. (2) în raport de deficienţele şi omisiunile învederate încă de la fond, prin obiecţiunile formulate, respectiv, neluarea în considerare a tuturor actelor medicale depuse la fond, lipsa răspunsului complet al obiectivelor formulate, neevaluarea consecinţelor asupra discernământului reclamantei în raport de toate afecţiunile acesteia, stabilite în raport de standarde internaţionale de evaluare.

VII. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs de la pct. 3.8.4 prin care s-a invocat aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul încălcării principiului egalităţii armelor şi a jurisprudenţei sale relevante în acest sens.

În susţinerea acestei critici, contestatoarea arată că, deşi a învederat lipsa egalităţii de tratament juridic a părţilor cu privire la efectul acordat expertizelor efectuate de către o instituţie a statului şi refuzul administrării sau luării în considerare a expertizelor efectuate de specialişti în domeniu care însă nu aparţin unei structuri statale de genul INML, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (Cauza Prepeliţă c. Moldovei, Cauza Dima c. României, Cauza Bonisch c. Austria, Cauza Mirilashvili c. Rusia, etc), instanţa de recurs nu a răspuns în nici un fel acestei chestiuni, sub aspectul prezentării unui argument care să înlăture efectul acestor decizii în cauza de faţă, ori a prezentării unui argument contrar celor statuate de Curtea Europeană în sensul că "organele judiciare şi instanţele vor trebui să ţină cont, în deciziile luate cu privire la efectuarea unor expertize, de obligaţia ca ele să fie efectuate de experţi independenţi atunci când în cauză este parte Statul prin instituţiile sale".

VIII. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs de la pct. 3.9 care viza greşita interpretare a noţiunii de "motive temeinice" avută în vedere de art. 103 C. proc. civ.

Contestatoarea arată că noţiunea de "motive temeinice" nu intră numai situaţia de incapacitate totală de exerciţiu ci, faţă de dispoziţiile speciale privind protecţia persoanelor cu tulburări psihice, rezultă că pot exista situaţii în care acestea nu pot acţiona, chiar dacă ar avea discernământ sau acesta ar fi diminuat datorită afecţiunilor de care suferă, invocând, în acest sens, disp. art. 5 lit. u) din Legea nr. 487/2002, aspect de nelegalitate asupra căruia, de asemenea, instanţa de recurs nu s-a pronunţat.

Contestaţia în anulare este nefondată, pentru argumentele ce succed:

Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Pentru a fi incident motivul de contestaţie prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. invocat de către contestatoare, este necesar ca instanţa de recurs să fi omis din greşeală vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte, care trebuie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, instanţa neavând obligaţia de a cerceta pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de modificare corespunzătoare argumentelor respective.

Instanţa de recurs are obligaţia de a răspunde, punctual, criticilor formulate în recurs, fără a analiza însă toate argumentele cuprinse în motivele de recurs, argumente pe care le poate grupa răspunzând printr-un considerent comun.

De asemenea, art. 318 sub forma celei de-a doua teze nu vizează nemulţumirea părţii faţă de răspunsul la motivele de recurs, întrucât instanţa sesizată cu contestaţie în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea considerentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunţată în cauză.

Se constată că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluţiei adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de către reclamantă nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Astfel:

I. Referitor la motivul de contestaţie privind presupusa nepronunţare a instanţei de recurs asupra motivului de nulitate prin care se invoca neaplicarea art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, conform căreia "expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită" a persoanei examinate, acesta nu poate fi primit.

Astfel, prin considerentele aflate la fila 31, instanţa de recurs a reţinut că "(...) se constată că instanţa de apel a răspuns cu ocazia dezbaterii probelor în apel (...) precum şi în cuprinsul considerentelor deciziei motivelor de apel cu privire la nulitatea raportului de expertiză medico-legală psihiatrică (...) susţinută fie prin referirea la dispoziţiile art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor (...) - examinarea nemijlocită a persoanei expertizate, dar şi prin invocarea pretinsei nesemnări a raportului de către toţi membrii comisiei (...)". S-a mai concluzionat că instanţa de apel "(...) a reţinut că expertiza a fost semnată de toţi membrii comisiei (...)" şi că "(...) au fost înlăturate toate celelalte susţineri prin care reclamanta a invocat pretinse vicii ale expertizei administrate la prima instanţă şi prin a căror invocare apelanta tindea la constatarea nulităţii acestei probe (...)".

