ICCJ. Decizia nr. 3264/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3264/2014
Dosar nr. 5978/30/2011
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 19 august 2011, sub nr. 5978/30 din 19 august 2011, reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate învoiala părţilor cu privire la plata sumei de 21.163 euro, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile proprietatea acesteia care formează obiectul exproprierii de către pârât; obligarea pârâtului la plata sumei de 21.163 euro, echivalent în lei, către reclamantă, cu titlu de despăgubire pentru terenurile care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în lei, cu titlul de daune, reprezentând prejudiciul cauzat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010 s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj-Deva", expropriator fiind Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, aflată sub autoritatea M.T.I.
Prin Anexa nr. 1 la H.G. menţionată a fost stabilit amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva”, iar prin dispoziţiile art. 1 din acelaşi act normativ s-a alocat suma de 156.000.000 lei pentru plata despăgubirilor către titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor situate pe amplasamentul acestei lucrări de utilitate publică care au format obiectul exproprierii.
Formalităţile de publicitate impuse de prevederile legale au fost efectuate la data de 23 decembrie 2010, prin afişarea, la sediul Consiliului Local Balinţ: 1) a listei imobilelor propuse spre expropriere (cuprinzând datele de identificare a acestora, respectiv numărul cadastral şi numele persoanei identificate ca fiind proprietar), stabilite pe baza documentaţiei cadastral-juridice avizate de O.C.P.I., 2) a anunţului conform căruia titularii dreptului de proprietate şi ai celorlalte drepturi reale au dreptul ca, în termenul de 10 zile de la data afişării tabelelor, să depună cererea prevăzută de lege şi documentele care fac dovada dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale şi 3) a ofertelor de despăgubire, pe categorii de imobile, stabilite de evaluatori autorizaţi.
Reclamanta a arătat că sumele ofertate cu titlul de despăgubiri pe care proprietarii afectaţi de proiectul „Autostrada Lugoj-Deva” au fost invitaţi să le accepte, au fost determinate pe baza raportului de evaluare realizat de experţii evaluatori G.C.N. şi T.M.D., luându-se în considerare valoarea de 3.5 euro/mp în cazul terenurilor arabile.
A susţinut aceasta că deşi sumele ofertate cu titlul de despăgubiri nu constituiau o justă despăgubire, în termenul legal de 10 zile menţionat în notificarea intenţiei de expropriere a imobilelor, a formulat cerere de acordare a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 255/2010, care totalizau suma de 21.161 euro.
În opinia reclamantei, oferta expropriatorului de 3.5 euro/mp, acceptată, constituie ofertă urmată de acceptare care configurează perfectarea unui acord irevocabil al părţilor asupra sumelor stabilite cu titlul de despăgubire pentru terenul afectat exproprierii, care nu mai poate fi modificat în mod unilateral de către expropriator.
S-a arătat că, de asemenea, caracterul convenţional al acordului părților cu privire la cuantumul despăgubirii rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere, şi care se referă la tranzacţia sau „învoiala” părţilor.
Reclamanta a învederat că stabilirea unei despăgubiri derizorii pentru terenul, proprietatea sa, care a format obiectul exproprierii constituie o încălcare gravă a dreptului său de proprietate şi a dreptului la o justă şi prealabilă despăgubire, recunoscute prin dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. și art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, reprezentată de D.R.D.P. Timişoara, a formulat întâmpinare, invocând următoarele excepţii:
1) excepţia netimbrării acţiunii, susţinând că scutirea instituită de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 nu este aplicabilă în speță, întrucât aceasta se aplică exclusiv acţiunilor izvorâte din prevederile Legii nr. 255/2010. S-a susţinut că litigiul este evaluabil în bani şi, în consecinţă, se impune achitarea taxei de timbru la valoarea pretenţiilor de 51.163 euro (prin determinarea valorii în lei la data introducerii acţiunii);
2) excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, arătând că art. 21 din Legea nr. 33/1994 rep. nu este aplicabil în procedura de drept comun, astfel că în cauză competenţa materială prin raportare la valoarea litigiului aparţine judecătoriei;
3) excepţia necompetenţei teritoriale în acţiunea de drept comun având ca obiect pretenţii, astfel că în speţă competenţa teritorială aparţine instanţei de la sediul pârâtului respectiv Judecătoria Sector 1 Bucureşti;
4) excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CN A.D.N.R. SA arătându-se că aceasta are calitate procesuală pasivă numai în litigiile având ca obiect contestaţie împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii întemeiate pe art. 22 din Legea nr. 255/2010, nu şi în litigiile de drept comun unde Statul Român este reprezentat prin M.F.P. conform prevederilor art. 25 din Decretului-lege nr. 31/1954 și,
5) excepţia inadmisibilităţii acţiunii de drept comun, susţinând că faţă de dispoziţiile Legii nr. 255/2010 (care reglementează o procedură specială derogatorie de la dreptul comun), şi a principiului de drept conform căruia, atunci când există o normă specială, aceasta exclude aplicabilitatea normei generale, cererea de obligare a Statului Român, prin CN A.D.N.R. SA, de a plăti despăgubiri pentru un teren expropriat, într-o altă procedură decât cea stabilită de Legea nr. 255/2010, este inadmisibilă.
Pe fond a susţinut că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată având în vedere că prin H.G. nr. 1232/2010 s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere în temeiul Legii nr. 198/2004, lege care a fost abrogată la 23 decembrie 2010 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010.
A arătat pârâtul că la 23 decembrie 2010 s-a publicat oferta de despăgubire care a avut la bază raportul de evaluare întocmit în baza Legii nr. 198/2004. Ulterior, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 255/2010, s-a procedat la reevaluarea despăgubirilor, noua evaluare fiind în conformitate cu expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici; evaluarea actualizată a fost aprobată prin H.G. nr. 492/2011 pentru că noua lege a impus actualizarea despăgubirilor, iar evaluarea făcută pentru H.G. nr. 1232/2010 a devenit caducă, cererile de despăgubire depuse devenind rămase fără obiect.
De asemenea, pârâtul a învederat că cererea reprezintă o acţiune de contencios administrativ care intră în competenţa secţiei specializate; acesta a invocat şi necompetenţa materială a tribunalului în soluţionarea litigiului, susţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) C. proc. civ., competenţa aparţine curţii de apel.
Susţinând că reclamanta nu a parcurs procedura prealabilă obligatorie în materia contenciosului administrativ, pârâtul a invocat şi excepţia prematurităţii acţiunii.
La 10 octombrie 2011 și respectiv la 09 februarie 2012, reclamanta S.A. a depus completări ale cererii de chemare în judecată, solicitând în principal: să se constate acordul de voinţă/învoiala părţilor cu privire la plata sumei de 21.163 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile proprietatea sa, care formează obiectul exproprierii de către pârât, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994; obligarea pârâtului la plata sumei de 21.163 euro, echivalent în lei la data plăţii, către reclamantă cu titlu de despăgubire pentru terenurile care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat.
În subsidiar, reclamanta a solicitat: stabilirea cuantumului despăgubirilor şi a sumei cuvenite în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010, raportat la art. 23 alin. (2), 25 și următ. din Legea nr. 33/1994 şi obligarea pârâtului la plata acestei sume.
Reclamanta a solicitat ca, în toate cazurile, să se dispună anularea Proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 29 septembrie 2011, precum şi a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 37 din 30 septembrie 2011, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererilor completatoare a arătat că prin cererea de chemare în judecată a învederat că între părţi s-a perfectat o convenţie de stabilire a despăgubirii pentru expropriere cu caracter irevocabil, în temeiul art. 969 C. civ.
Pentru ipoteza în care instanţa de judecată va împărtăşi teza pârâtului (în sensul că nu s-ar fi perfectat între părţi o asemenea înţelegere cu privire la despăgubirea pentru expropriere), reclamanta a arătat că se impune să se stabilească pe cale judiciară cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii prev. de art. 25 şi urm. din acest ultim act normativ, şi să se dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume de bani, sumă care însă nu poate fi mai mică decât valoarea deja ofertată şi acceptată, în cuantum de 3,5 euro/ mp.
Reclamanta a invocat dispozițiile art. 31 din Legea nr. 255/2010, care prevăd că: „orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă” și a concluzionat că, pe cale de consecinţă, se impune şi anularea proceselor-verbale şi a hotărârilor de stabilire a despăgubirii, în ceea ce priveşte cuantumul acesteia, deoarece valoarea este derizorie și a fost stabilită unilateral de către expropriator.
A arătat, de asemenea, reclamanta că anularea procesului-verbal din 29 septembrie 2011 şi a Hotărârii nr. 77 din 30 septembrie 2011 se impune şi urmare împrejurării că în mod greșit dreptul său la despăgubiri a fost stabilit în concurs cu Selariu Elena, deși din extrasele de C.F. existente la dosar rezultă că a avut calitatea de unic proprietar al parcelei ce formează obiectul Hotărârii şi Procesului-verbal din 29 septembrie 2011.
La data de 08 noiembrie 2012, reclamanta S.A. a formulat o nouă completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat exproprierea totală a parcelei cu nr. cadastral X, în suprafaţă de 5.600 mp, înscrisă în C.F. X, B., respectiv a suprafeţei de 4.587 mp, rămasă în proprietatea sa din această parcelă. Reclamanta a solicitat să se dispună exproprierea totală a parcelei cu nr. cadastral X, în suprafaţă de 11.300 mp, înscrisă în C.F. X, B., respectiv a suprafeţei de 9.321 mp, rămasă în proprietatea sa din această parcelă; să se dispună exproprierea totală a parcelei cu nr. cad. X, înscrisă în C.F., B., în suprafaţă de 600 mp, respectiv a suprafeţei de 409 mp, rămasă în proprietatea sa, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri reprezentând echivalentul în lei al sumei de 50.109 euro (3,5 euro/mp x 14.317 mp) pentru suprafeţele de teren sus-menționate sau, în subsidiar, să se stabilească şi pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită acesteia în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 şi să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de bani cu titlu despăgubire pentru expropriere.
Prin aceeași cerere completatoare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune reprezentând echivalentul în lei a 3,5 euro/mp, pentru suprafaţa de teren limitrofă rămasă în proprietatea sa, neexpropriată, care nu mai poate fi utilizată potrivit destinaţiei sale.
În motivarea acestei cereri completatoare, a arătat că, astfel cum rezultă din cele expuse în cuprinsul acţiunii introductive, din parcela cu nr. cadastral X în suprafaţă de 5.600 mp înscrisă în C.F., B. s-a dispus, iniţial, exproprierea suprafeţei de 1.013 mp.
Prin raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie efectuată în cauză s-a concluzionat că pentru terenul rămas neexpropriat din parcela cu nr. X, în suprafaţă de 4.587 mp, astfel cum a fost identificat prin conturul poligonal determinat în lucrarea de specialitate de către experţi, accesul este blocat şi acest teren nu mai poate fi utilizat conform destinaţiei de teren arabil.
