ICCJ. Decizia nr. 5452/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Încheiere nr. 5452/2013
Dosar nr. 1532/90/2012/a1
Şedinţa din camera de consiliu de la 22 noiembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 998 din 8 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea a admis contestaţia formulată de M.C., în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziilor de recalculare şi revizuire a pensiei din 14 februarie 2012 şi din 16 februarie 2012, a dispus anularea deciziilor sus-menţionate şi menţinerea pensiei de serviciu acordată în baza Legii nr. 223/2007 (Decizia nr. 185584 din 18 august 2010) şi a obligat-o pe intimată la plata către contestator a diferenţelor dintre pensia cuvenită în baza Legii nr. 223/2007 şi cea stabilită prin deciziile contestate, actualizată la data plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe, intimata Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti a declarat recurs.
Pe parcursul soluţionării recursului, contestatorul M.C. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene, pentru ca în procedura întrebărilor preliminare să se pronunţe asupra interpretării unor prevederi din dreptul comunitar cu incidenţă în soluţionarea recursului, respectiv cu privire la prevederile Directivei 2003/41/CE, privind activitatea şi supravegherea instituţiilor pentru furnizarea pensiilor ocupaţionale, precum şi a incidenţei în cauza sa a jurisprudenţei instanţei europene, sens în care a invocat anumite hotărâri ale Curţii de Justiţie.
Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin încheierea din 7 octombrie 2013, a respins ca nefondată cererea de sesizare a C.J.U.E. şi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 9 decembrie 2013.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a avut în vedere următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost art. 234 din Tratatul Comunităţii Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi cu privire la validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Prin alin. (2) al aceluiaşi text, se prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea cauzei, iar în situaţia în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
Prin excepţie, sesizarea este facultativă şi nu obligatorie, pentru instanţa de ultim grad, atunci când problema pusă vizează existenţa unui act clar (cauza Cilfit C 283/81/1982 ECR 3415) sau dacă o asemenea lămurire nu este utilă ori necesară soluţionării cauzei.
Procedura lămuririi pe calea întrebărilor preliminare exclude din aria sa de acoperire norma naţională, Curtea putând fi sesizată exclusiv cu o cerere asupra normei europene.
Contestatorul, prin cererea formulată, a solicitat verificarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conformităţii normei naţionale, respectiv a Legii nr. 119/2010 şi O.U.G. nr. 59/2011, cu cea comunitară, numai că cercetarea normei interne nu cade în competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, rolul acesteia fiind acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunţa cu privire la validitatea acestuia, ci nu de a aplica acest drept la situaţia de fapt, care face obiectul acţiunii.
Instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea cauzei aflate pe rol, precum şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară, doar atunci când apreciază că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.
Prin urmare, Curtea de Apel a reţinut că întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar şi nu aspecte legate de dreptul naţional sau aspecte particulare ale cauzei deduse judecăţii.
În concluzie, Curtea de Apel Piteşti a constatat că întrebarea preliminară ce se solicită a fi înaintată nu este pertinentă şi utilă soluţionării cauzei, nefiind îndeplinite cerinţele art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Împotriva încheierii din 7 octombrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, contestatorul a declarat recurs, invocând, ca temei de drept, dispoziţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2009.
În motivarea recursului, recurentul contestator, după expunerea unor consideraţii generale privind principiile şi tratatele comunitare, a reluat argumentele invocate în faţa Curţii de Apel Piteşti pentru care, în opinia sa, se impune formularea unor întrebări preliminare şi sesizarea în acest sens a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. A arătat că actele normative interne aflate în vigoare la data aderării României la UE trebuie puse în acord cu normele juridice europene într-un termen rezonabil, iar în situaţia conflictului dintre norma internă şi norma comunitară, prioritară în aplicare este, întotdeauna, norma juridică europeană. A susţinut că recursul este admisibil în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 şi a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a încheierii recurate, în sensul admiterii cererii şi sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a se pronunţa cu privire la întrebările preliminare, astfel cum acestea au fost precizate şi completate în dosarul de recurs.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 octombrie 2013.
La termenul din 22 noiembrie 2013, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, excepţie pe care o va admite pentru considerentele care urmează.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile legii speciale deschid recurentului posibilitatea de a ataca cu recurs respingerea cererii lui de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu soluţionarea unor întrebări preliminare.
Contrar susţinerii recurentului, dispoziţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, text invocat de recurent ca temei de drept al cererii de recurs, nu justifică admisibilitatea căii de atac exercitate.
Astfel, art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 parag. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede: "(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 parag. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în aceasta privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie."
Alin. (5) al art. 2 din acest act normativ, invocat de recurent în susţinerea admisibilităţii căii de atac, prevede: "Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. »
Se constată că legea specială deschide calea recursului numai împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, concomitent sesizării Curţii de Justiţie.
În speţă, prin încheierea recurată s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu consecinţa continuării judecăţii.
Ca atare, această încheiere nu se circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, astfel că legea specială nu justifică admisibilitatea recursului exercitat în cauză, astfel încât aceasta trebuie verificată în raport de dispoziţiile procedurale de drept comun în materie.
Împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.
Potrivit dispoziţiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. sunt aplicabile în mod corespunzător."
În speţă, prin încheierea recurată s-a respins o cerere de sesizare a CJCE formulată în faza de soluţionare a recursului, deci într-o etapă procesuală în care hotărârea asupra fondului este irevocabilă în conformitate cu dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel că şi încheierea de respingere a cererii de sesizare a CJCE este, de asemenea, irevocabilă.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 299 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., se desprinde concluzia că hotărârile date în recurs, fiind irevocabile, nu pot fi atacate cu recurs.
Întrucât, în speţă, hotărârea asupra fondului, respectiv hotărârea ce se va da asupra recursului cu care Curtea de Apel Piteşti a fost învestită, are caracterul de hotărâre irevocabilă, nesusceptibilă de exerciţiul căii de atac a recursului, nici încheierea de respingere a cererii de sesizare a CJCE nu poate fi atacată cu recurs (decât în condiţiile legii speciale, cerinţe care nu sunt întrunite în speţă), fiind şi ea irevocabilă.
Pentru considerentele prezentate, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportate la art. 299 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul M.C. împotriva încheierii din 7 octombrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5346/2013. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5636/2013. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