De asemenea, s-a mai reţinut că raportul de expertiză a fost semnat de toţi cei trei membri ai comisiei, ce a fost constituită conform legii, şi "(...) reclamanta s-a prezentat în plenul comisiei, iar expertiza a fost efectuată potrivit celor descrise de comisia de experţi prin înscrisul de la fila 295 dosar primă instanţă".

În sistemul nostru procedural este recunoscută posibilitatea instanţei de control judiciar de a-şi însuşi considerentele instanţei anterioare asupra unei probleme deduse judecăţii în legătură cu care şi-a format aceeaşi convingere, cu condiţia de a arăta, într-o manieră clară şi explicită, o atare însuşire, ceea ce instanţa de recurs a şi făcut.

Pe de altă parte, chiar contestatoarea, în memoriul depus la dosarul cauzei, arată că asemenea referiri au fost făcute de către instanţa de recurs cu ocazia dezbaterii diverselor critici de nelegalitate invocate, respectiv: la pct. 2 a),b),c) şi d), când reţine că instanţa de apel a răspuns, cu ocazia dezbaterii probelor în apel, precum şi în cuprinsul considerentelor deciziei motivelor de apel cu privire la nulitatea raportului de expertiză; la pct. 3 b), când reţine că nulitatea probei reprezintă o chestiune deja analizată la pct. 2 a),b),c),d) din motivele de recurs; la pagina 34 paragraful 2 unde se reţine că expertiza a fost efectuată potrivit celor descrise de comisia de experţi prin înscrisul de la fila 295.

De asemenea, referitor la acest motiv, contestatoarea arată că "..instanţa de recurs răspunde pe aspectele privind nulitatea expertizei în mod generic..". Or, motivul de contestaţie în anulare vizează omisiunea de a răspunde unei anumite chestiuni de nelegalitate, respectiv, lipsa motivării, iar nu modalitatea în care instanţa de recurs a înţeles să justifice soluţia adoptată, inclusiv prin referiri la argumentele instanţei anterioare ori prin trimiteri la propriile considerente subsumate diverselor motive de nelegalitate.

II. Referitor la presupusa nepronunţare cu privire la încălcarea ort 28 alin. (4) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, care impune determinarea discernământului sau capacităţii psihice a unei persoane în raport de un anumit act sau fapt, pentru raţionamente identice cu cele expuse în analiza primului motiv de contestaţie, nici această critică nu poate fi primită.

Atât prin încălcarea normei privind "examinarea nemijlocită", cât şi prin încălcarea normei privind "determinarea discernământului sau capacităţii psihice a unei persoane în raport de un anumit act sau fapt", reclamanta a tins la constatarea nulităţii absolute a raportului de expertiză medico-legală pentru vicii legate de modalitatea de întocmire a acestuia din perspectiva a diverse dispoziţii legale mai mult sau mai puţin incidente.

Or, atâta timp, cât printr-un considerent propriu şi distinct, instanţa de recurs a analizat şi a motivat inexistenţa motivelor de nulitate a raportului de expertiză în discuţie, concluzionând, aşa cum s-a mai arătat, că "(...) au fost înlăturate toate celelalte susţineri prin care reclamanta a invocat pretinse vicii ale expertizei administrate la prima instanţă şi prin a căror invocare apelanta tindea la constatarea nulităţii acestei probe (...)", nu mai este necesară raportarea la fiecare argument al părţii în susţinerea cauzei de nulitate pe care o invocă, chiar dacă aceasta se realizează din perspectiva unor texte legale diferite.