Situaţia este identică şi în ceea ce priveşte parcela cu nr. cad. X înscrisă în C.F., B., din care iniţial a fost expropriată suprafaţa de 1.979 mp, iar prin raportul de expertiză tehnică judiciară s-a concluzionat că terenul rămas neexpropriat, în suprafaţă de 9321 mp, astfel cum acesta este delimitat poligonal prin lucrarea de specialitate, nu mai poate fi utilizat conform destinaţiei acestuia, accesul fiind blocat.
Cu privire la parcela cu nr. X înscrisă în C.F., B., din care a fost expropriată iniţial suprafaţa de 191 mp, prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a concluzionat că accesul este blocat pentru suprafaţa de teren rămasă neexpropriată de 409 mp, astfel cum aceasta este delimitată poligonal prin acelaşi raport de expertiză, accesul fiind blocat şi utilizarea conform destinaţiei terenului nefiind posibilă.
A susținut reclamanta că obstacularea accesului pentru suprafeţele de teren menționate şi imposibilitatea utilizării acestora potrivit destinaţiei lor impietează asupra afectaţiunii imobilului şi plenitudinii dreptului de proprietate, astfel că se impune exproprierea totală a acestor terenuri, în suprafață totală de 14.317 mp, conform prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 și obligarea pârâtului fie la plata unei despăgubiri reprezentând echivalentul în lei a sumei de 50.109 euro (3,5 euro/mp x 14.317 mp)., fie la plata despăgubirilor calculate în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2), art. 25 și urm. din Legea nr. 33/1994.
Totodată, în considerarea faptului că suprafaţa de teren limitrofă neexpropriată şi rămasă în proprietatea sa nu mai poate fi utilizată potrivit destinaţiei sale, reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtului la plata unor daune egale cu valoarea de circulaţie pentru acest teren, respectiv de 3,5 euro/mp - echivalent în lei.
Prin sentinţa civilă nr. 329 din 31 ianuarie 2013, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată şi completată, formulată de către reclamanta S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA reprezentată de D.R.D.P. Timişoara; l-a obligat pe pârâtul-expropriator la plata către reclamantă a despăgubirilor aferente următoarelor imobile-terenuri arabile: suprafaţa de 1.013 mp din tarlaua nr. X, parcela nr. X, identificată cadastral sub nr. X, în C.F., B.; suprafaţa de 1.979 mp din tarlaua nr. X, parcela nr. X, identificată cadastral sub nr. X, în C.F., B.; suprafaţa de 2.863 mp din tarlaua nr. X parcela nr. X, identificată cadastral sub X, în C.F., B; suprafaţa de 191 mp din tarlaua, parcela nr. X, identificată cadastral sub nr. X, în C.F., B. - toate supuse procedurii speciale de expropriere, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004, abrogată prin Legea nr. 255/2010, ulterior emiterii actului declanşator al procedurii speciale de expropriere menționate, cuantificate la nivelul sumei totale de 21.163 euro, în echivalent lei la data plăţii efective.
A constatat intervenit acordul subiecţilor implicaţi în operaţiunea de expropriere, asupra cuantumului despăgubirii, în condiţiile art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 198/2004, a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii, toate dresate la data de 29 septembrie 2011, în condiţiile art. 15 alin. (15) din Normele metodologice de aplicare a Legii cu nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53 din 19 ianuarie 2011, şi a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având aceleaşi numere, emise în condiţiile art. 18-201 din Legea nr. 255/2010, în corelaţie cu cele ale art. 15 şi 16 din normele de aplicare, la 30 septembrie 2011.
De asemenea, a dispus exproprierea terenurilor în suprafaţă de: 4.587 mp din parcela identificată cadastral nr. X, în C.F., B., mp din parcela identificată cadastral sub X, în C.F., B., şi, respectiv, 409 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B., respingând în rest acţiunea precizată şi completată.
Reclamanta a fost obligată să achite în contul B.E.J. al Tribunalul Timiş, suma de 1.475 lei pentru fiecare dintre experţii A.C., R.M. şi H.Ş., cu titlu de diferenţă onorariu de expertiză iar pârâtul-expropriator a fost obligat la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.273 lei.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că reclamanta S.A. a recurs la concursul justiţiei, pe calea unui demers juridic atipic - întemeiat pe dispoziţiile tranzitorii ale art. 31 (în versiunea iniţială, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată) din Legea nr. 255/2010, cu trimitere la dreptul comun în materie, reprezentat de Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, pentru recunoaşterea jurisdicţională a acordului intervenit cu expropriatorul, urmare a acceptării ofertei de despăgubire remisă de cel din urmă, prin Anexa 1 la H.G. nr. 1232/2010, privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj-Deva" publicată în M. Of. din data de 16 decembrie 2010; ca o consecinţă a consfinţirii jurisdicţionale a acestui acord, a solicitat să fie obligat pârâtul-expropriator la plata despăgubirii iniţiale, stabilită şi oferită în condiţiile H.G.nr. 1232/2010, ulterior modificată prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.
A reţinut tribunalul că exproprierea, definită "ca fiind o instituţie juridică de drept public care constă în achiziţia forţată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii şi sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată" sau ca "o operaţiune juridică în a cărei structură complexă intră acte juridice şi fapte juridice în sens restrâns de drept public şi de drept privat având ca efecte principale trecerea forţată a unui bun imobil proprietate privată în proprietatea publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică precum şi plata unei despăgubiri", şi-a găsit o consacrare legislativă completă în art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţie, astfel cum a fost revizuită, care statuează că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire" şi, respectiv, că această despăgubire se stabileşte "de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie".
Prin derogare de la regulile de drept comun, Legea nr. 198/2004, privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, şi Legea nr. 255/2010 au instituit reglementări speciale în materia exproprierii.
În speță, actul de declarare a utilităţii publice a fost urmat de măsurile premergătoare exproprierii, constând în întocmirea unei documentaţii tehnico-cadastrale (care cuprinde date privind încadrarea lucrării în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării, conţinând delimitarea suprafeţelor şi a construcţiilor propuse spre expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor, precum şi a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile stabilite de către persoane autorizate în evaluare). În baza acestei documentaţii, Guvernul României, prin H.G. nr. 1232 din 16 decembrie 2010, a aprobat amplasamentul lucrării, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului şi sursa de finanţare.
Prin urmare, declanşarea procedurii de expropriere s-a realizat prin hotărâre a guvernului, urmare a declarării utilităţii publice prin Legea nr. 198/2004, fără ca titularul dreptului de proprietate privată (ce urmează a se stinge în această modalitate), ori titularul altui drept real asupra imobilului în discuţie să poată contesta măsura exproprierii.
Prima instanţă a reţinut că jurisdicţia de contencios european a statuat, în virtutea respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului printre care se numără, evident, şi dreptul de proprietate), având a fi, în acelaşi timp, convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim, dar şi nedisproporţionată faţă de acesta (cauza James şi alţii vs. Regatul Unit al Marii Britanii), ceea ce presupune existenţa unei despăgubiri drepte, juste şi prealabile cuvenite proprietarului pentru bunul expropriat.
S-a arătat că, prin anexa nr. 1 la H.G. nr. 1232/2010, au fost individualizate imobilele, proprietarii acestora, precum şi sumele individuale, defalcate pe fiecare imobil, stabilite cu titlu de despăgubire, în baza raportului de evaluare realizat de un expert evaluator, în cadrul măsurilor premergătoare exproprierii, procedându-se la afişarea listei imobilelor, a planului cu amplasamentul lucrării precum şi a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, la sediul consiliului local. Printre proprietarii supuşi operaţiunii juridice de expropriere în discuţie se regăsește și reclamanta S.A., care s-a declarat de acord cu despăgubirea stabilită.
În opinia primei instanțe, despăgubirile au fost cuantificate prin învoiala comună a subiecţilor implicaţi în operaţiunea juridică de expropriere deoarece a intervenit un acord între expropriator şi expropriat încă de la data de 13 ianuarie 2011 (dată la care reclamata a declarat că este de acord cu oferta de despăgubire); chiar dacă data se situează după intrarea în vigoare, la data de 23 decembrie 2010, a Legii nr. 255/2010, acest aspect nu are nici-o relevanţă juridică, pe tărâmul înţelegerii intervenite cu privire la despăgubirea acordată pentru imobilul-teren sus-menționat.
A mai reținut tribunalul că prin normă tranzitorie, cuprinsă în art. 31, Legea nr. 255/2010 prevede că: ”Orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă.”
Împrejurarea că, ulterior, expropriatorul, urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înţeles să diminueze despăgubirile oferite iniţial, modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nicio relevanţă juridică, în ceea ce îi priveşte pe proprietarii care au acceptat expres sumele acordate iniţial.
Pe de altă parte, tribunalul a constatat că solicitarea expropriatorului de a se lua în considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492/2011, după ce despăgubirea iniţială stabilită prin H.G. nr. 1232/2010 (prin care s-a declanşat procedura exproprierii în speţă, sub incidenţa Legii nr. 198/2004) a fost acceptată expres de către expropriaţi, nu încalcă numai dispoziţiile tranzitorii enunţate din Legea nr. 255/2010, dar şi principiul neretroactivităţii legii civile consacrat constituţional.
A mai reţinut tribunalul că astfel cum rezultă din lucrarea de specialitate (care încorporează şi răspunsul la obiecţiunile aduse de părţi) dispusă în cauză terenurile în întindere cantitativă de 4.587 mp din parcela identificată cadastral sub nr. X, în C.F., B., de 9.321 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B., şi, respectiv, de 409 mp din parcela identificată cadastral sub X, în C.F., B. nu mai pot fi exploatate în mod obiectiv, conform destinaţiei de terenuri agricole extravilane, din moment ce nu mai există căi de acces (acestea învecinându-se fie cu terenurile altor proprietari, fie cu parcelele expropriate, fie cu canale inutilizabile), astfel că se impune exproprierea totală a acestora, în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.
Prin urmare, constatând că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, reclamanta a solicitat exproprierea imobilelor în discuţie, tribunalul în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 a dispus exproprierea terenurilor în suprafață de 4.587 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B., de 9.321 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B., şi, respectiv, de 409 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B., arătând că, în absenţa cuantificării despăgubirilor aferente de către comisia de experţi, în conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea corespunzătoare urmează a fi stabilită pe cale administrativă.
Reclamanta, care nu a făcut dovada achitării diferenţei de onorariu solicitată de experţii A.C., R.M. şi H.Ş., desemnaţi în cauză, a fost obligată să achite în contul B.E.J. al Tribunalul Timiş, suma de 1.475 lei pentru fiecare, cu titlu de diferenţă de onorariu.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9273 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul total cuvenit celor trei experţi şi onorariu avocaţial în cuantum de 3.348 lei achitat cu chitanţa din 2 februarie 2012.
Împotriva sentinţei civile nr. 329 din 31 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş au declarat apel reclamanta S.A., pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R SA - reprezentată de D.R.D.P. Timişoara şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
I. Apelanta-reclamantă S.A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată şi completată, în sensul de a se dispune obligarea pârâtului și la plata unei despăgubiri reprezentând echivalentul în lei a sumei de 50.109 euro (3,5 euro/ mp x 14.317 mp) pentru suprafeţele de teren care rămăseseră în proprietatea sa şi pentru care s-a dispus pe cale judiciară, de către prima instanţă, exproprierea totală, respectiv pentru suprafaţa de 4.587 mp din parcelă (în suprafaţă totală de 5.600 mp), înscrisă în C.F. B., pentru suprafaţa de 9.321 mp din parcelă (în suprafaţă totală de 11.300 mp), înscrisă în C.F., B. și pentru suprafaţa de 409 mp din parcela înscrisă în C.F., B. (în suprafaţă totală de 600 mp).
În subsidiar, a solicitat să se stabilească şi pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) și 25 și urm. din Legea nr. 33/1994, și să se dispună obligarea pârâtului și la plata acestor sume de bani, cu titlu despăgubire pentru expropriere.
De asemenea, apelanta-reclamantă a solicitat şi obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat şi cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că în mod netemeinic şi nelegal, prin sentinţa civilă apelată, prima instanţă a admis numai în parte cererea de chemare în judecată precizată şi completată, respingând cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor cuvenite pentru terenurile limitrofe celor expropriate iniţial de pârât pe cale administrativă, terenuri rămase în proprietatea sa, şi pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară de către prima instanţă.
Prima instanţă a respins în mod nelegal şi cu încălcarea art. 23 şi urm. din Legea nr. 33/1994 cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirii aferente diferenţei de teren în suprafaţă de 14.317 mp (4.587 mp + 9.321 mp+409 mp) rămasă în proprietatea sa în urma exproprierii administrative şi pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară.
În opinia apelantei-reclamante, deși Tribunalul Timiş a dispus în mod judicios exproprierea suprafaţei de 14.317 mp, sus-menționate, în mod nelegal a respins cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirii aferente acestei suprafeţe, statuând că aceasta urmează să fie stabilită pe cale administrativă, pentru considerentul că persoana expropriată nu a apelat la cuantificarea despăgubirii conform art. 25 din Legea nr. 33/1994.
Aceasta a solicitat ca, pentru ipoteza în care se va aprecia că suprafaţa de 14.317 mp, poate fi legal evaluată la o altă valoare decât echivalentul în lei a 3,5 euro/ mp (valoare la care a fost evaluată suprafaţa de 6046 mp din cadrul aceloraşi parcele topografice, care a fost expropriată pe cale administrativă de către pârât), să se dispună efectuarea unei expertize tehnice judiciare.
Printr-o altă critică, apelanta-reclamantă a arătat că Tribunalul Timiş a respins în mod nelegal cererea sa de obligare a pârâtului la plata echivalentului în lei, a sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat prin expropriere.
S-a precizat că suma de 30.000 euro (respectiv echivalentul în lei), pretinsă cu titlul daune, vizează valoarea prejudiciului cauzat de faptul că suprafaţa limitrofă de 7.137 mp din parcelă, nu mai poate fi utilizată în mod corespunzător şi exploatată cu destinaţia de teren agricol, pe durata lucrărilor prefigurate prin proiectul „Autostrada Lugoj-Deva", dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren fiind dezgolit de atributele sale esenţiale usus şi fructus, deoarece afectaţiunea terenului a fost compromisă iremediabil.
II. Apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a solicitat admiterea apelului în sensul respingerii acţiunii principale, ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de apel, acest apelant a arătat că sentinţa civilă atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât în mod nelegal, prin raportare la temeiul de drept invocat de reclamantă, prima instanţă a apreciat că în speţă a intervenit un acord între expropriator şi expropriat cu privire la valorile iniţiale de despăgubire, încă de la data de 13 ianuarie 2011 (dată la care reclamanta a declarat că este de acord cu oferta de despăgubire).
Astfel, temeiul de drept invocat de reclamantă în susţinerea acţiunii este art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010: „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate."
Potrivit art. 22 alin. (3) din același act normativ: „Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii."
Conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 invocat de reclamantă, în cazul în care părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi asupra despăgubirii, aceasta va lua act de învoială şi va pronunţa o hotărâre definitivă.
A arătat apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş că, în ceea ce priveşte constatarea de către instanţă a unei învoieli a părţilor, aceasta se poate face numai în condiţiile limitative prevăzute de dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, acestea fiind singurele din cele prevăzute de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care se referă la o învoiala a părților.
Deși reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, din cuprinsul petitelor 1 şi 2 ale cererii introductive rezultă că a solicitat constatarea unui acord anterior de voinţă, care a luat naştere între aceasta şi pârât prin acceptarea valorilor iniţiale de despăgubire, stabilite în baza Legii nr. 198/2004 şi a H.G.nr. 1232/2010, în forma anterioară modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011 (petitul 1) şi respectiv obligarea pârâtului la executarea obligaţiei de plată ce rezulta din acest acord de voinţă (petitul 2).
Or, instanţa de judecată poate lua act doar de învoiala părţilor manifestată în faţa acesteia, nu şi de o eventuală învoială născută anterior, aşa cum solicită reclamanta pentru că norma specială (art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994), fiind derogatorie de la dreptul comun, se aplică în toate cazurile care intră sub incidenţa acesteia, cu prioritate faţă de norma generală, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
În speţă, deși potrivit dreptului comun, instanţa de judecată poate fi investită cu constatarea unui acord de voinţă ce a intervenit anterior între părţi, devin incidente dispoziţiile normative cu caracter special în materie, respectiv art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, coroborat cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora instanţa de judecată investită cu soluţionarea acţiunii prevăzute la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 poate constata doar o învoiala a părților ce s-a format în faţa acesteia, şi nu o eventuală învoială născută anterior între părţi.
A mai arătat acest apelant că, pentru stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor, instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994 conform cărora: „Pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi compusă dintr-un expert numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii."
La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii precum şi instanţa trebuie să ţină seama, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, de „preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia."
Prin urmare, atât instanţa cât şi comisia de experţi trebuie să aibă în vedere la calcularea cuantumului despăgubirilor, în prima etapă, preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în localitatea Lugoj, la data întocmirii raportului de expertiză, iar în a doua etapă, la preţul astfel stabilit, să adauge daunele aduse proprietarilor, luând în considerare dovezile prezentate de aceştia.
S-a mai arătat că faţă de conţinutul petitelor 1 şi 3 din cererea de chemare în judecată precizată şi completată, instanţa nu putea constata intervenirea unui acord între reclamantă (persoană expropriat) şi pârât (expropriator) cu privire la acordarea despăgubirilor iniţiale deoarece, prin petitului 3, reclamanta a solicitat şi acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat prin expropriere în cuantum de 30.000 euro.
Or, în condiţiile în care valoarea despăgubirilor iniţiale cuprindea, pe lângă preţul terenului expropriat, şi despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, solicitarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat conduce la concluzia că, în realitate, expropriatul nu este pe deplin de acord cu cuantumul despăgubirilor ce au fost oferite de expropriator, fapt ce echivalează cu o contestare a cuantumului despăgubirilor, întemeiată pe art. 22 din Legea nr. 255/2010 (temei de drept invocat de reclamanţi). Prin urmare, neexistând o acceptare care să concorde pe deplin cu oferta şi care să fie neîndoielnică, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile formarii unui acord de voinţă valabil.
Sub un alt aspect, acordul de voinţă cu privire la despăgubirile inițiale nu s-a format atâta timp cât expropriatorul nu a luat cunoştinţă de acceptarea cuantumului despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv nu a constatat acceptarea de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010 printr-un proces-verbal semnat de membrii comisie şi de expropriat.
Comisia de punere în aplicare a Legii nr. 255/2010 a fost numită prin Decizia directorului general al CN A.D.N.R. SA, nr. 1203 la data de 26 august 2011 iar actul procedural prin care comisia constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor este procesul-verbal semnat de expropriat şi de comisia de analiză a cererilor în calitatea acesteia de reprezentant al expropriatorului.
Astfel, conform art. 15 alin. (17) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53/2011 „în cazul în care persoana interesată a făcut cererea, a depus în termen documentele care fac dovada calităţii sale şi este de acord cu suma propusă cu titlu de despăgubire, între comisie şi aceasta se încheie un proces-verbal în care se menţionează acordul cu privire la valoarea despăgubirii. Procesul-verbal se semnează de către membrii comisiei şi de către persoana interesată."
Pe de altă parte, „în situaţia în care persoana îndreptăţită nu este de acord cu cuantumul despăgubirii, comisia face menţiune despre această situaţie în procesul-verbal, arătând că persoana îndreptățită este în drept să se adreseze instanţei de judecată în condiţiile prevederilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Procesul-verbal se semnează de către membrii comisiei şi de către persoana îndreptățită sau se menţionează faptul că aceasta nu poate semna ori refuza să semneze, "(art. 15 alin. (18) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53/2011).
A arătat acest apelant că în speţă, nu s-a întocmit niciun proces-verbal între reclamantă şi Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, cu privire la despăgubirile iniţiale, prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă, astfel că nu se poate considera că oferta s-a întâlnit cu acceptarea şi, în acest mod, s-a format un acord de voinţă valabil.
Cu referire la valorile iniţiale de despăgubire afişate de către expropriator la Consiliul Local Lugoj, apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a susținut că reprezentau doar valori propuse pentru despăgubire, care nu au fost consacrate legislativ în niciun act normativ.
Astfel, în forma iniţială, H.G. nr. 1232/2010, nu stabilea valorile individuale ale despăgubirilor, pentru fiecare expropriat în parte, ci doar o sumă globală a despăgubirilor, în cuantum de 156.000 mii lei, pentru toate imobilele ce constituie amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva" (art. 3 din H.G. nr. 1232/2010).
Singurele valori individuale ale despăgubirilor, pentru fiecare expropriat, care au fost prevăzute într-un act normativ, sunt valorile stabilite potrivit noi legii, Legea nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/2004, respectiv cele specificate în Anexa 2 la H.G. nr. 1232/2010, în forma modificată şi completată de H.G. nr. 492/2011; valorile iniţiale de despăgubire stabilite de expertul evaluator în raportul de evaluare ce a stat la baza H.G. nr. 1232/2010, în forma sa iniţială, nu reprezintă valori la care expropriatorul să fie obligat a le acorda expropriaţilor. Singurele valori de despăgubire care obligă expropriatorul a le acorda expropriaţilor sunt valorile consemnate în hotărârile de stabilire a despăgubirilor.
A concluzionat acest apelant că, în mod neîntemeiat instanţa de fond a înlăturat petitul subsidiar prin care reclamanta a solicitat ca instanţa să stabilească cuantumul despăgubirilor în temeiul art. 22 din Legea 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, (conform procedurii de la art. 25 şi următ.) şi să dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume.
III. Apelantul - pârât Statul Român, prin CN A.D.N.R SA - reprezentată de D.R.D.P. Timişoara, a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii principale, ca neîntemeiată.
În motivare apelantul-pârât a arătat că sentinţa pronunţată este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte constatarea intervenirii unui acord asupra cuantumului despăgubirii al subiecţilor implicaţi în expropriere.
Astfel, deși reclamanta și-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, din cuprinsul petitelor 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată rezultă că aceasta a solicitat constatarea unui acord anterior de voinţă, care a luat naştere între aceasta şi pârât prin acceptarea valorilor iniţiale de despăgubire, stabilite în baza Legii nr. 198/2004 şi H.G. nr. 1232/2010, în forma anterioară modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011 (petitul 1) şi respectiv obligarea pârâtului la executarea obligaţiei de plată ce rezultă din acest acord de voinţă (petitul 2).
Or, potrivit temeiului de drept invocat, instanţa de judecată poate lua act doar de învoiala părţilor manifestată în faţa acesteia, nu şi de o eventuală învoială născută anterior.
În plus, teoria întâlnirii ofertei cu acceptarea, având ca şi consecinţă naşterea unui contract, este aplicabilă exclusiv în raporturile de drept privat, în vreme ce, în speţă, suntem în prezenţa unui raport de drept public, întrucât instituţia exproprierii aparţine exclusiv şi eminamente dreptului public. Astfel fiind, întrucât în materie de expropriere există o procedură specială, derogatorie, cârmuită de normele de drept public, invocarea principiului consensualismului contractual este inadmisibilă.
Pe de altă parte, în forma iniţială, H.G nr. 1232/2010, anterior modificărilor survenite prin H.G. nr. 492/2011, nu stabilea valorile individuale ale despăgubirilor, pentru fiecare expropriat în parte, ci doar o sumă globală, în cuantum de 156.000 mii lei, pentru toate imobilele ce constituie amplasamentul lucrării de utilitate publica „Autostrada Lugoj-Deva" (art. 3 din H.G. nr. 1232/2010).
În plus, acordul de voinţă cu privire la despăgubirile iniţiale nu s-a format atâta timp cât expropriatorul nu a luat cunoştinţă de acceptarea cuantumului despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv nu a constatat acceptarea de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010 printr-un proces-verbal semnat de membrii comisiei şi de expropriat.
În speţă, în ceea ce privește despăgubirile iniţiale, nu s-a întocmit nici un proces-verbal între reclamantă şi Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă, astfel că oferta nu s-a întâlnit cu acceptarea şi nu s-a format un acord de voinţe valabil.
A arătat, de asemenea, apelantul-pârât că valorile iniţiale de despăgubire, stabilite de expertul evaluator în raportul de evaluare ce a stat la baza H.G. nr. 1232/2010, în forma sa iniţială, nu reprezintă valori la care expropriatorul să fie obligat a le acorda expropriaţilor.
Cu referire la petitul subsidiar solicitat de reclamantă, pentru stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor, apelantul-pârât a arătat că tribunalul trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, respectiv să determine cuantumul despăgubirilor în funcție de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în localitatea B., la data întocmirii raportului de expertiză, valoare la care trebuie adăugate daunele aduse proprietarilor, în funcție de dovezile prezentate de aceştia.
Apelanta-intimată-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelurilor formulate de apelantul - pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul, ca nefondate, și obligarea acestor apelanți la plata cheltuielilor de judecată.
În calea de atac a apelului a fost administrată proba cu expertiză tehnică, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Prin Decizia civilă nr. 55/A din 16 aprilie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.A., împotriva sentinţei civile nr. 329 din 31 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5978/30/2011.
A admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, reprezentată de D.R.D.P. Timişoara şi de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A stabilit cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de despăgubire pentru exproprierea suprafeţelor aferente de 1.013 mp din C.F. din C.F., de 2.863 mp din C.F., de 191 mp din C.F., la suma de 4.896 lei.
A respins petitul din cererea precizată de constatare a acordului de voinţă privind cuantumul despăgubirii aferente exproprierii şi pe cel privind exproprierea de către instanţă a unor suprafeţe suplimentare de teren în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile și a obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească apelantului-pârât suma de 2625 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel curtea de apel a reţinut că petitul principal al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, îl reprezintă constatarea acordului de voinţă al părţilor cu privire la plata sumei de 21.163 euro cu titlu de despăgubire pentru terenurile expropriate, conform Anexei 1 la H.G. nr. 1232/2010 şi, în consecinţă, obligarea pârâtului la plata acestei sume.
Însă, atât Legea nr. 198/2004, cât şi Legea nr. 255/2010, prevăd obligaţia emiterii unei hotărâri de guvern prin care se aprobă indicatorii tehnico-economici, amplasamentul lucrării, sursa de finanţare şi declanşarea procedurii de expropriere, precum şi suma globală a despăgubirilor estimată de către expropriator, conform unui raport de evaluare întocmit de experţi evaluatori membri ai A.N.E.V.A.R. Prin H.G. nr. 1232/2010 s-a stabilit doar o valoare estimativă a despăgubirilor, cuantumul final al fiecărei despăgubiri urmând a fi determinat prin hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii prevăzută de art. 20 din Legea nr. 255/2010.
Hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamantei au fost emise sub imperiul Legii nr. 255/2010, aplicabilă speţei, care la art. 22 alin. (1) prevede că expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a despăgubirii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate. Totodată, conform aliniatului 3 al aceluiaşi articol, acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
A apreciat instanța de apel că potrivit acestor dispoziţii legale, instanţa judecătorească este competentă să se pronunţe doar asupra cuantumului despăgubirii, care trebuie să fie stabilită de către o comisie de experţi. Atât timp cât exproprierea terenului nu a avut loc anterior adoptării H.G. nr. 492/2011, care a modificat H.G. 1232/2010, iar procedura de realizare urmează legea în vigoare la momentul derulării ei, fiecare act juridic este supus normei legale sub imperiul căreia se realizează.
În consecinţă, faptul că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul H.G. nr. 1232/2010 (în forma iniţială) nu atrage retroactivitatea acestei norme în condiţiile modificării sale prin H.G. nr. 492/2011 şi abrogării Legii nr. 198/2004, prin Legea nr. 255/2010; H.G. nr. 492/2011 nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, hotărârea de guvern fiind dată în aplicarea Legii nr. 255/2010 în vigoare la data exproprierii.
Cu referire la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 255/2010, care prevăd că orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, instanța de apel a arătat că acestea trebuie coroborate cu cele ale art. 32 din același act normativ (conform cărora, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor se aplică prevederile noii legi).
Or, procedura de expropriere care viza terenurile în litigiu era în curs de desfăşurare la data apariţiei Legii nr. 255/2010 nefiind emisă hotărârea comisiei (producătoare de efecte juridice în sensul celor mai sus-arătate), astfel că urmarea procedurii (inclusiv sub aspectul stabilirii unor noi valori de despăgubire) este conformă legii, expropriatorul având obligaţia de a utiliza pentru a determina despăgubirile doar expertiza realizată în condiţiile actului normativ de expropriere în vigoare la data la care hotărârea a fost emisă, respectiv Legea nr. 255/2010.
În condiţiile Legii nr. 255/2010, decizia de expropriere emisă în baza art. 9 constituie titlu pentru predarea imobilului şi, în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate şi constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar (art. 18 din lege).
În cauză, reclamanta nu şi-a dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor rezultate din urmarea procedurii derulate în baza Legii nr. 255/2010 şi H.G. nr. 492/2011 (şi oferite de expropriator), astfel că nu există acordul de voinţă cu privire la acest cuantum. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, invocate de reclamantă, conform cărora în cazul în care părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii şi asupra despăgubirii, aceasta va lua act de învoială şi va pronunţa o hotărâre definitivă, sunt, în mod evident, aplicabile în cazul în care, după declanşarea litigiului privind cuantumul despăgubirii (în baza art. 22 din Legea nr. 255/2010), părţile ajung la un acord asupra acestui cuantum, însă în speţă nu se regăsește o asemenea situație.
Prin urmare, calea legală pe care o are la dispoziţie expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii oferite de expropriator este cea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010 care face trimitere la procedura prev. de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. Pentru a se putea verifica dacă valoarea despăgubirilor acordate expropriaţilor reprezintă o justă despăgubire este necesară declanşarea procedurii de contestare în instanţă a valorii stabilite prin actul normativ şi evaluarea despăgubirii terenului expropriat cu respectarea art. 25-26 din Legea nr. 33/1994.
A reţinut curtea de apel că reclamanta, care a solicitat în subsidiar şi stabilirea valorii reale a terenului expropriat, precum şi cuantumul daunelor cauzate prin expropriere în condiţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, este nemulţumită de faptul că valoarea actuală a despăgubirilor estimate de H.G. nr. 492/2011 este mai mică decât cea estimată în anul 2010, însă exproprierea creează în sarcina statului obligaţia de a acorda expropriatului o despăgubire justă, conform art. 481 C. civ.
Legea nr. 255/2010 (art. 22 alin. (3)) nu a modificat criteriile de determinare a despăgubirii, acestea fiind în continuare constituite, ca și în cazul Legii nr. 198/2004, prin trimiterea la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, din: valoarea reală a imobilului (care se determină prin raportare la preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză) şi prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, reprezentat de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite.
Stabilirea faptului dacă actuala evaluare estimativă a terenurilor realizată prin H.G. nr. 492/2011 este una corectă sau nu se poate determina doar în cadrul acţiunii civile exercitate potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, cu efectuarea unei expertize în condiţiile art. 25-26 din Legea nr. 33/1994.
În consecință, Curtea de Apel Timişoara a constatat că motivele de apel formulate de apelantul-pârât şi de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş sunt fondate sub acest aspect, instanţa de judecată neputând lua act de acordul de voinţă al părţilor în sensul solicitat de reclamantă, fiind necesară efectuarea unei expertize în condiţiile art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994 în vederea stabilirii justei despăgubiri pentru terenul expropriat.
A arătat instanța de apel că din actele normative menţionate, care sunt în concordanţă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. şi cu jurisprudenţa Curţii europene în materie, rezultă consacrarea legislativă a caracterului just al despăgubirii pentru imobilele expropriate. Astfel, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, stabilindu-se obligaţia legală atât în sarcina instanţei, cât şi în sarcina experţilor de a ţine seama de preţul cu care se vând, de regulă, imobilele similare în zona respectivă. În acest context trebuie soluţionat şi petitul reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de daune pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, reiterarea acestui capăt de cerere fiind realizată de reclamantă prin intermediul unui motiv de apel.
Pentru aceste considerente şi ţinând cont de formularea petitului subsidiar de către reclamantă, instanţa de apel a dispus completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize de către trei experţi care să stabilească despăgubirea conform art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Din raportul de expertiză întocmit în etapa procesuală a apelului, această instanță a reținut că valoarea terenului expropriat este de 4.458 lei.
În ceea ce priveşte daunele suferite de proprietar ca urmare a exproprierii, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu a probat, conform art. 1169 C. civ., producerea unor prejudicii suplimentare.
Astfel, dauna pentru redobândirea aceleiaşi suprafeţe de teren este inclusă în valoarea de piaţă a terenului expropriat (taxele şi comisioanele ce ar trebui achitate pentru o achiziţie imobiliară nefiind determinate de măsura exproprierii), iar dauna pentru terenuri greu de cultivat nu poate fi acordată atât timp cât nu s-a dovedit cultivarea parcelelor în discuţie. Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte dauna cauzată de lipsa veniturilor pe un an.
Cu referire la cererile de apel formulate de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, prin care s-a solicitat respingerea în totalitate a acţiunii reclamantei, susţinându-se că singura posibilitate acordată de lege expropriatului nemulţumit este aceea de contestare a cuantumului despăgubirii, curtea de apel a constatat că, potrivit considerentelor expuse, calea legală pe care o are la dispoziţie expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii oferite de expropriator este cea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010, care face trimitere la procedura prev. de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, numai în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.
Potrivit acestor dispoziţii legale, instanţa judecătorească este competentă să se pronunţe doar asupra cuantumului despăgubirii, care trebuie să fie stabilit de către o comisie de experţi. Cu alte cuvinte, trimiterea făcută de Legea nr. 255/2010 se referă numai la procedura de stabilire a sumei concrete care să reprezinte valoarea terenului expropriat şi daunele aduse proprietarului. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casație și Justiție care într-o Decizie de speță (nr. 565 din 7 februarie 2013) a arătat că "în materia exproprierii, competențele instanței de judecată sunt limitate, în sensul că sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, (…) nicio dispoziție a legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum acesta este reglementată de normele legale."
În consecință, curtea de apel a apreciat că în mod greşit prima instanţă a admis petitul privind exproprierea judiciară a unor suprafeţe suplimentare de teren în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.
Nu a fost găsit întemeiat motivul de apel prin care apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a susținut că era necesară atacarea actelor de natură administrativă în faţa instanţei de contencios administrativ întrucât, aşa cum s-a arătat, legiuitorul a reglementat prin lege calea de atac ce trebuie urmată pentru ipoteza în care actele administrative emise în procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică sunt considerate nelegale, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor, respectiv procedura specială prevăzută de Legea nr. 255/2010 şi de Legea nr. 33/1994.
De asemenea, nu a fost găsit întemeiat motivul de apel formulat de apelanta-reclamantă, prin care s-a susținut greşita soluţionare a petitului privind cheltuielile de judecată de către prima instanţă, reținându-se, pe de o parte, că reclamanta nu a depus chitanţa invocată, iar pe de altă parte, că acţiunea acesteia fiind admisă în parte, sunt aplicabile dispoziţiile art. 276 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.A. împotriva sentinței civile nr. 329 din 31 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş, a admis apelurile formulate de apelantul-pârât Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA - reprezentată de D.R.D.P. Timişoara, şi de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, a schimbat, în parte, sentința în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate pentru exproprierea suprafeţelor de teren aferente de 1.013 mp din C.F. de 1.979 mp din C.F. de 2.863 mp din C.F. de 191 mp din C.F., la suma de 4.896 lei . A respins petitul din cererea precizată privind constatarea acordului de voinţă dintre părţi cu privire la cuantumul despăgubirii aferente exproprierii şi pe cel privind exproprierea de către instanţă a unor suprafeţe suplimentare de teren în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994; a menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei iar în baza art. 274 C. proc. civ. şi a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 2625 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariul experţilor, care a fost achitat de apelantul-pârât în această fază procesuală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.A., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., în vederea administrării probei cu expertiza contrarie şi în vederea rezolvării fondului cauzei.
În subsidiar, a solicitat casarea deciziei civile recurate şi, potrivit dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., respingerea apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi admiterea apelului propriu, în sensul schimbării, în parte, a sentinţei civile nr. 329/31 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul Timiş, şi admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată în sensul de a dispune şi obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri reprezentând echivalentul în lei a sumei de 50.109 euro (3,5 euro/ mp x 14.317 mp mp) pentru suprafeţele de teren care i-au rămas în proprietate şi pentru care s-a dispus pe cale judiciară de către prima instanţă exproprierea totală, respectiv pentru suprafaţa de 4.587 mp din parcela cu nr. cadastral (în suprafaţă totală de 5.600 mp) înscrisă în C.F., B., pentru suprafaţa de 9.21 mp din parcela în suprafaţă totală de 11.300 mp, înscrisă în C.F., B. și pentru suprafaţa de 409 mp din parcela înscrisă în C.F., B. (în suprafaţă totală de 600 mp), precum şi obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat prin expropriere.
De asemenea, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatului-pârâtul la plata cheltuielilor de judecată aferente tuturor gradelor de jurisdicţie.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că:
1) decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 198/2004 și Legea nr. 255/2010, precum și a prevederilor art. 24 din Legea nr. 33/1994 (la care face trimitere art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010) şi ale art. 969 C. civ. de la 1864;
2) decizia recurată nu cuprinde argumentele pentru care i-a fost respins apelul şi a fost admis apelul pârâtului;
3) instanța de apel a schimbat înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al convenţiei părţilor asupra valorii de despăgubire pentru expropriere.
I. În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenta - reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a pus în discuţie şi nu a analizat cererea sa de administrare a probei cu expertiză contrarie, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se impune casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, pentru administrarea acestei probe.
În acest sens a arătat că în finalul obiecţiunilor depuse la dosar pentru termenul de judecată din data de 20 februarie 2014 a solicitat, în temeiul art. 212 alin. (2) C. proc. civ., în termenul legal (la prima înfăţişare ulterioară depunerii lucrării de specialitate), încuviinţarea unei expertize contrare, urmând ca dezbaterile asupra administrării acesteia să fie prorogate ulterior depunerii răspunsului la obiecţiuni.
La termenul de judecată următor s-a depus răspunsul experţilor la obiecţiuni şi s-a acordat termen de judecată pentru studiul acestora, iar, la data de 10 aprilie 2014, când poziţia experţilor devenise cunoscută şi se impunea punerea în discuţie a cererii de încuviinţare a unei expertize contrare, s-a procedat la dezbaterea pe fond a cauzei, omițându-se de a se acorda cuvântul cu referire la proba cu expertiză contrară solicitată.
Recurenta a arătat că a formulat o cerere de redeschidere a dezbaterilor în apel, pentru punerea în discuţie a cererii de efectuare a unei expertize contrare, însă curtea de apel a refuzat să reia dezbaterile arătând că: „nu poate fi avută în vedere de instanţă, având în vedere că a fost depusă după închiderea dezbaterilor, în termenul de amânare a pronunţării".
A mai susţinut recurenta-reclamantă că soluţia instanţei de apel este nelegală atât din perspectiva împrejurării că acoperă omisiunea instanţei de a pune în discuţie o cerere de probaţiune formulată legal în cauză, cât şi din perspectiva pretinsei motivări şi a prevederilor art. 151 C.pr.civilă. Astfel, redeschiderea dezbaterilor și cererea în acest scop se situează întotdeauna, temporal, după momentul închiderii dezbaterilor şi anterior pronunţării în cauză, neputându-se formula o cerere de redeschidere a dezbaterilor înainte de închiderea acestora.
În opinia recurentei, administrarea probei solicitate era necesară în vederea asigurării dreptului său la apărare şi la un proces echitabil, deoarece contraexpertiza reprezintă singura „cale de atac" pusă de legiuitor la dispoziţia justiţiabilului, spre a contesta constatările de fapt ale experţilor.
Recurenta-reclamantă a invocat în susținerea acestui motiv de recurs prevederile art. 21 și 24 din Constituţia României, art. 15 din Legea nr. 304/2004, art. 129 alin. (1) C. proc. civ., art. 6 pct. (1) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi principiul disponibilităţii în procesul civil și a arătat că în raport cu împrejurările cauzei deduse judecăţii, exercitarea corespunzătoare a dreptului la apărare şi a dreptului la dovedirea apărărilor şi pretenţiilor se realizează inclusiv prin recunoaşterea facultăţii pentru partea interesată de a formula cereri de probaţiune, pe care instanţa judecătorească este abilitată să le cenzureze prin admitere sau respingere, fiind însă obligată să le pună pune în discuţia părților şi să se pronunţe asupra lor.
Or, modalitatea în care instanţa de judecată a procedat la termenul din data de 10 aprilie 2014 (de a nu se pronunţa cu privire la cererea de probaţiune cu contraexpertiză şi de a proceda la dezbaterea în fond a cauzei), o obstrucționează în exercitarea dreptului la apărare şi îi suprimă garanţia unui proces echitabil întrucât o privează de facultatea de a proba netemeinicia constatărilor experţilor şi de a-şi dovedi susţinerile.
A susţinut recurenta-reclamantă că proba cu contraexpertiză se impunea și din perspectiva valorii derizorii de 0,167 euro/mp stabilită prin lucrarea de specialitate efectuată în cauză, care nu corespunde criteriilor de evaluare a despăgubirii pentru expropriere prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
S-a arătat, de asemenea, că prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit, experţii nu au răspuns obiectivului nr. 2 propus de reclamantă şi nu au stabilit valoarea despăgubirii în ceea ce privește terenurile pentru care, prin sentinţa civilă nr. 329/31 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a dispus exproprierea pe cale judiciară.
II. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a pronunțat o decizie nelegală în temeiul excepţiei de inadmisibilitate a demersului judiciar pendinte, pe considerentul că pretenţiile reclamantei exced procedurii de contestare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv de Legea nr. 198/2004, având în vedere norma tranzitorie prevăzută de art. 31 a Legii nr. 255/2010 (în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată) și dispozițiile cuprinse în art. 969 C. civ. de la 1864 şi în art. 24 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, s-a arătat că incidenţa prevederilor H.G.nr. 1232/2010 şi aplicabilitatea cuantumului despăgubirilor statuate prin acest act normativ nu este înlăturată de adoptarea Legii nr. 255/2010 ori de emiterea H.G. nr. 492/2011, întrucât s-ar încălca principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile.
Conţinutul juridic al dreptului la acţiune cu privire la cuantumul despăgubirii prevăzut de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 este preluat în art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, ambele articole făcând trimitere la procedura de drept comun în materia exproprierii reglementată de dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
A susținut recurenta că art. 24 din Legea nr. 33/1994 statuează în mod indubitabil asupra principiului stabilirii prioritare a despăgubirii pentru expropriere pe cale convenţională, ingerinţa forului judiciar fiind îngăduită numai în subsidiar, în ipoteza în care părţile nu au determinat mutual despăgubirea, ceea ce nu este cazul în speţă.
În opinia acesteia, stabilirea convenţională a cuantumului despăgubirilor pentru expropriere constituie un imperativ pentru părţi, în baza principiului consensualismului, care guvernează şi exproprierea, ce are natura juridică a unei vânzări-cumpărări forţate pentru persoana expropriată, în interes public, cu singura diferenţă că despăgubirea, respectiv „preţul", se determină, în caz de litigiu, de instanţa de judecată; învoiala părţilor este consacrată ca o soluţie prioritară chiar şi în faţa instanţei judecătoreşti, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.
Înţelegerea dintre părţi poate interveni în orice etapă, cu privire la expropriere şi la cuantumul despăgubirilor. Această soluţie este valabilă atât în etapa administrativă a procedurii exproprierii cât şi în etapa judiciară; convenţia are natura juridică a unui contract de tranzacţie, cu caracter extrajudiciar sau judiciar, în funcţie de etapa în care se încheie. Prin urmare, stabilirea convenţională a despăgubirii pentru expropriere este prioritară şi aplicabilă în cadrul instituţiei exproprierii pentru utilitate publică, deoarece determinarea cuantumului despăgubirii prin învoiala părţilor constituie un raport juridic de drept privat. Forul judiciar trebuie să ia act şi să îi confere toate efectele juridice, indiferent că acest raport juridic s-a încheiat în faza administrativă sau în cea jurisdicţională.
În consecinţă, raportat la exigenţele şi particularităţile procedurii speciale (consacrată legislativ de Legea nr. 198/2004, prin art. 3-8, sub imperiul căreia a fost declanşată operaţiunea de expropriere), convenţia încheiată de părţi justifică şi nevalorizarea procedurii judiciare instituite legislativ de art. 9 din Legea nr. 198/2004, respectiv de art. 22 din Legea nr. 255/2010.
A susținut, în continuare, recurenta-reclamantă că valenţa de act juridic de drept public o are numai stabilirea utilităţii publice şi transferul silit al dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat, nu şi determinarea convenţională a despăgubirii, situaţie în care expropriatorul participă la raportul juridic civil întocmai ca şi o entitate privată, iar raportul juridic obligaţional privind „preţul" exproprierii este, de asemenea, unul de drept privat. Aceasta este, de altfel, şi raţiunea pentru care acţiunea judiciară a persoanei nemulţumite de cuantumul despăgubirii poate viza exclusiv acest aspect, care este „negociabil" şi de interes privat, iar nu şi utilitatea publică şi oportunitatea exproprierii.
În opinia recurentei, nu poate fi primită teza inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată având ca obiect consfințirea jurisdicţională a convenţiei încheiate între aceasta şi pârât pe calea ofertei urmată de acceptare, pe motiv că o asemenea cerere în constatarea acordului de voinţă şi a despăgubirii ar excede procedurii „stricte şi imperative" de contestare a despăgubirilor reglementate de Legea nr. 198/2004 şi de Legea nr. 255/2010, atâta vreme cât ambele acte normative trimit în mod expres la procedura prevăzută de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, iar dispoziţiile art. 24 din această lege statuează asupra principiului stabilirii consensuale a cuantumului despăgubirii. Prin urmare, este îngăduit forului judiciar să constate convenţia părţilor asupra despăgubirii şi cuantumul acesteia determinat mutual, această soluţie fiind consacrată şi în jurisprudenţa Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat asupra validităţii convenţiei de stabilire a despăgubirilor.
Recurenta-reclamantă a criticat decizia și în ceea ce privește lipsa de abilitare legală a instanţei judecătoreşti de a dispune exproprierea totală, atunci când terenurile rămase neexpropriate nu mai sunt utilizabile potrivit destinaţiei lor şi exproprierea acestora este in faciendo totală (echivalând cu o expropriere integrală în realitate), reținută de instanța de apel, arătând că şi în această materie prevederile Legii nr. 198/2004 şi cele ale Legii nr. 255/2010 trimit la procedura reglementată de art. 24 din Legea nr. 33/1994, iar alin. (3) al acestui text legal abilitează în mod expres forul judiciar să dispună exproprierea totală, dacă situaţia reală o impune.
S-a arătat că soluţia exproprierii totale este consacrată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este concordantă şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. care în Hotărârea din 24 septembrie 1981 pronunţată în cauza Sporrong et Lonnroth c/. Suediei, a statuat asupra exproprierii în fapt - in faciendo, concluzionând că, în absenţa unei exproprieri formale, documentate, judecătorul este ţinut să privească dincolo de aparenţe şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase şi că, din moment ce Convenţia are ca scop protejarea unor drepturi concrete şi efective, este important să se cerceteze dacă situaţia în discuţie nu are semnificaţia unei exproprieri în fapt.
A susținut recurenta că decelând eronat causa petendi şi causa debendi şi neobservând cu rigoare şi acurateţe obiectul, cauza, fundamentul şi finalitatea acţiunii civile dedusă judecăţii, instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, ceea ce impune şi din această perspectivă, soluţia casării cu trimitere spre rejudecare în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. (suplimentar imperativului aceleiaşi soluţii pentru administrarea probei cu expertiză contrară).
Cu referire la convenţia părţilor asupra despăgubirii, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a invalidat existenţa acesteia ci a apreciat că cererea nu este admisibilă deoarece nu se poate solicita constatarea şi acordarea unor asemenea despăgubiri stabilite mutual, câtă vreme "despăgubirile nu sunt încă determinate prin Hotărârea Comisiei prevăzute de lege".
Or, din această perspectivă, motivarea instanţei de apel este străină de pricină, de probele administrate în cauză şi de obiectul cererii de chemare în judecată, aprecierea curţii de apel putând viza eventual numai terenurile pentru care s-a solicitat exproprierea totală pe cale judiciară şi pentru care în mod evident că nu au fost emise hotărâri de expropriere şi de stabilire a despăgubirilor.
Cu referire la natura juridică convenţională a modalității de stabilire a despăgubirilor pentru expropriere, recurenta-reclamantă a făcut o expunere a procedurii de expropriere şi a arătat că deşi sumele ofertate cu titlul de despăgubiri nu constituiau o justa despăgubire, fiind de bună-credinţă, în termenul de zece zile menţionat în notificarea intenţiei de expropriere a imobilelor, a formulat cerere de acordare a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 255/2010, care totalizau suma de 21.163 euro.
Prin urmare, oferta expropriatorului de despăgubire cu suma de 3.5 euro/mp, urmată de acceptare, configurează perfectarea unui acord irevocabil al părţilor asupra sumelor stabilite cu titlul de despăgubire pentru terenul afectat exproprierii, care nu mai poate fi modificat în mod unilateral de către expropriator. Caracterul convenţional al acordului părților cu privire la cuantumul despăgubirii rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, şi care se referă la tranzacţia sau „învoiala" părţilor.
Natura juridică a „învoielii părților" cu privire la cuantumul sumelor stabilite cu titlul de despăgubire este în acord şi cu jurisprudența constantă a C.E.D.O., care a statuat că litigiile privitoare la exproprierea unor imobile pentru realizarea de lucrări de interes general intră în domeniul de aplicare a noţiunii de "contestaţii privitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil", deoarece actul juridic al exproprierii priveşte "însăși substanţa dreptului de proprietate" (Decizia Boden c/ Suedia); dreptul la indemnizaţia de expropriere este un drept patrimonial de natură civilă, indiferent de originea unui eventual diferend privitor la plata indemnizaţiei de expropriere.
A concluzionat recurenta că între părţi a intervenit o convenţie irevocabilă cu privire la cuantumul despăgubirilor și că decizia civilă recurată încalcă principiul puterii lucrului judecat şi al nediscriminării.
Recurenta-reclamantă a invocat în acest sens Decizia civilă nr. 7 din 23 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. 5979/30/2011 (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5735 din 10 decembrie 2013 pronunţat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), într-o speţă similară, prin care, respingându-se apelul pârâtului Statul Român, a fost validată convenţia părţilor cu privire la cuantumul despăgubirii pentru expropriere, reținându-se că „sumele stabilite prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, prin care s-a făcut o nouă evaluare, încalcă atât norma tranzitorie prevăzută de art. 31 din Legea nr. 255/2010, în forma avută la data intrării în vigoare a legii (care consideră valabilă orice documentaţie de evaluare realizata anterior intrării în vigoare a legii), cât şi principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 1 C. civ., în raport cu care, procedura de expropriere (notificarea intenţiei de expropriere, emiterea deciziei de expropriere, stabilirea despăgubirilor) prevăzută de Legea nr. 255/2010 trebuie să se aplice numai exproprierilor care se realizează după intrarea în vigoare a acestei legi".
În consecinţă, valoarea despăgubirii este cea din documentaţia tehnică iniţiată sub incidenţa Legii nr. 198/2004, dimensionată în concret prin anexa la H.G. nr. 1232/2010, despăgubire care a fost ofertată de expropriator şi acceptată, dobândind valenţa de voinţa a părților cu privire la cuantumul despăgubirii şi nemaifiind susceptibilă de redimensionare ulterioară prin H.G. nr. 492/2011.
Prin raportare la această decizie de speță, s-a susținut că o soluție diferită ar constitui o discriminare a cetăţenilor în sensul art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi al art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
III. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel cu referire la soluționarea criticilor privitoare la plata despăgubirilor cuvenite pentru terenurile limitrofe celor expropriate iniţial de pârât pe cale administrativă, terenuri rămase în proprietatea sa, şi pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară de către prima instanţă.
Astfel, Tribunalul Timiş, deși a dispus exproprierea totală a unor suprafețe de teren care nu mai corespundeau destinaţiei şi folosinţei corespunzătoare, a respins cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirii aferente acestei suprafeţe totale de 14.317 mp, statuând că aceasta urmează să fie stabilită pe cale administrativă.
În opinia recurentei, sub acest aspect, soluţia Tribunalului Timiş nu este legală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, coroborate cu art. 23 şi urm. din Legea nr. 33/1994, astfel că se impunea să-i fie admis apelul.
IV. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta a susținut că decizia recurată este nemotivată și nelegală din perspectiva admiterii apelurilor declarate de Statul Român și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.
Aceasta a apreciat ca vădit neîntemeiate susţinerile celorlalți apelanţi, referitoare la lipsa unei consacrări legale a despăgubirilor de la momentul perfectării acordului de voinţă, întrucât valorile de despăgubire au fost stabilite prin evaluarea pe cale administrativă, însuşită de expropriator, realizată conform H.G. nr. 1232/2010; prin oferta de despăgubire cu aceste valori, acceptată de destinatari, valorile de despăgubire au dobândit o consacrare contractuală care are aceeaşi putere ca și legea între părţile contractante, nefiind necesară nicio altă consacrare legislativă expresă. A susținut că a solicitat două categorii de despăgubiri care vizează terenuri diferite, precum și că formalitatea întocmirii unui proces verbal de constatare sau neacceptare a despăgubirii nu împietează asupra validității acordului de voință al părților; criticile acestor apelanți, privitoare la modul în care tribunalul a soluționat capătul de cerere formulat în subsidiar apar ca lipsite de interes.
Intimatul Statul Român a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în speţă nu este incident niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate de recurenta - reclamantă.
Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Reglementarea cadru în materia exproprierii o constituie Legea nr. 33/1994. Din coroborarea art. 1, art. 2, art. 12 şi art. 28 din acest act normativ, rezultă că exproprierea este un mod de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în proprietatea persoanelor fizice, juridice, precum şi a unităţilor administrativ-teritoriale în proprietatea publică a statului, judeţului, municipiului, oraşului sau comunei, după caz, în condiţiile existenţei unei cauze de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.Astfel, e xproprierea pentru cauză utilitate publică apare ca o limitare extremă a dreptului de proprietate privată, fiind un act de autoritate publică, prin care se realizează dobândirea forţată a proprietăţilor private, necesare executării lucrărilor de utilitate publică, în schimbul unei despăgubiri.
Fiind un act de putere publică, sub aspectul naturii juridice, exproprierea apare ca o instituţie de drept public, prin care se realizează o transformare calitativă a proprietăţii, din proprietate privată în proprietate publică, în temeiul funcţiei sociale a dreptului de proprietate.
Or, obiectul de reglementare al dreptului public vizează atât autorităţile administraţiei publice de natură statală sau autonomă locală (ca entităţi de drept public şi nu privat) cât şi relaţia dintre stat şi cetăţean, inclusiv relaţia dintre stat şi unităţile administrativ-teritoriale, ca titulare ale dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile.
Pe de altă parte, raporturile de drept public sunt caracterizate prin faptul că unul dintre subiectele sale este reprezentat întotdeauna de stat sau de o autoritate publică, părţile neaflându-se pe poziţii de egalitate juridică.
În procedura de expropriere sunt angrenate în mod preponderent autorităţi administrative, ceea ce dă instituţiei exproprierii natura juridică specifică dreptului public dar, având în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 33/1994, cei interesaţi pot conveni atât asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate cât şi asupra cuantumului despăgubirilor, se poate aprecia că exproprierea apare şi ca o convenţie a părţilor, transferată din dreptul administrativ în dreptul civil. Însă această convenţie nu operează pe deplin, pentru că exproprierea este premisa, iar acordul părţilor trebuie dat cu îndeplinirea cerinţelor de fond şi de formă specifice actelor juridice civile, procedurile fiind supuse unor acte de autoritate administrativă şi judecătorească.
Ca ansamblu de acte şi operaţiuni administrative şi jurisdicţionale, exproprierea are ca efect naşterea unor raporturi obligaţionale între expropriator şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri, numai că aceste raporturi derivă din actul de autoritate publică; prin urmare, expropriatorul îşi păstrează calitatea de entitate de drept public.
Examinând cu prioritate criticile prin care recurenta-reclamantă a susținut că între aceasta și expropriator a luat naștere o convenție cu privire la despăgubirile calculate la valoarea de 3,5 euro/mp (respectiv echivalentul în lei al acestei sume), derivată din acceptarea în termen a ofertei de despăgubire, Înalta Curte reține că nu sunt fondate și că în mod corect instanța de apel, invalidând raționamentul tribunalului, a constatat că modul de calcul al despăgubirilor intră sub incidența dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind necesară administrarea probei cu expertiză judiciară în conformitate cu dispozițiile art. 25 din același act normativ.
Astfel, se constată că la data de 13 ianuarie 2011, prin cererile, reclamanta S.A. a completat patru formulare tipizate având ca titulatură, "cerere de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 255/2010", care nu cuprind vreo referire la cuantumul despăgubirii, prin care se solicită ca plata să se facă conform legii.
Legea nr. 198/2004 (invocată de reclamantă ca fiind incidentă în cauză), prevedea în art. 1 alin. (1) că: „Prezenta lege stabileşte cadrul juridic pentru luarea unor măsuri de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local prevăzute la art. 5 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”, procedura de urmat fiind reglementată prin dispoziţiile art. 3 şi următoarele din acelaşi act normativ. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, expropriatorul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii.
Raportând cele expuse la starea de fapt conturată în cauză, Înalta Curte reţine că, declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva” s-a realizat prin H.G. nr. 1.232 din 6 decembrie 2010, expropriator fiind Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii.
Însă, la data 23 decembrie 2010, dată la care s-a procedat la aducerea la cunoștință publică a intenției de expropriere, a amplasamentului lucrării și a sumei globale a despăgubirilor estimată de expropriator, a intrat în vigoare Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, care a abrogat Legea nr. 198/2004 și care este de imediată aplicare, potrivit dispozițiilor tranzitorii pe care le conține.
Astfel, în art. 32, Legea nr. 255/2010 prevede că: "În cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi."
În conformitate cu dispozițiile art. 31 din același act normativ, "orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă".
Din coroborarea acestor dispoziții, Înalta Curte reține că începând cu data de 23 decembrie 2010, procedura de expropriere declanșată prin H.G. nr. 1.232 din 6 decembrie 2010, s-a desfășurat în conformitate cu dispozițiile legii noi.
Cu referire la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 255/2010, Înalta Curte menționează că pentru a fi aplicabile este necesar: 1) să existe o procedură de expropriere începută sub imperiul Legii nr. 198/2004, nefinalizată anterior acestui moment și 2) să se fi întocmit sau să fie în curs de realizare un raport de evaluare care să respecte exigențele legii în vigoare la data dispunerii/întocmirii lui.
Cu referire la prima condiție se constată că este îndeplinită, procedura de expropriere fiind declanșată sub reglementarea Legii nr. 198/2004.
A doua condiție nu este însă îndeplinită deoarece evaluarea inițială de 3,5 euro/mp, cu valoare estimatorie, a fost determinată în aplicare dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 198/2004, dispoziții care erau abrogate la data de 23 decembrie 2010.
Conform dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 255/2010, începând cu data de 23 decembrie 2010, procedura de expropriere a continuat conform dispozițiilor legii noi.
Or, Legea nr. 255/2010 conține o reglementare distinctă de Legea nr. 198/2004, în sensul că separă etapa stabilirii despăgubirilor de cea a aducerii la cunoștința publică a amplasamentului lucrării.
În acest sens se reține că, spre deosebire de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, care prevedea că se aduc la cunoștință publică, amplasamentul lucrării, numele deținătorilor de imobile și ofertele de despăgubire, pe categorii de imobile, conform art. 5 și 8 din Legea nr. 255/2010, în noua reglementare, aducerea la cunoștință a amplasamentului lucrării se realizează în prima etapă intitulată "Aprobarea indicatorilor tehnico-economici", în vreme ce notificarea intenției de expropriere și lista imobilelor ce urmează a fi expropriate se transmit prin poștă către proprietari, aceste operațiuni fiind situate în etapa a doua intitulată "Consemnarea sumei individuale și afișarea listei imobilelor ce urmează a fi expropriate".
Conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în vederea stabilirii justei despăgubiri, proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligația de a se prezenta, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, la sediul expropriatorului.
Față de considerentele expuse nu se poate aprecia că sinteza raportului de evaluare afișat la data de 23 decembrie 2010, în care se menționează, ca valoare estimatorie a despăgubirilor pentru un metru pătrat de teren arabil situat în extravilan suma de 3,5 euro reprezintă o documentație tehnică care ar putea fi considerată valabilă potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 255/2010.
În speță, stabilirea cuantumului despăgubirii s-a făcut prin Hotărârile nr. 37, 77, 223 și 281 emise de Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real, constituită în temeiul art. 18 din Legea nr. 255/2010. Cum recurenta-reclamantă nu și-a însușit valorile de despăgubire menționate în aceste hotărâri (respectiv 1.835 lei, 122 lei, 649 lei și 1.268 lei) cuantumul despăgubirii se face conform dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, în condițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.
Rezultă astfel că, deși în condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor se poate circumscrie atât fazei administrative cât şi celei judiciare, când părţile pot să ajungă la un acord, atât în privinţa exproprierii, cât şi asupra cuantumului despăgubirilor, în condițiile art. 18 din Legea nr. 255/2010, lege specială în materie, înţelegerea cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat urmează a se realiza, numai după constituirea comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, prin întocmirea unui proces-verbal semnat de membrii acestei comisii şi de expropriat.
Or, în cauză, nu a fost probată existenţa unui astfel de proces verbal de constatare a unui acord de voinţă intervenit între reclamantă şi expropriator, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor.
În plus, cu privire la înscrisurile intitulate „Cereri de stabilire a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 255/2010”, Înalta Curte constată că nu au fost avizate de membrii comisiei de expropriere pentru a se putea reţine întâlnirea ofertei cu acceptarea, motiv pentru care nu pot avea valenţa unei înţelegeri sau a unui acord de voinţă şi nici nu pot fi apreciate ca echivalente ale actului la care fac referire în mod expres dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 255/2010.
Din această perspectivă, este nefondată susţinerea recurentei - reclamante legată de existenţa unei convenţii/învoieli în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor atât pentru terenurile expropriate prin hotărârile de expropriere emise la 30 septembrie 2011 cât şi, implicit, cu privire suprafețele de teren pentru care a solicitat exproprierea pe cale judiciară.
În condiţiile în care, pentru considerente care au fost expuse, exproprierea terenurilor s-a dispus sub imperiul Legii nr. 255/2010, dacă s-ar avea în vedere cuantumul despăgubirilor stabilit în baza H.G. nr. 1232/2010 (care a fost modificată prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011), s-ar încălca atât principiul neretroactivităţii legii, cât şi principiul „tempus regit actum”.
În consecință, sunt nefondate criticile privitoare la încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile, aplicarea în timp a actelor normative succesive fiind reglementată prin dispozițiile tranzitorii evocate, care în speță au corect interpretate și aplicate de instanța de apel.
Înalta Curte constată că instanța de apel nu a apreciat că, de plano, nu ar putea exista un acord al părților asupra cuantumului despăgubirii ci a constatat că, în condițiile particulare ale speței, un asemenea acord nu a existat pentru că valoarea de 3,5 euro/mp, invocată de reclamantă nu a fost determinată în conformitate cu Legea nr. 255/2010, în vigoare la data derulării etapei stabilirii despăgubirilor.
Cu referire la criticile prin care s-a susținut că decizia recurată încalcă principiul puterii lucrului judecat și pe cel al nediscriminării, Înalta Curte reține că au fost invocate în legătură cu Decizia nr. 7 din 23 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 5979/30/2011, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 5735 din 10 decembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, soluția instanței de recurs fiind aceea de respingere a recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român, ca tardiv declarat.
Principiul autorităţii de lucru judecat, prevăzut de art. 1201 C. civ. de la 1864, este destinat să asigure stabilitatea raporturilor juridice, împiedicând o a doua judecată prin care se tinde la valorificarea aceluiaşi drept atunci când s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, respectiv mijloc de probă (conform art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.).
În manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. respectiv obiect, părţi şi cauză.
Cum, D ecizia civilă nr. 7 din 23 ianuarie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 5979/30/2011 al Curţii de Apel Timişoara, vizează alte părţi (reclamanta neavând calitatea de parte în acel litigiu), nu este întrunită cerinţa triplei identităţi de parţi, cauză şi obiect, astfel că este nefondată critica prin care s-a invocat încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.
În ce priveşte susţinerea recurentei-reclamante legată de încălcarea principiului nediscriminării prin raportare la aceeaşi decizie, se constată că şi aceasta este nefondată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. 137/2000, republicată, prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă , religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice .”
Or, din perspectiva dispoziţiilor legale sus evocate se constată că instanţa de apel a examinat cauza în mod obiectiv prin prisma dispoziţiilor legale incidente în raport de obiectul dedus judecăţii.
Această critică nu poate fi primită nici din perspectiva necesității existenței unei practici unitare la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece în dosarul menționat instanța de recurs nu a făcut nicio analiză a problemelor de drept în discuție, întrucât a constat că recursul nu a fost declarat în termenul prevăzut de lege.
Rezultă astfel că o decizie de speță a Curții de Apel Timișoara, chiar rămasă irevocabilă (prin neexercitarea în termen a căii de atac a recursului) nu poate fi invocată într-un litigiu având alte părți, ca fundament al existenței puterii de lucru judecat ori al principiului nediscriminării.
În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora instanța de judecată este abilitată să dispună exproprierea totală pe cale judiciară, Înalta Curte reține că nu sunt fondate.
Astfel, conform dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii, se poate adresa instanței judecătorești care va soluționa acțiunea în conformitate cu dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.
Față de aceste dispoziții cuprinse în legea specială și reținând că în reglementarea Legii nr. 33/1994 (care reprezintă dreptul comun în materie de expropriere) exproprierea se dispune de instanța de judecată, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile în cauză.
Prin mențiunea conform căreia acțiunea persoanei expropriate, nemulțumite de cuantumul despăgubirii, formulată în temeiul dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, se soluționează în conformitate cu dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii, legiuitorul a exclus din competența instanței de judecată dreptul de apreciere cu privire la întinderea bunului expropriat și posibilitatea de a dispune exproprierea totală atunci când expropriatorul (astfel cum este desemnat în Legea nr. 255/2010 - Lege specială în raport cu Legea nr. 33/1994) procedează, ca în speță, la exproprierea parțială a unor suprafețe de teren.
Examinând, în continuare, criticile prin care s-a susținut, în esență, că decizia recurată nu este motivată sub aspectul admiterii apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public, Înalta Curte reține că sunt nefondate.
Astfel, având în vedere că în cauză au fost exercitate trei apeluri care au fost amplu motivate și care au pus în discuție atât cererile admise de tribunal, cât și pe cele respinse, în mod judicios instanța de apel a răspuns prin argumente comune criticilor, respectiv apărărilor formulate de părți.
Cum poziția reclamantei era în totală contradicție cu a celorlalți apelanți, motivele pentru care nu au fost primite susținerile acesteia reprezintă, în egală măsură, argumente pentru admiterea celorlalte două apeluri.
Se constată că instanța de apel a expus distinct și considerentele pentru care nu a primit unele dintre crititicile apelanților Statul Român și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.
Toate aceste critici, care în drept au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct, 7, 8 și 9 C. proc. civ., nu sunt fondate.
Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte menționează poate fi invocat atunci când se demonstrează că a fost denaturat adevăratul înţeles al termenilor cuprinşi în actul juridic dedus judecății, astfel încât s-a ajuns la o calificare greşită din punct de vedere legal a acestuia. Acest motiv de recurs sancţionează nesocotirea principiului înscris în art. 969 C. civ., respectiv încălcarea voinţei părţilor, exprimată în contract.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece nu s-a făcut dovada existenței unei convenţii valide a părţilor în condiţiile reglementate de dispoziţiile Legii nr. 255/2010 sub imperiul căreia s-a dispus exproprierea şi s-au emis hotărârile de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile supuse exproprierii, care au aparținut recurentei-reclamante.
Așadar, în procedura judiciară de stabilire a despăgubirilor pendente, sunt incidente dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 la care art. 22 din Legea nr. 255/2010 face trimitere în mod expres, finalitatea procedurii de expropriere fiind aceea de a se stabili o dreaptă şi justă despăgubire, în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă nu numai de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică. Valoarea de piaţă a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare atât la amplasamentul acestuia, la destinaţia lui, cât şi prin raportare la poziţionarea acestuia faţă de alte localităţi şi de căile de acces.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unităţile administrativ-teritoriale, la data întocmirii raportului de expertiză”.
Constatând așadar că proba cu expertiză se impunea a fi administrată în cauză, și cercetând motivul de recurs prin care recurenta a invocat încălcarea de către instanța de apel a dreptului său la apărare și la un proces echitabil prin refuzul de redeschidere a dezbaterilor și omisiunea de a se pronunța asupra cererii de efectuare a unei expertize contrarii (motiv de recurs care potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va fi examinat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte apreciază că este fondat pentru considerentele ce vor succede.
Potrivit dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., "Expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării".
În speță, raportul de expertiză întocmit la judecata în apel a fost depus la dosar la data de 30 decembrie 2013 și a fost comunicat părților în ședința publică de la 23 ianuarie 2014, când judecata a fost amânată la data de 20 februarie 2014, pentru ca acestea să ia cunoștință de lucrarea întocmită de experți.
La data de 17 februarie 2014, apelanta-reclamantă a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, menționând în finalul acestora că solicită, în temeiul dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., încuviințarea unui noi expertize judiciare, dezbaterile asupra probei urmând a fi prorogate după depunerea răspunsului la obiecțiuni.
Instanța de apel a încuviințat obiecțiunile formulate de ambele părți și a amânat, în consecință, judecata. După depunerea răspunsului la obiecțiuni s-a dat posibilitatea părților să ia cunoștință de punctele de vedere ale experților iar la 10 aprilie 2014, s-a acordat cuvântul în dezbaterea apelurilor fără ca cererea de administrare a unei expertize contrare, formulată de apelanta-reclamantă în termenul prevăzut de lege și motivată să fie pusă în discuție de către curtea de apel.
Întrucât instanța de apel, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a dispus amânarea pronunțării la 16 aprilie 2014, apelanta-reclamantă (care nu a fost prezentă sau reprezentată la ședința de judecată din data de 10 aprilie 2014) a formulat cerere de redeschidere a dezbaterilor în cauză pentru a se pune în discuție cererea sa de administare a probei cu expertiză contrară.
Instanța de apel nu a dat curs cererii de repunere pe rol a cauzei, în practicaua Decizie civile nr. 55/A din 16 aprilie 2014 menționându-se că cererea a fost depusă după închiderea dezbaterilor, respectiv că trebuie respectat principiul contradictorialității.
Înalta Curte reține că, așa cum a arătat și recurenta, cererea de reluare a dezbaterilor (de repunere pe rol a cauzei), nu poate fi în mod obiectiv formulată decât după închiderea dezbaterilor.
Necesitatea respectării principiului contradictorialității nu putea constitui un motiv de respingere a cererii de repunere pe rol, deoarece instanța de judecată, constatând că a omis să pună în discuția părților o cerere de administrare de probe formulată în mod procedural trebuia ea înseși să dea eficiență principiului pe care l-a invocat și să fixeze termen de judecată cu citarea părților.
Desigur că dreptul de apreciere cu referire la încuviințarea probei în discuție aparține instanței de trimitere, deoarece vizează un aspect de temeinicie care excede controlului de legalitate.
În ceea ce privește caracterul derizoriu al despăgubirii, Înalta Curte reține că din perspectiva criteriilor legale de determinare a despăgubirii, art. 26 din Legea nr. 33/1994 face trimitere la prețurile cu care se vând imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială; în cauză, cu prilejul administrării probei cu expertiză efectuată în apel a fost utilizată metoda comparației vânzărilor unor imobile similare.
Față de considerentele prin care s-a reținut că instanța de judecată sesizată în condițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 nu este abilitată să dispună exproprierea totală a suprafețelor afectate de lucrările la obiectivul "Autostrada Lugoj - Deva", nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante în sensul de a fi evaluate și terenurile pentru care Tribunalul Timiș a dispus exproprierea judiciară.
Sub un alt aspect Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a arătat în dezvoltarea motivului trei de recurs, că un motiv de nelegalitate al deciziei recurate este acela că instanța de apel nu a reformat sentința cu referire la solicitarea de acordare a echivalentului în lei a sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune, rezultate din prejudiciul adus diferenței de teren de 7.137 mp, care nu mai poate fi utilizată conform destinației.
Din examinarea cererii de apel formulate de reclamantă, Înalta Curte reține că prin cel de-al doilea motiv de apel aceasta a susținut că suprafața limitrofă de 7.137 mp, din parcela cu nr. X, nu mai poate fi utilizată în mod corespunzător și exploatată cu destinația de teren agricol, pe durata lucrărilor prefigurate prin proiectul "Autostrada Lugoj - Deva".
Instanța de apel a menținut dispozițiile sentinței în ceea ce privește acest petit și a argumentat în motivare că din perspectiva art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu se impune acordarea de daune distinct de valoare terenului expropriat întrucât dauna pentru redobândirea proprietății aceleiași suprafețe de teren este inclusă în valoarea de piață a terenului expropriat, taxele și comisioanele aferente achiziției imobiliare nu sunt determinate de măsura exproprierii iar dauna pentru terenuri greu de cultivat nu poate fi acordată de vreme ce nu s-a dovedit cultivarea parcelelor în discuție, aceeași fiind situația și în cazul daunei constând în lipsa veniturilor pe un an de zile.
După cum se poate constata instanța de apel și-a însușit concluziile experților dar nu a cercetat cererea reclamantei prin raportare la motivule invocate de aceasta.
Astfel, prejudiciul pe care l-a invocat aceasta prin cererea de apel era consecința faptului că suprafața limitrofă de 7.137 mp, nu mai poate fi utilizată în mod corespunzător și exploatată cu destinația de teren agricol, pe durata lucrărilor prefigurate prin proiectul "Autostrada Lugoj - Deva".
Or, instanța de apel, ca și experții au limitat în timp aceste lucrări la un an fără a arăta pe ce bază au concluzionat că lipsa de folosință a terenului limitrof celui expropriat este de un an și cum s-a stabilit că terenul nu era cultivat anterior începerii lucrărilor, sub acest aspect situația de fapt nefiind pe deplin lămurită. Astfel nu s-a verificat dacă atributul folosinței terenului în discuție (teren care a rămas în proprietatea recurentei-reclamante) este sau a fost afectat de lucrările la autostradă și modul său de utilizare anterior începerii lucrărilor.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), art. 314 și art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiaşi curţi de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.A. împotriva Deciziei nr. 55/A din 16 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3263/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1734/2014. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
