ICCJ. Decizia nr. 653/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 653/2013
Dosar nr. 8756/2/2011
Şedinţa publică din 12 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, la data de 4 mai 2008, reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Direcţia Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei a chemat în judecată pe pârâta S.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună următoarele: exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a suprafeţei de teren de 67 m.p. din imobilul proprietatea pârâtei, compus din teren în suprafaţă totală de 2500 m.p. situat în Bucureşti, str. Gheorghe Ionescu-Siseşti; trecerea imobilului menţionat în proprietatea expropriatorului cu obligarea acestuia din urmă la plata de despăgubiri în cuantum de 174.452 lei, din care suma de 17.740 lei reprezintă contravaloare despăgubire împrejmuire şi suma de 156.712 lei reprezintă valoare despăgubire teren potrivit Legii nr. 33/1994.
Prin cererea din data de 10 februarie 2009, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitul S.S., deoarece bunul imobil supus exproprierii a fost dobândit în timpul căsătoriei acestuia cu pârâta S.M.
Prin încheierea de la termenul din 26 februarie 2009, tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitului S.S. în calitate de pârât.
Prin sentinţa nr. 121 din 4 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, a fost admisă acţiunea, s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a imobilului teren în suprafaţă de 67 m.p., proprietatea pârâţilor S.M. şi S.S., situat în Bucureşti, str. Gheorghe Ionescu-Siseşti, sector 1 şi s-a dispus trecerea imobilului menţionat în proprietatea reclamantului, după achitarea către pârâţi a sumei totale de 174.452 lei reprezentând despăgubiri acordate proprietarilor, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Prin decizia nr. 570/A din 30 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul pârâţilor, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul stabilirii despăgubirilor acordate pârâţilor la suma de 284.600 lei şi a fost obligat reclamantul la plata către pârâţi a sumei de 2100 lei cheltuieli de judecată la fond. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către apelanţii-pârâţi.
Prin decizia nr. 5582 din 22 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, au fost admise recursurile declarate de către reclamant şi de către pârâţi, a fost casată decizia şi a fost trimisă cauza spre rejudecare pentru ca instanţa de apel să refacă probatoriile şi eventual, să administreze noi probatorii care să permită stabilirea unor criterii precise în legătură cu valoarea despăgubirilor acordate.
După casarea cu trimitere, dosarul a fost înregistrat la data de 10 octombrie 2011, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
În rejudecarea apelului a fost administrată proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză.
Prin decizia nr. 272A din 28 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul pârâţilor; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind dispunerea exproprierii terenului în suprafaţă de 67 m.p.; a constatat că imobilul menţionat a fost expropriat pe parcursul procesului, prin Hotărârea nr. 149 din 2 februarie 2010 emisă de Municipiul Bucureşti – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004; a menţinut cuantumul despăgubirilor de 174.452 lei, stabilit atât prin sentinţa apelată, cât şi prin hotărârea de expropriere nr. 149/2010 şi a constatat că acestea au fost consemnate pe numele apelanţilor-pârâţi prin O.P. nr. 5349 din 27 octombrie 2010; în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a obligat intimatul reclamant la plata sumei de 9211 lei (4211 lei onorariile de expertiză şi 5000 lei onorariile de avocat) cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanţii pârâţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, spre deosebire de alte speţe având ca obiect exproprierea în condiţiile Legii nr. 33/1994, cauza de faţă prezintă particularitatea că, pe parcursul procesului, când dosarul se afla în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, expropriatorul a dispus exproprierea în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 198/2004, despre aceste aspecte făcându-se vorbire în încheierea de la termenul din 19 ianuarie 2012.
Prin urmare, raportat la acţiunea introductivă şi la sentinţa civilă nr. 121 din 04 februarie 2010, s-a constatat că primul capăt de cerere şi anume, dispunerea exproprierii de către instanţă, a rămas fără obiect, deoarece imobilul ce face obiectul cauzei a fost expropriat şi a trecut în proprietatea reclamantului prin hotărârea nr. 149 din 02 septembrie 2010, emisă în baza Legii nr. 198/2004. Prin aceeaşi hotărâre, s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 174.452 lei, care a şi fost plătită pârâţilor prin OP aflat în copie la fila 22 dosar.
Observând că suma plătită cu titlu de despăgubiri este tocmai suma stabilită prin hotărârea primei instanţe, curtea de apel a apreciat că în cauză urmează să se stabilească dacă despăgubirea plătită este conformă cu dispoziţiile legii şi reprezintă valoarea imobilului expropriat.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că soluţia de admitere a apelului şi de respingere a întregii acţiuni, ca rămasă fără obiect, pentru ca ulterior, proprietarii expropriaţi să formuleze o nouă contestaţie cu privire la cuantumul despăgubirilor, astfel cum acesta a fost stabilit prin hotărârea nr. 149/2010, ar însemna, pe de o parte, nesocotirea celor statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, iar, pe de altă parte, încălcarea dreptului la un proces echitabil pentru pârâţi, deoarece aceştia din urmă au fost chemaţi în judecată pentru a li se expropria un bun, după care expropriatorul schimbă temeiul juridic al exproprierii şi îşi realizează scopul în timpul procesului, dar independent de acesta.
S-a precizat că hotărârea din data de 2 septembrie 2010 este anterioară deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare şi că, din actele aflate la dosarul nr. 15327/3/2008 rezultă că instanţa supremă nu a fost încunoştinţată în legătură cu conţinutul hotărârii emise de expropriator, ceea ce denotă o culpă în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale de către reclamant.
Faţă de cele arătate, curtea de apel a verificat dacă suma stabilită cu titlu de despăgubiri şi achitată apelanţilor pârâţi a fost stabilită cu respectarea dispoziţiilor art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că în cauză a fost întocmit un raport de expertiză de către o comisie de experţi, acesta fiind depus la dosar (filele 165-209). Concluziile raportului de expertiză vizează valoarea de circulaţie a imobilului expropriat la 3 momente şi anume: 2007- când au fost notificaţi pârâţii în legătură cu începerea demersurilor de expropriere, 2010 - când s-a realizat exproprierea efectivă prin hotărârea nr. 149/2010 şi au fost plătite despăgubirile şi 2012 - când s-a efectuat raportul de expertiză.
Având în vedere că doi dintre membrii comisiei de experţi au avut o opinie, iar al treilea membru al comisiei a avut o altă opinie, curtea de apel a constatat, în primul rând, că, raportat la momentul efectuării expertizei, valoarea imobilului expropriat (teren 67 m.p., gard şi post trafo) era mai mică decât despăgubirile stabilite de către prima instanţă şi plătite în baza hotărârii nr. 149/2010. Din această perspectivă, instanţa nu a mai analizat care dintre valorile calculate pentru anul 2012 de către experţi este corectă, pentru că în oricare dintre variante, sumele sunt mai mici decât despăgubirile plătite, astfel că acestea s-ar menţine. Aceasta cu atât mai mult cu cât, faţă de specificul speţei, curtea de apel a considerat că, pentru stabilirea caracterului just şi echitabil al exproprierii dispuse prin hotărârea nr. 149/2010, este relevant momentul la care a avut loc exproprierea, adică momentul la care bunul a intrat în patrimoniul expropriatorului şi a fost plătită despăgubirea. Dacă pe parcursul procesului nu s-ar fi dispus exproprierea pe un alt temei decât cel indicat iniţial, curtea ar fi analizat cu precădere valoarea imobilului de la data efectuării raportului de expertiză, adică anul 2012.
Reţinând că la nivelul anului 2010 valoarea totală a imobilului expropriat era mai mică decât suma plătită de către expropriator, curtea de apel a apreciat că hotărârea de expropriere emisă de expropriator este legală, iar hotărârea primei instanţe trebuie menţinută sub acest aspect.
În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de către apelanţi, instanţa de apel a constatat că acestea se impun a fi acordate doar în parte. Astfel, pornind de la principiul legal că toate cheltuielile legate de expropriere sunt suportate de expropriator, curtea a acordat apelanţilor, integral, onorariile plătite pentru efectuarea expertizelor, mai ales că necesitatea efectuării acestora a rezultat inclusiv ca urmare a schimbării temeiului exproprierii. Ţinând seama de faptul că acordarea cheltuielilor de judecată presupune o culpă procesuală (care este evidentă în privinţa expropriatorului), reţinând că, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, pretenţiile apelanţilor s-au dovedit a fi nejustificate şi având în vedere că plata onorariului de avocat, pentru fiecare etapă procesuală, impune aplicarea dispoziţiilor alin. (3) al art. 274 C. proc. civ. (raportat la volumul de muncă prestat de avocat şi la dificultatea din ce în ce mai redusă a litigiului), instanţa a acordat doar suma de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, din totalul de 15.000 lei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Bucureşti prin Direcţia Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în parte a deciziei atacate şi, în principal, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, micşorarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate intimaţilor-pârâţi.
În motivarea recursului, reclamantul a considerat decizia nelegală sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată solicitate de pârâţii S.
Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu a exercitat rolul activ pentru aflarea adevărului în cauză pe aspectul cheltuielilor de judecată, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii.
Suma stabilită cu titlu de despăgubiri – 174.452 lei este suma cu care au fost notificaţi pârâţii prin notificarea remisă în baza Legii nr. 33/1994, menţinută prin sentinţa nr. 121 din 4 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă. Schimbarea temeiului exproprierii, în sensul că aceasta a fost dispusă în baza Legii nr. 198/2004 nu a influenţat cu privire la cuantumul despăgubirii oferite iniţial, deoarece prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 149/2010, a fost consemnată pe numele expropriaţilor aceeaşi sumă – 174.452 lei, sumă menţinută, de altfel, prin decizia recurată.
În măsura în care instanţa şi-ar fi exercitat rolul activ nu ar mai fi acordat sumele reprezentând onorariile plătite pentru efectuarea expertizelor, întrucât din documentele aflate la dosarul cauzei nu a rezultat, în niciun fel, necesitatea şi pertinenţa administrării acestei probe; suma oferită cu titlu de despăgubire a fost stabilită în baza unei expertize efectuate, la cererea expropriatorului, de către un expert evaluator membru ANEVAR şi cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în materia exproprierii. Administrarea probei, efectuarea unei noi expertize a fost rezultatul admiterii cererii formulate în acest sens de S.M. şi S.S., fără a exista însă un motiv întemeiat sau un temei legal.
Recurentul-reclamant a arătat că, din moment ce nu există nicio culpă a expropriatorului, suma oferită cu titlu de despăgubire respectând prevederile legale în materia exproprierii, nu exista temei legal pentru a impune expropriatorului obligaţia de a suporta aceste cheltuieli efectuate de către apelanţi.
De asemenea, recurentul a considerat că şi suma acordată de către instanţa de judecată cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat este disproporţionată în raport cu dificultatea redusă a litigiului şi culpa apelanţilor-expropriaţi în promovarea căilor de atac, în condiţiile în care era evident că evaluarea terenului şi despăgubirea stabilită era în deplin acord cu dispoziţiile legale ce reglementează acest domeniu.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Reclamantul a criticat decizia recurată pentru o greşită interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată solicitate de pârâţii S.
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 4 mai 2008, reclamantul Municipiul Bucureşti a solicitat exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a suprafeţei de 67 m.p. din imobilul proprietatea pârâţilor S., în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, cu achitarea unei despăgubiri în valoare de 174.452 lei.
Ulterior, pe parcursul derulării procesului, reclamantul, în calitate de expropriator a emis hotărârea nr. 149 din 2 septembrie 2010, în baza Legii nr. 198/2004, prin care s-a dispus exproprierea suprafeţei de 67 m.p. şi s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 174.452 lei.
Aşadar, exproprierea imobilului în litigiu s-a dispus în temeiul Legii nr. 198/2004, care prevede la art. 18 că dispoziţiile prezentei legi se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu prevăd altfel.
Potrivit art. 38 din Legea nr. 33/1994 „toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti se suportă de expropriator.”
Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată care se fundamentează pe ideea de culpă procesuală este reglementată de art. 274 C. proc. civ.
În coliziunea dintre cele două texte legale are prioritate dispoziţia din legea specială, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.
Or, dispoziţia aplicabilă din Legea nr. 33/1994 stabileşte în mod expres şi neechivoc în sarcina expropriatorului obligaţia de a plăti, în procedura exproprierii unui bun imobil, inclusiv cheltuielile efectuate înaintea instanţelor judecătoreşti.
În speţă, recurentul Municipiul Bucureşti este acea parte care a ocazionat declanşarea procedurii judiciare şi care a emis hotărârea nr. 149 din 2 septembrie 2010 ulterior declanşării acestei proceduri, suma stabilită cu titlu de despăgubiri fiind consemnată pe numele expropriaţilor în timpul derulării litigiului între părţi în faţa instanţelor judecătoreşti.
Pârâţii, în calitate de persoane expropriate, şi-au făcut apărările de rigoare în cadrul procedurii iniţiate de reclamantul expropriator, iar sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă onorariile pentru expertizele încuviinţate în cauză de către instanţa de judecată, precum şi pentru onorariile de avocat achitate de pârâţi, cărora nu li se poate imputa că au uzat de un drept fundamental garantat de Constituţia României - dreptul la apărare.
Având în vedere textul legal mai sus enunţat, recurentul-reclamant datorează intimaţilor-pârâţi cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul procedurii exproprierii, astfel cum este reglementată de legea specială aplicabilă.
Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa încât recursul declarat de reclamant este nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Direcţia Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei împotriva deciziei nr. 272A din data de 28 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3401/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1035/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