III. Referitor la motivul de contestaţie privind analiza generică a instanţei de recurs cu privire la eronata apreciere a probelor (acte medicale şi expertiză) de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Contrar susţinerilor contestatoarei, "motivarea generică" nu echivalează cu o nemotivare, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, obligativitatea instanţei reglementată de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a dedus judecăţii nu înseamnă obligativitatea de a se pronunţa asupra tuturor argumentelor folosite de părţi în formularea pretenţiilor lor, fiind suficient ca din cuprinsul hotărârii să rezulte că au fost analizate, în ansamblu, toate susţinerile şi cererile acestora, ceea ce în cauză s-a şi întâmplat

În acest sens, instanţa de recurs face trimitere la considerentele hotărârii de apel, reţinând că "(...) şi motivul de apel privind greşita apreciere a probelor cauzei de prima instanţă a fost analizat de curtea de apel ceea ce rezultă din observarea considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel statuând şi demonstrând propria sa concluzie în sensul nedovedirii unor motive temeinice de împiedicare a reclamantei de a formula notificarea în termenul legal".

Împrejurarea că instanţa de recurs a procedat la o constatare contrară susţinerilor petentei, însuşindu-şi considerentele instanţei de apel, reprezintă o chestiune de judecată care excede cadrului juridic reglementat de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., întrucât acest text legal nu vizează nemulţumirea părţii faţă de răspunsul la motivele de recurs. Instanţa sesizată cu contestaţie în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea considerentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse, ci se raportează, punctual, la situaţiile limitativ prevăzute în cazul de contestaţie anterior citat, care, în speţă, cel puţin cu privire la acest motiv de contestaţie, nu se regăsesc.

Pe de altă parte, asupra acestei chestiuni instanţa de recurs a făcut ample consideraţii de ordin procedural în cadrul fiecărei critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.

IV. Referitor la pretinsa nepronunţare asupra greşitei interpretări a efectelor modificatoare ale art. 16 alin. (2) şi art. 17 din Legea nr. 487/2002 asupra normelor cuprinse în actele normative inferioare (Ordinul MJ nr. 1134/C/2000 şi H.G. nr. 774/2000) şi această critică vizează, în realitate, nemulţumiri legate de modalitatea de soluţionare a motivului de recurs, aspecte care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

Contrar susţinerilor contestatoarei, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra acestei chestiuni, reţinând că Legea nr. 487/2002 nu este incidentă cauzei, "(...) fiind o lege cu caracter general, edictată pentru realizarea obiectivului major al politicii de sănătate publică (...)", ce face trimiteri, în cazul efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice, la dispoziţiile speciale în materie. Instanţa de recurs a mai constatat că "(...) este exclus a fi incidente două norme cu acelaşi obiect de reglementare (pentru atingerea aceluiaşi obiect probatoriu), întrucât paralelismul legislativ este interzis prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă".

Pe de altă parte, constatarea că un anumit act normativ nu este aplicabil cauzei pendinte, face inutilă cercetarea "(...) modului în care norma legală nouă ar fi modificat implicit normele speciale (...)", aşa cum arată contestatoarea, sens în care şi această critică este nefondată.

V. Referitor la motivul de contestaţie privind pretinsa nepronunţare asupra respingerii, în mod greşit, a excepţiei de nelegalitate a art. 4 alin, 3 şi art 19 din H.G. nr. 774/2000 raportat la art. 17 şi 16 alin. (2) din Legea nr. 487/2002, şi această critică urmează a fi înlăturată.

Astfel, instanţa de recurs a constatat că "(...) în aplicarea acestui filtru de sesizare a instanţei de contencios administrativ, curtea de apel a statuat că actele administrative a căror nelegalitate se invocă nu au legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei, recurenta reclamantă în mod greşit raportându-se la legătura acestor norme cu unele dintre susţinerile sale din motivele de apel, prin care se invocau critici de ordin procedural, iar nu pe fondul cauzei (greşita respingere a cererii sale de efectuare a unei noi expertize)".

De asemenea, instanţa de recurs mai constată că "(...) celor reţinute de instanţa de apel urmează a li se adăuga şi argumentul anterior reţinut cu privire la neincidenţa în cauză a Legii nr. 487/2002, actul normativ (legea) la care recurenta raportează dispoziţiile actelor administrative cu caracter normativ edictate pentru organizarea aplicării legii speciale (O.G. nr. 1/2000)".

Însuşirea în mod explicit a unor considerente ale instanţei anterioare nu echivalează cu lipsa motivării, faţă de care însă, contrar susţinerilor contestatoarei, instanţa de recurs aduce argumente proprii, nu constituie o lipsă în motivare care să conducă la incidenţa omisiunii prevăzute de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Pe de altă parte, atât în memoriul depus la dosarul cauzei, cât şi prin concluziile orale formulate cu prilejul dezbaterii contestaţiei în anulare, petenta a arătat nu că instanţa nu s-ar fi pronunţat, ci că "(...) s-a pronunţat la pct. 3 g) (pag. 36 din hotărâre), în afara preluării unor texte de lege şi a constatării caracterului fondat al uneia din criticile formulate (...) doar în sensul că (...)".

Or, împrejurarea că partea este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de recurs a răspuns criticilor deduse judecăţii în calea respectivă de atac nu poate fi analizată în calea contestaţiei în anulare, căci ar însemna crearea posibilităţii exercitării unui veritabil "recurs la recurs".

VI. Referitor la motivul de contestaţie privind pretinsa nepronunţare asupra greşitei neaplicări în cauză a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Norma procedurală privind condiţiile în care se poate efectua o nouă expertiză atunci când se constată deficienţe, omisiuni sau aspecte contradictorii, nici acesta nu poate fi primit.

Deşi în memoriul depus la dosar, contestatoarea arată că asupra acestui motiv instanţa de recurs s-a pronunţat generic, o astfel de analiză neputând constitui o motivare în sensul legii, prin concluziile orale formulate cu prilejul dezbaterilor, a precizat că, prin trimiterea pe care instanţa de recurs o face la pct. 3 b) din considerente cu privire la motivul învederat, aceasta, practic, nu răspunde criticii formulate.

Cum o astfel de precizare, având în vedere momentul la care a fost făcută, nu poate fi avută în vedere de către instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare, urmează ca analiza să poarte asupra "motivării generice" expusă în motivele formulate în scris.

Astfel, contestatoarea arată că această critică învederează un aspect de nelegalitate privind greşita interpretare a textului legal menţionat, de către instanţa de apel, în sensul neaplicării lui în speţă, şi susţine că instanţa de recurs a răspuns unui alt motiv, raportat la acelaşi text de lege, dar privind o critică de netemeinicie, şi anume, aceea a neluării în considerare a unor probe.

Este de observat că petenta are o poziţie oscilantă în ceea ce priveşte presupusa deficienţă de motivare, susţinând, fie că nu s-a răspuns acestui motiv, fie că motivarea este prea generică, fie că s-a răspuns altui motiv de recurs.

Contrar susţinerilor contestatoarei, la pct. 3 b) din hotărâre, instanţa de recurs grupează mai multe aspecte de nelegalitate pe care le subsumează aceloraşi considerente comune, răspunzând, printre altele, inclusiv la motivul mai sus invocat.

Astfel, instanţa de recurs reţine că "(...) s-a apreciat că nu se impune efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice conform art. 49 din Normele procedurale, în raport de actele depuse în apel, având în vedere că unele au fost analizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză, iar altele au fost emise ulterior perioadei expertizate şi nu sunt elocvente (...)".

De asemenea, instanţa de recurs a concluzionat că "(...) cu referire la cele reţinute de curtea de apel prin aceeaşi încheiere, în sensul că reclamanta nu ar fi solicitat efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice în faţa primei instanţe la momentul dezbaterii pe fond a cauzei (la 25 martie 2010), când au fost discutate doar aspecte de ordin procedural, Înalta Curte constată că şi acesta este un considerent indiferent de vreme ce curtea de apel nu a calificat această împrejurare (a solicitării probei omisso medio) drept un impediment în solicitarea probei în calea de atac de către apelantă, pronunţându-se asupra acestei cereri, în sensul respingerii".

Mai mult, instanţa de recurs a statuat că, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 49 alin. (3) din Normele metodologice, instanţa de apel "(...) a stabilit ca nepertinente celelalte acte medicale emise de medici psihiatri în vederea susţinerii acestei noi probe, de vreme ce eventuale contradicţii trebuiau a fi constatate faţă de concluziile unor expertize precedente, în timp ce deficienţele sau omisiuni la efectuarea primei expertize medico-legale nu au putut fi reţinute, conform celor deja arătate (cu referire la neexaminarea nemijlocită şi la pretinsa nesemnare a raportului de către toţi membrii comisiei)".

VII. Referitor la motivul de contestaţie privind pretinsa nepronunţare asupra aplicării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul încălcării principiului egalităţii armelor şi a jurisprudenţei relevante în acest sens, şi această critică va fi înlăturată.

Sub acest aspect, contestatoarea arată că instanţa de recurs nu a prezentat niciun argument cu privire la faptul că reclamantei nu i s-a permis efectuarea niciunei alte expertize decât a INML-ului, aşa cum prevăd deciziile Curţii Europene în materie invocate în cauză.

Aceste susţineri nu îşi găsesc însă corespondent în considerentele hotărârii obiect al prezentei căi extraordinare de atac, în care se statuează, că "(...) opiniile altor specialişti (medici psihiatri) la care recurenta face referire, nu reprezintă acte medico-legale, actele medico-legale fiind doar cele efectuate de instituţiile de medicină legală, ca singurele unităţi sanitare abilitate în acest sens, potrivit art. 4 din O.G. nr. 1/2000, coroborate şi cu art. 15 din H.G. nr. 774 din 07 septembrie 2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000".

Faţă de această constatare, instanţei de recurs nu-i revenea nicio obligaţie de lămurire şi îndrumare a reclamantei cu privire la posibilitatea de solicitare a unui expert independent, astfel cum eronat a susţinut reprezentanta acesteia cu prilejul concluziilor orale formulate în cadrul dezbaterilor, o atare consiliere reprezentând o chestiune ce excede cadrului procesual al oricărui litigiu.

Împrejurarea că instanţa de recurs, în considerente, nu a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de către reclamantă pe acest aspect, nu conduce la o nemotivare ori la o motivare insuficientă, esenţial fiind a se răspunde criticii de nelegalitate, alegerea argumentelor pentru care s-a ajuns la o anume concluzie reprezentând o chestiune de tehnică procedurală aflată la liberul arbitru al instanţei.

VIII. Referitor la motivul de contestaţie privind pretinsa nepronunţare asupra greşitei interpretări a noţiunii de "motive temeinice" astfel cum este reglementată de art. 103 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondat.

Contestatoarea arată că instanţa de recurs a analizat această noţiune exclusiv din perspectiva unei prezumţii de capacitate, în condiţiile în care dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. vizează şi alte situaţii, pe care le raportează la art. 5 lit. u) din Legea nr. 487/2002.

Susţinerea este nereală, întrucât prin considerentele de la filele 28-29, instanţa de recurs a constatat că "(...) instanţa de apel, deşi a reţinut tardivitatea formulării cererii de repunere în termen, acesta nu este decât un considerent indiferent, întrucât sentinţa apelată nu a fost schimbată în considerarea acestei excepţii".

Faţă de această constatare, instanţa de recurs a concluzionat că "..în acest caz lipseşte vătămarea recurentei cauzată prin acest exces al instanţei de apel, astfel că nu sunt întrunite prevederile art. 304 pct. 5; în plus, nici ipoteza de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinută, întrucât înlăturarea din cuprinsul considerentelor deciziei recurate a acestei dezlegări (în aplicarea art. 105 alin. (2), nu poate conduce la modificarea deciziei recurate pentru acest motiv, ci la substituirea, din acest punct de vedere, cu cele deja arătate".

Pe de altă parte, dispoziţiile legale la care contestatoarea raportează această chestiune, respectiv, art. 5 lit. u) din Legea nr. 487/2002 au fost apreciate ca nefiind incidente în cauză, astfel încât motivarea instanţei de recurs nu se putea raporta la situaţiile reglementate prin acestea.

Pentru aceste considerente, contestaţia în anulare va fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de G.A.C., împotriva Deciziei nr. 2391 din 19 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 752/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în...		ICCJ. Decizia nr. 3007/2013. Civil. Pretenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: