ICCJ. Decizia nr. 1734/2014. Civil. Constatare nulitate act. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 1734/2014

Dosar nr. 29533/3/2012

Şedinţa publică din 16 mai 2014

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată la 27 iulie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. 29533/3/2012, reclamanţii C.M. şi C.C.E. au chemat-o în judecată pe pârâta SC V.R. SA Bucureşti, solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor referitoare la "comisionul de risc" prevăzute în Convenţia de credit din 12 decembrie 2007 (art. 5. lit. a) din Condiţii speciale şi art. 3.5 din Condiţii generale) şi să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 43.218 CHF (franci elveţieni), reprezentând comision de risc nedatorat, achitat băncii până la formulării cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică din 13 decembrie 2012 reclamanţii au precizat valoarea pretenţiilor solicitate prin capătul 2 de cerere ca fiind în cuantum de 41.794,97 CHF, conform extraselor de cont ataşate la dosar.

Pârâta SC V.R. SA a formulat întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt şi în drept, faţă de cererea introductivă de instanţă, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a neefectuării de către reclamanţi a procedurii prealabile a concilierii directe reglementate de art. 720¹ C. proc. civ. şi excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc pentru perioada 21 ianuarie 2008 - 21 iulie 2009. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

La 07 februarie 2013 reclamanţii şi-au majorat câtimea pretenţiilor solicitate prin capătul 2 de cerere la suma de 45.236,76 CHF.

În şedinţa publică din 07 februarie 2013, pârâta a învederat instanţei că nu mai susţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Prin Sentinţa civilă nr. 1323 din 21 februarie 2013, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale şi art. 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit din 12 decembrie 2007 privind comisionul de risc, a obligat-o pe pârâtă să restituire reclamanţilor suma de 43.218 CHF, reprezentând comision de risc şi să le plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 lei.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 08 aprilie 2013, prima instanţă a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinţei civile nr. 1323 din 21 februarie 2013, în sensul că suma la plata căreia a fost obligată pârâta SC V.R. SA cu titlu de comision de risc este de 45.236,76 CHF şi nu suma de 43.218 CHF, cum din eroare s-a menţionat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, referitor la excepţia prescripţiei dreptului reclamanţilor de a solicita restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc în perioada 21 ianuarie 2008 - 21 iulie 2009, că acţiunea în restituirea prestaţiilor, întemeiată pe plată nedatorată, este asimilabilă din punct de vedere al începutului curgerii prescripţiei extinctive cu acţiunea în răspundere civilă delictuală, fiind incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripţie a dreptului de a solicita restituirea sumelor începe să curgă din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor şi, implicit, al declarării nulităţii absolute a acestora prin hotărâre judecătorească definitivă, operând o distincţie între restituirea prestaţiilor ca urmare a desfiinţării actului juridic şi executarea prestaţiilor în temeiul acestuia.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că între reclamanţii C.M. şi C.C.E., în calitate de împrumutaţi, şi pârâta SC V.R. S.A., în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenţia de credit din 12 decembrie 2007, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 377.000 CHF, pentru o perioadă de 300 luni.

Analizând cererea prin prisma dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, tribunalul a verificat îndeplinirea în speţă a condiţiilor prevăzute pentru a se constata caracterului abuziv al unor clauze, respectiv: clauza contractuală contestată să nu fi fost negociată; clauza să creeze prin ea însăşi un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Referitor la prima condiţie, a apreciat că este îndeplinită, deoarece contractul dedus judecăţii este unul standard, preformulat, iar caracterul nenegociat al lui este prezumat de art. 4 alin. (2), nerezultând dovada contrară din probele administrate în cauză.

De asemenea, în raport de conţinutul convenţiei încheiate între părţi, a reţinut că o eventuală negociere ar fi putut privi cel mult cuantumul comisionului, aspectul fiind însă lipsit de relevanţă, în condiţiile în care reclamanţii nu au contestat cuantumul comisionului, ci existenta lui.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, prima instanţă a reţinut că cele două clauze deduse judecăţii creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi că pârâtei îi revenea obligaţia, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să definească în temeni fără echivoc şi uşor de înţeles pentru o persoană care nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar noţiunea de "risc" care justifică perceperea comisionului.

De asemenea, deoarece noţiunea de "comision" presupune acordarea unei remuneraţii în schimbul prestării unui serviciu, a reţinut că se impunea ca clauza privind dreptul pârâtei la perceperea acestui comision să fie dublată de stipulaţia corespunzătoare a contraprestaţiei, care să justifice plata sumei de bani de către împrumutaţi. Or, având în vedere că, potrivit contractului, comisionul de risc în cuantum de 0,22% aplicabil la soldul creditului a fost perceput "în vederea acordării creditului", dezechilibrul contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident.

Dezechilibrul a fost apreciat ca fiind şi semnificativ, deoarece comisionul de risc, astfel cum a fost stabilit de pârâtă (prin raportare la soldul creditului şi plătibil lunar), are o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului.

Tribunalul a apreciat ca fiind îndeplinită şi ultima dintre condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reţinând că prin inserarea în contract la capitolul "Comisioane" a obligaţiei lunare de plată a unei sume considerabile prin raportare la soldul creditului, în lipsa unei contraprestaţii, pârâta a urmărit în realitate perceperea unei sume de bani cu titlu de dobândă - preţ al creditului - fără ca obligaţia să fie inclusă în capitolul "Dobânda". Relativ la comportamentul pârâtei, tribunalul a apreciat că acesta este contrar exigenţelor bunei-credinţe şi că rezultă chiar din modalitatea în care a conceput redactarea şi conţinutul clauzelor contractuale.

Apărarea pârâtei, întemeiată pe dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate viza obiectul principal al contractului, calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată sau produsele şi serviciile oferite în schimb, în măsura în care clauzele sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, a fost înlăturată, tribunalul reţinând că reglementarea din dreptul naţional este în consens cu cea din dreptul european (art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE), raportându-se la interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că este permis controlul jurisdicţional al caracterului abuziv şi că pot fi declarate ca abuzive şi clauzele contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, chiar dacă clauzele sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Ca efect al nulităţii, în aplicarea principiului quod nullum est, nullum producit effectum, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, în cauză neoperând excepţia de la principiul restitutio in integrum pentru cazul contractelor cu executare succesivă, căci aceasta este fundamentată pe imposibilitatea obiectivă de restabilire a situaţiei anterioare, ceea ce nu este cazul în speţă, restituirea prestaţiei efectuate în baza clauzei nule, constând în plata unei sume de bani, fiind posibilă prin raportare la caracterul fungibil al banilor.

În ceea ce priveşte acţiunea în restituirea prestaţiilor, a apreciat că este întemeiată pe plata nedatorată, ca urmare a dispariţiei fundamentului executării prestaţiei reclamanţilor, prin declararea nulităţii clauzelor contractuale în baza cărora aceştia au executat obligaţiile.

Faţă de toate considerentele expuse, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat nulitatea absolută a cauzelor 5.a) din condiţiile speciale şi 3.5 din condiţiile generale, clauze existente în convenţia de credit din 12 decembrie 2007 privind comisionul de risc, dispunând şi obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 45.236,76 CHF reprezentând comision de risc perceput până în februarie 2013.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că pârâtei îi aparţine culpa procesuală pentru declanşarea litigiului, tribunalul a dispus obligarea acesteia la plata către reclamanţi a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

II. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC V.R. SA, acesta fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub acelaşi număr unic de dosar.

În motivarea apelului, pârâta şi-a structurat criticile formulate asupra soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material de a cere restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc şi asupra soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei acţiunii în restituire a susţinut că soluţia tribunalului este una eronată, având în vedere că cererea are caracterul unei acţiuni personale patrimoniale, ce se încadrează lato sensu în categoria acţiunilor bazate pe îmbogăţirea fără justă cauză sau în acţiunile întemeiate pe plata nedatorată, guvernate de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În raport de norma legală invocată, pârâta a arătat că, întrucât reclamanţii aveau posibilitatea şi trebuiau să cunoască pretinsul prejudiciu încă de la momentul perceperii comisionului de risc şi au promovat acţiunea la 27 iulie 2012, tribunalul în mod greşit a respins excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc în perioada 21 ianuarie 2008 - 21 iulie 2009.

Sub acest aspectul greşitei soluţionări a petitului privind restituirea sumelor încasate de bancă cu titlu de comision de risc, pârâta a arătat că respectivele sume nu pot fi restituite, deoarece contractul de credit este un act juridic cu executare succesivă, a cărui sancţiune specifică este rezilierea, nu rezoluţiunea.

În atare situaţie, a susţinut că anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, datorită imposibilităţii părţii de a returna folosinţa asigurată de cealaltă parte. A mai apreciat că excepţia de la principiul restitutio in integrum este aplicabilă în cauză, deoarece reclamanţii nu pot restitui echivalentul folosinţei sumelor de bani puse la dispoziţie în schimbul clauzelor referitoare la comisionul de risc ce constituie preţul contractului, iar în situaţia în care doar banca ar fi obligată la restituirea sumelor încasate, s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogăţirea fără justă cauză a clientului.

De asemenea, a susţinut că, întrucât reclamanţii nu au solicitat desfiinţarea contractului, iar efectul sancţiunilor prevăzute de art. 13 Legea nr. 193/2000 vizează doar modificarea clauzelor contractuale sau desfiinţarea contractului, cu daune-interese, singurul efect pe care instanţa îl putea da eventualei constatări a caracterului abuziv al clauzelor contestate ar fi fost modificarea acestora pentru viitor.

Prin cea de-a treia categorie de critici dezvoltate, pârâta a susţinut că clauzele contestate nu sunt abuzive în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi că analiza primei instanţe este una eronată.

Din această perspectivă, a arătat că clauzele privind comisionul de au fost redactate clar şi inteligibil pentru consumator; că reclamanţii au cunoscut existenţa comisionului la momentul încheierii contractului, fiind prevăzute expres atât cuantumul procentual, cât şi suma pe care aceştia urmau să o achite pe parcursul perioadei contractuale, fiind evidenţiate distinct şi clar în graficul de rambursare, semnat de clienţi la momentul contractării creditului; că s-a precizat că acest comision de risc este parte importantă a preţului creditului alături de dobândă, prestaţie cuvenită băncii în schimbul acordării creditului şi care a fost avută în vedere de ambele părţi la momentul încheierii contractului; că nu creează în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, situaţia reprezentând un caz tipic în care cumpărătorul acceptă preţul contractului propus de către vânzător, element căruia instanţa nu îi poate aduce atingere prin invocarea legii clauzelor abuzive, indiferent de denumirea sau structura preţului contractului - dobândă, comision de risc, de administrare etc -, cât timp acesta a fost cunoscut şi acceptat de către cumpărător la momentul încheierii contractului; că atât dobânda, cât şi comisionul de risc (alături de alte comisioane) determină preţul contractului, care se regăseşte identificat în mod expres în graficul de rambursare, fiind exclus de la controlul de excesivitate prin articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text prin care au fost preluate dispoziţiile art. 4 par. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE.

Faţă de motivele invocate, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată formulate de intimaţii-reclamanţi, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 282 şi următoarele C. proc. civ., O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, Directiva 2008/48 şi Directiva 93/13/CEE.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care s-au apărat în fapt şi în drept, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 274/2013 din 2 iulie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC V.R. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1323 din 21 februarie 2013 a secţiei a VI-a civile, a Tribunalului Bucureşti, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţii C.M. şi C.C.E., ca nefondată; a păstrat dispoziţia privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi i-a obligat pe intimaţi către apelantă la plata sumei de 2.402,84 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar achitate în apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

Referitor la critica asupra soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, a apreciat că este nefondată, interpretarea dată de pârâtă art. 8 din Decretul nr. 167/1958 fiind greşită, practica şi doctrina în materie fiind unanime în aprecierea acţiunii în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic anulat ca fiind asimilabilă acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, caz în care momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel de la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de producerea ei, în speţă acesta fiind data la care actul juridic a fost desfiinţat ori, după caz, s-a constatat desfiinţarea lui.

Cum restituirea prestaţiilor achitate în baza clauzelor privind comisionul de risc este consecinţa constatării eventualului caracter abuziv al acestor clauze contractuale, curtea a reţinut că până la momentul pronunţării instanţei în sensul anulării clauzelor nu există "pagubă", ci doar plăţi efectuate conform convenţiei părţilor.

A mai avut în vedere instanţa de apel că este atributul exclusiv al instanţei să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale şi să aplice sancţiunea anulării acestora, reţinând că până la acest moment consumatorul nu poate invoca plata nedatorată şi nu poate solicita restituirea prestaţiilor executate, astfel că nu se poate aprecia ca fiind născut dreptul său la acţiune, de natură să atragă începutul curgerii prescripţiei extinctive.

Criticile vizând caracterul abuziv reţinut de prima instanţă referitor la clauzele contestate de reclamanţi au fost apreciate de instanţa de control ca fiind fondate, după cum urmează:

Curtea a reţinut că, potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, două categorii de clauze contractuale sunt exceptate de la verificarea caracterului abuziv, respectiv: cele referitoare la definirea obiectului contractului şi cele referitoare la caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei.

În ultima categorie, reglementată în legislaţia naţională de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a apreciat că se încadrează clauzele privind comisionul de risc, situaţie în raport de care a înlăturat ca lipsite de relevanţă susţinerile reclamanţilor referitoare la clauzele ce definesc obiectul principal al contractului.

A apreciat, de asemenea, că nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor potrivit cărora comisionul de risc nu ar face parte din categoria clauzelor ce satisfac cerinţele de preţ, deoarece nu există o contraprestaţie din partea băncii, având în vedere că, la momentul încheierii contractului (12 decembrie 2007) nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui asemenea comision, iar contraprestaţia băncii pentru dobânda şi comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) era chiar punerea la dispoziţia consumatorului a creditului acordat pe perioada de timp determinată, fapt precizat şi în cuprinsul articolul 3.5 din condiţiile generale.

Astfel, curtea a apreciat că, pentru serviciul de a pune la dispoziţia reclamanţilor-consumatori a unui credit de o anumită valoare şi pentru o anumită perioadă de timp, banca avea dreptul la contraprestaţia acestora, constând în plata dobânzii anuale efective (DAE), a cărei valoare este prevăzută expres în convenţia părţilor şi nu a fost contestată sub niciun aspect. împrejurarea că banca a propus consumatorilor, iar aceştia au fost de acord cu formula ca DAE să fie constituită dintr-o dobândă curentă mai mică şi o serie de comisioane nu înseamnă că nu există contraprestaţia băncii pentru comisioanele convenite şi menţionate în convenţia de credit, acest aspect ţinând de politica de marketing a fiecărei bănci.

Aşadar, a conchis curte că respectivele clauze cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi, ca atare, sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu condiţia ca ele să fie "exprimate într-un limbaj uşor inteligibil", conform art. 4 alin. (6) din acelaşi act normativ.

Din modul de redactare al celor două clauze, respectiv pct. 5 lit. a) din condiţiile speciale şi articolul 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit, curtea a constatat că acestea sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, fiind clare şi fără echivoc, din conţinutul lor rezultând că acest cost - comisionul de risc - a fost stabilit încă de la data încheierii convenţiei, este clar precizat, este dimensionat în funcţie de o valoare concretă (soldul creditului), are stabilită scadenţa şi este trecut în planul de rambursare, consumatorii având posibilitatea reală de a lua cunoştinţă, la data încheierii convenţiei de credit, de toate condiţiile contractuale, fiind în posesia tuturor elementelor care puteau avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.

Curtea a înlăturat susţinerea reclamanţilor potrivit căreia şi aceste clauze sunt supuse controlului din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - C- 484/08), căci respectiva hotărâre nu stabileşte că şi acest tip de clauze se analizează sub aspectul caracterului abuziv, ci stabileşte că Directiva 93/13/CEE, prin art. 4 alin. (2) şi art. 8, nu se opune unei reglementări naţionale în acest sens (al analizării caracterului abuziv inclusiv al clauzelor clar exprimate şi care se referă la preţul contractului). Or, reglementarea naţională (Legea nr. 193/2000), prin art. 4 alin. (6), exceptează de la analizarea caracterului abuziv acest tip de clauze (referitoare la preţ), dacă sunt clar exprimate.

Curtea a mai precizat că, în cauză, nu sunt îndeplinite nici condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) din actul normativ anterior evocat întrucât din susţinerile ambelor părţi rezultă că împrumutaţilor li s-a prezentat oferta băncii, că aceştia nu au înţeles să formuleze o contraofertă, ci au acceptat-o pe cea propusă de apelanta-pârâtă, considerând probabil că respectivele condiţii îi avantajează, astfel că nu se poate aprecia ca fiind îndeplinită condiţia nenegocierii clauzelor contractuale.

În ceea ce priveşte condiţia creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei-credinţe, şi această cerinţă a fost apreciată ca nefiind îndeplinită.

În motivarea acestei concluzii, s-a reţinut că dezechilibrul contractual nu trebuie privit prin raportare la valoarea creditului (377.000 CHF) şi valoarea totală a comisionului de risc care s-ar achita de reclamanţi (circa 38% din valoarea creditului), ci prin raportare la procentul lunar (0,22% din sold), la perioada lungă de timp pentru care s-a acordat creditul (300 luni) şi nu în ultimul rând prin prisma faptului că prestaţia reclamanţilor este una cu executare succesivă, în timp ce prestaţia pârâtei s-a executat uno ictu, aspect ce trebuie luat în considerare la aprecierea echilibrului prestaţiilor asumate prin contract.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ. curtea a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţi ca nefondată, păstrând dispoziţiile privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În baza articolul 274 C. proc. civ., au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.402,84 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar achitate în apel.

III. Împotriva Deciziei civile nr. 274/2013 din 2 iulie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în termen legal reclamanţii C.C.E. şi C.M. au declarat recurs, indicând în memoriul depus la dosar dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Fără să structureze criticile formulate subsumat motivelor de nelegalitate invocate, reclamanţii au susţinut că instanţa de apel, distingând între Condiţiile generale şi cele speciale pentru a înlătura caracterul standard, preformulat, nenegociat al clauzelor referitoare la comisionul de risc, a schimbat sarcina probei şi a încălcat prevederile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, au arătat că în raţionamentul făcut instanţa de apel a ignorat nu doar norma legală care nu distinge între clauze care vizează condiţiile generale şi cele care se referă la condiţii speciale, respectiv între clauze prin care se stipulează asupra cadrului general al drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi cele care particularizează raportul juridic, ci a trecut chiar peste recunoaşterea pârâtei înseşi, care, atât în întâmpinarea depusă în prima instanţă, cât şi în motivele de apel a susţinut caracterul standardizat al părţii din contract denumită Condiţii Generale.

Au mai susţinut că, reţinând că reclamanţilor le revenea formularea unei contraoferte şi că, în contextul în care nu au făcut-o, înseamnă că au agreat oferta băncii, instanţa de prim control a inversat practic sarcina probei, trecând peste prevederile exprese ale art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

O altă serie de critici dezvoltate de reclamanţi vizează argumentele pentru care instanţa de apel a apreciat clauzele contestate ca fiind exceptate de la verificarea caracterului abuziv în condiţiile Legii nr. 93/2000, respectiv pentru că privesc preţul contractului şi au fost exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

În acest sens, au criticat raţionamentul potrivit căruia comisionul de risc, făcând parte din DAE, din costul total al creditului, nu poate forma obiectul controlului instanţei în baza Legii nr. 193/2000, motivat de următoarele:

Comisionul de risc stipulat la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţii generale ale convenţiei de credit din 12 decembrie 2007 este nelegal, întrucât nu se datorează în schimbul unei contraprestaţii a băncii, valorând îmbogăţire fără justă cauză a acesteia.

La art. 3.5 din Secţiunea 3, intitulată "Costuri" din Condiţiile generale ale convenţiei de credit, se defineşte comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, definiţie identică în substanţa ei cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. În consecinţă, reclamanţii au susţinut că pentru acelaşi serviciu (acordarea creditului), banca percepe două costuri, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, aşa cum prevede art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Au mai arătat reclamanţii că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că, fiind determinat sub forma unui procent din soldul creditului, comisionul de risc, respectiv clauzele care stipulează privitor la acesta, au o exprimare clară şi inteligibilă, întrucât scindarea costului contractului - dobândă şi comision de risc - induce ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce trebuie cunoscute de cocontractant în mod transparent, această condiţie nefiind îndeplinită în speţă.

În acelaşi sens, au susţinut că riscul pentru care banca percepe comisionul nu este nici determinat şi nici determinabil, în condiţiile în care convenţia de credit este un contract comutativ, nu unul aleatoriu. De asemenea, au arătat că termenul de risc bancar nu este folosit nici măcar o dată în cuprinsul contractului, în care nu se regăseşte nicio referire la normele BNR invocate de pârâtă la fond şi în apel. Sintagma comision de risc nu a fost raportată la un indicator precis şi individualizat, nefiind descrisă nici în Condiţiile speciale şi nici în cele generale, astfel încât reclamanţii nu au cunoscut motivele pentru care banca percepe acest comision.

Având în vedere faptul că nicăieri în convenţia de credit nu au fost precizate elementele care să le fi permis înţelegerea noţiunii de risc, aşa cum pârâta a explicitat în întâmpinarea de la fond, în motivele de apel şi în considerentele deciziei atacate, reclamanţii au apreciat clauzele contestate ca fiind echivoce şi că pentru înţelegerea acestora sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în sensul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Reclamanţii au criticat şi raţionamentul în baza căruia instanţa de apel a apreciat ca nefiind îndeplinită condiţia creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, susţinând următoarele:

Prin impunerea comisionului de risc, care nu corespunde exigenţelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece clauza în dispută acoperă o asigurare pe care banca şi-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de plată, fără ca la finalul perioadei de creditare sumele încasate cu acest titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutaţii ar fi buni platnici.

În speţă, au arătat că valoarea totală a comisionului de risc este de circa 38% din valoarea creditului, iar lipsa unei proceduri de restituire atunci când riscul nu se produce echivalează cu intenţia clară a băncii de a se îmbogăţi nejustificat cu aceste sume.

De asemenea, au susţinut că în contractul de credit sunt cuprinse numeroase clauze menite să asigure banca împotriva riscului neplăţii, respectiv garanţia ipotecară, asigurarea obligatorie a imobilelor cesionată în favoarea băncii, dobânda penalizatoare şi posibilitatea declarării exigibilităţii anticipate a creditului.

În cauză, intimata-pârâtă a depus concluzii scrise, prin care s-a apărat în fapt şi în drept, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, instanţa supremă reţine următoarele:

Recurenţii au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., texte legale potrivit cărora modificarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii.

În concret, recurenţii au criticat dezlegările date de instanţa de apel sub aspectul reţinerii caracterului nenegociat al clauzei privind comisionul de risc, sub aspectul lipsei creării unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar şi în ceea ce priveşte statuarea faptului că respectivul comision reprezintă o parte a preţului contractului.

Având în vedere că recurenţii nu au formulat în concret critici care să poată fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceştia nesusţinând că instanţa apel ar fi interpretat greşit convenţia de credit, ca act dedus judecăţii, Înalta Curte va cenzura decizia atacată exclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.

În speţă, disputa poartă asupra clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi art. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit din 12 decembrie 2007 privind comisionul de risc.

Înalta Curte reţine că, dacă prima instanţă a dat o interpretare corectă art. 4 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 193/2000, care a transpus Directiva nr. 93/13/CEE şi a făcut în mod judicios aplicarea acestora în cauză în raport de situaţia de fapt stabilită prin interpretarea coroborată a probelor administrate, nu aceeaşi este situaţia în cazul deciziei de apel.

Astfel, prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, s-a instituit o prezumţie a lipsei negocierii în cazul clauzelor preformulate.

Clauza referitoare la comisionul de risc are caracter preformulat, aşa încât lipsa negocierii din acest punct de vedere este prezumată.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că în mod nelegal a reţinut curtea de apel că reclamanţii ar fi trebuit să dovedească caracterul nenegociat al clauzei, deoarece nu se poate pretinde unei părţi să probeze faptul negativ. Într-o asemenea situaţie, sarcina probei se răstoarnă către partea adversă, care este astfel ţinută să facă dovada faptului pozitiv contrar, aşa încât revenea intimatei obligaţia de a proba existenţa unei negocieri.

Cunoaşterea de către împrumutaţi a clauzei contestate la momentul încheierii contractului nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care aceştia, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionist a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului.

În plus, instanţa supremă apreciază întemeiat şi argumentul adus de recurenţi în legătură cu neexplicitarea rolului comisionului de risc şi reţine că simpla inserare în contractul de credit a clauzei privitoare la comisionul de risc şi a cuantumului acestui comision nu echivalează cu negocierea clauzei, câtă vreme în convenţie nu sunt detaliate funcţiunea acestui comision şi prestaţia băncii care ar îndritui-o să îl încaseze. Sub acest aspect, se cuvine subliniat faptul că, pentru a detalia semnificaţia acestui comision, intimata a alocat 8 pagini de întâmpinare şi 14 pagini de apel, ceea ce infirmă la modul evident susţinerea despre faptul că simpla inserare a clauzei şi a cuantumului comisionului oferea împrumutatului o imagine clară a obligaţiei asumate şi a prestaţiei împrumutătorului.

Este îndeplinită şi condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Curtea de apel a reţinut că interpretarea art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1998 conduce la concluzia că preţul contractului de credit include şi comisionul de risc şi, ca atare, că sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu condiţia ca ele să fie "exprimate într-un limbaj uşor inteligibil", conform art. 4 alin. (6) din acelaşi act normativ.

Instanţa de prim control judiciar a mai apreciat că art. 3.5 din Condiţiile generale din convenţia de credit prevede că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutaţii datorează băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată durata creditului, în cuantum de 0, 22% conform pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, reţinând astfel că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenţiei, că este clar precizat, este dimensionat în funcţie de o valoare concretă (soldul creditului), are stabilită scadenţa şi este trecut în planul de rambursare.

Pe de o parte, instanţa supremă subliniază că sintagma "exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" folosită de legiuitorul naţional şi cea utilizată de norma comunitară ("exprimate în mod clar şi inteligibil") nu pot fi reduse la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi de prisos să se fi făcut această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ele vizând definirea clauzei astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor care privesc conţinutul şi efectele sale asupra contractului în ansamblu.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că stabilirea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului - 0,22% -, are aptitudinea de a crea o sarcină în plus în detrimentul consumatorilor şi, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

După cum în mod judicios au apreciat recurenţii, prin impunerea acestui comision, care nu corespunde exigenţelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece clauza în dispută acoperă o asigurare pe care banca şi-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorilor în incapacitate de plată, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest titlu, reprezentând aproximativ 38% din valoarea creditului (pondere necontestată de intimată), să fie restituite, în ipoteza în care împrumutatul ar fi bun platnic.

Mai mult, în contractul de împrumut, restituirea creditului a fost garantată şi prin instituirea unei ipoteci, aşa încât riscul acoperit de comisionul în dispută este chiar mai dificil de conturat.

Exigenţele bunei-credinţe sunt analizate din perspectiva vătămării intereselor legitime ale recurenţilor, prin majorarea considerabilă a ratei lunare, ca urmare a înserării unui comision de risc.

Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE "la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor, dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia considerare".

Or, prin inserarea comisionului de risc, practic intimata a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul recurenţilor, astfel încât echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei-credinţe.

Odată ce funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în convenţiile de credit, consumatorii s-au aflat într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a-l negocia, aşa încât în mod eronat a reţinut instanţa de apel că în cauză nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reţine caracterul abuziv al clauzei.

De aceea, părţilor li se va impune concluzia că sunt îndeplinite cerinţele art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar clauza privind comisionul de risc din contractul încheiat între recurenţii C.C.E. şi C.M. şi intimată este una abuzivă.

În considerarea argumentelor expuse mai sus şi, cum în materia protecţiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, atât legiuitorul european, cât şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula clauzele din contractele de furnizare de servicii financiare, în măsura caracterului lor abuziv, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate sunt întemeiate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi (3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, va admite recursul declarat de recurenţii C.C.E. şi C.M. şi va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat.

În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cum intimata a căzut în pretenţii, fiind în culpă procesuală şi având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de către recurenţi, urmează a fi obligată intimata V.R. SA Bucureşti la plata sumei de 8.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatei recurenţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanţii C.C.E. şi C.M. împotriva Deciziei civile nr. 274/2013 din 2 iulie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Modifică decizia atacată în sensul că:

Respinge apelul declarat de pârâta V.R. SA Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 1323 din 21 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă intimata-pârâtă V.R. SA Bucureşti în favoarea recurenţilor-reclamanţi C.C.E. şi C.M. la plata sumei de 8.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3264/2014. Civil. Expropriere. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 2651/2014. Civil. Strămutare. Fond →

Vezi şi alte speţe de drept civil: