ICCJ. Decizia nr. 1931/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1931/2014
Dosar nr. 51184/3/2009*
Dedinţa publică din 17 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, contestatorii P.N., P.B.G., P.C.T. şi P.C.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanţa, să dispună anularea următoarelor decizii, emise de pârâtă în procedura Legii nr. 10/2001:
- Decizia nr. 849060 din 16 decembrie 2009 privind imobilul din S.U. sector 4;
- Decizia nr. 849085 din 16 decembrie 2009 privind imobilul din str. Î.G., sector 4;
- Decizia nr. 15240 din 20 decembrie 2009 privind imobilul din str. Î.G., sector 4;
- Decizia nr. 27494 din 11 decembrie 2009 privind imobilul din str. I.R., sector 4;
- Decizia nr. 27360 din 11 decembrie 2009 privind imobilul din str. R.A.,sector 4;
- Decizia nr. 849082 din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. S.U., sector 4;
- Decizia nr. 27352 din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. A., sector 4;
- Decizia nr. 27350 din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. A., sector 4;
- Decizia nr. 27354 din 14 decembrie 2009 privind imobilul din str. S.U., sector 4.
Contestatorii au solicitat, totodată, restituirea dosarelor constituite în baza notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 la Primăria Municipiului Bucureşti, spre competentă soluţionare.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că, prin deciziile menționate, dosarele având ca obiect notificările formulate de contestatori în baza Legii nr. 10/2001 au fost înaintate A.V.A.S., în condiţiile în care, timp de 9 ani, intimata nu a soluţionat respectivele notificări.
Prin sentinţa civilă nr. 982 din 9 iunie 2010,Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia, ca neîntemeiată, reţinând următoarele:
Prin notificarea din 2001, contestatorii au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilele situate în S.U., prin notificările din 2001 pentru imobilul din str. Î.G., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din str. Î.G., sector 4, prin notificarea din 2002 pentru imobilul din str. I.R., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din str. R.A., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din str. A., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din str. A., sector 4, prin notificarea din 2001 pentru imobilul din S.U., sector 4, notificările fiind înregistrate, prin executorul judecătoresc, la Primăria Municipiului Bucureşti.
Cu privire la modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu în proprietatea statului, prima instanţă a reţinut că imobilele din str. A., str. I.R. şi str. A.R., au fost preluate de la fosta fabrică K., cele situate în str. Î.G. au fost preluate de la fosta Societate „T.”, iar imobilul din Splaiul U., de asemenea, a fost preluat de la fosta Societate Comercială K. - fostă Tăbăcăria Naţională.
A reţinut prima instanţă că în conformitate cu dispoziţiile cap. III din Legea nr. 10/2001, competenţa soluţionării notificărilor revine organelor de conducere ale unităţii deţinătoare a imobilului solicitat spre restituire iar, prin excepţie, în cazul persoanelor juridice naţionalizate, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii, imobilele fiind preluate de la o persoană juridică, şi anume fabricile Kirov şi Talpa, măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituţia publică implicată în privatizare.
Întrucât potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instituţia publică implicată în privatizare este A.V.A.S., tribunalul a apreciat că, în mod corect, intimata a înaintat notificările formulate de contestatori către această autoritate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul P.N., iar prin Decizia civilă nr. 782/A din 01 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că neemiterea până la acest moment a unei dispoziţii motivate ca răspuns la notificările formulate în anul 2001 şi vătămarea pricinuită în acest mod reclamanţilor în exercitarea drepturilor lor poate fi analizată în cauza dedusă judecăţii, fiind evident că apelantul-contestator, în raport de conduita entităţii învestite cu soluţionarea notificării, nu poate fi lipsit de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
S-a reţinut, de asemenea, că demersul juridic al contestatorilor a vizat refuzul soluţionării de către intimată a notificărilor sus-menționate.
Analizând dosarele administrative constituite în temeiul notificărilor şi celelalte înscrisuri depuse în apel, instanța a reţinut că, în mod corect, Tribunalul a constatat că toate aceste imobile au făcut parte din patrimoniile fostei fabrici (societăți comerciale) „K.” („T.N.”) şi fostei Societăţi „T.”, persoane juridice de la care au fost ulterior preluate de Statul român.
În această ipoteză, instanţa de apel a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, conform cărora notificările trebuie adresate organelor de conducere ale unităţii deţinătoare a imobilului solicitat spre restituire sau, instituţiei publice implicate în privatizarea societăţilor comerciale naţionalizate, aplicându-se, după caz, dispoziţiile art. 31 din acelaşi act normativ, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent se propun după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin decizia motivată a A.V.A.S. - acestei autorităţi fiindu-i trimise în speţă de către intimata pârâtă notificările şi dosarele administrative.
Instanța de apel a constatat că acţiunea formulată de contestatori numai în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, având ca finalitate obligarea acestei pârâte să soluționeze notificările formulate este neîntemeiată, sentinţa apelată fiind legală şi temeinică.
Prin Decizia civilă nr. 7176 din 22 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii P.N., P.B.G. şi P.C.T., a casat Decizia civilă nr. 782/A din 1 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, aceleiaşi curţi de apel, având în vedere următoarele considerente:
Este necontestat în cauză că, prin mai multe notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat restituirea, în procedura acestei legi, a unor imobile situate în București, str. S.U., sector 4;str. Î.G., sector 4; str. I.R., sector 4; str. R.A., sector 4 şi str. A., sector 4.
Recurenţii au susţinut că o parte din imobilele notificate se află în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti, aspect care atrage competenţa acestei entităţi în soluţionarea notificărilor cu care reclamanţii au învestit-o.
Înalta Curte a apreciat că, în ceea ce priveşte imobilele în litigiu, situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită de instanţa de apel sub aspectul unităţii deţinătoare a acestor bunuri, căreia îi revine obligaţia de a soluţiona notificările formulate de reclamanţi.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în considerentele decizie recurate că, din cuprinsul dosarelor administrative constituite în temeiul notificărilor şi al celorlalte înscrisuri depuse în apel, ar rezulta că toate aceste imobile au făcut parte din patrimoniile fostei fabrici (societăţi comerciale) „K.” („T.N.”) şi fostei Societăţi „T.” Instanţa de apel nu a indicat însă care sunt, în mod concret, probele care susţin o astfel de concluzie şi care a fost situaţia juridică a acestor imobile, ulterior preluării lor de către stat, cât timp, se susţine, pe de o parte, că aceste imobile s-au aflat în patrimoniul unor fabrici, iar pe de altă parte sunt administrate probe care dovedesc că, în prezent, ele fac parte din fondul imobiliar locativ aflat în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că, în prezentul litigiu, sub aspectul unităţii deţinătoare a imobilelor notificate, împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite iar verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului, sub aspectul entităţii competente să soluţioneze notificările reclamanţilor, nu se poate realiza, fiind necesar a se lămuri, cu prioritate, unitatea deţinătoare a acestor imobile.
După casare, în rejudecare, prin Decizia civilă nr. 155/A din data de 4 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul P.N., împotriva sentinţei civile nr. 982 din 9 iunie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de rejudecare, a avut în vedere următoarele considerente:
Prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorii au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilele situate în Bucureşti: 1) S.U.; 2) str. Î.G.; 3) str. Î.G.; 4) str. I.R.; 5) str. R.A.; 6) str. A.; 7) str. A.) S.U.
Cu adresa din 14 ianuarie 2002, A.F.I. a comunicat date despre imobilele situate în Bucureşti, str. A., str. I.R., str. Î.G. şi str. AR.
Instanţa de apel a reţinut că imobilele din str. A., str. I.R., şi str. A.R. au fost preluate de la Întreprinderea K., iar imobilele din str. Î.G. au fost preluate de la Î.P. Nicolae Bălcescu.
Conform adresei din 10 iunie 2011, emisă de A.F.I. Bucureşti, la data comunicării, această instituţie avea în administrare imobilele situate la următoarele adrese: S.U.; str. A.; str. Î.G.; str. Î.G. şi str. R.A.
În aceeaşi adresă s-a menţionat că imobilele situate în str. A., str. I.R. şi S.U. nu se află în administrarea acestei instituţii.
S-a statuat că cele două adrese conţin date diferite numai cu privire la imobilul din str. I.R., care nu se mai afla în administrarea A.F.I. la 10 iunie 2011, şi despre care în adresa din anul 2002 se menţiona că este un spaţiu cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, care a fost deţinut de I.I.S. Dîmboviţa.
Conform relaţiilor conţinute în adresa din 03 aprilie 2013, A.F.I. Bucureşti a comunicat faptul că imobilele situate în Bucureşti str. Î.G. şi A. au intrat în proprietatea Statului şi administrarea Sfatului Popular al Capitalei în baza Decretului nr. 409/1955 şi a Deciziilor S.P.C. nr. 52/1956 şi 156/1956 prin transfer de la M.I.U., respectiv de la Întreprinderile Industriale de stat Nicolae Bălcescu (imobilele situate în str. Î.G.) şi K. (imobilul situat în str. A., fostă str. S.).
Din Decizia nr. 1659 din 26 iulie 1956, emisă de fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Capitalei şi respectiv din Ordinului nr. 422 din 12iulie1956 emis de M.I.U., instanţa de apel a reţinut că imobilele situate în Bucureşti, S.U.; S.U.; str. R.A. şi str. I., au fost transferate din folosinţa Î.K., în folosinţa Sfatului Popular al Capitalei.
Coroborând aceste înscrisuri şi reţinând şi atitudinea procesuală a apelantului-contestator care nu a învederat instanţei în baza căror probe susţine că imobilele pe care le-a indicat în cererea de chemare în judecată au aparţinut autorilor reclamanţilor, în calitate de persoane fizice, instanţa de apel a reţinut că în cauză s-a făcut dovada faptului că imobilele situate în Bucureşti;1) S.U.; 2) str. Î.G.) str. Î.G.) str. I.R.) str. R.A.) str. A.) S.U. au făcut parte la data preluării lor de către Statul român din patrimoniul unor întreprinderi iar o parte dintre ele, anume cele situate în Bucureşti: S.U.; str. A.; str. Î.G.; str. Între G. şi str. R.A, se află în prezent în administrarea A.F.I. Bucureşti.
Imobilele situate în str. A., şi S.U. nu au figurat în administrarea acestei instituţii, iar imobilul din str. I.R. este spaţiu cu altă destinaţie şi a figurat în evidenţele A.F.I. Bucureşti, la nivelul anului 2002, însă în prezent nu mai este deţinut de aceasta.
Aşadar, întrucât pentru imobilul din str. A. nu există nicio dovadă că s-ar afla ori s-ar fi aflat în evidenţele municipalităţii, apelul s-a apreciat a fi nefondat.
În ceea ce priveşte celelalte imobile care, aşa cum s-a arătat, au trecut în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei de la persoane juridice, instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a respins contestaţia întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut, de asemenea, că în procesul civil sarcina probei revine celui care face o propunere înaintea judecăţii, astfel că era de datoria apelantului să depună la dosar dovada dreptului de proprietate al autorilor asupra imobilelor sus-menţionate, nefiind suficient că la acest moment o parte din imobile au destinaţie de locuinţă şi figurează în evidenţele Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru că art. 3 din Legea nr. 10/2001 instituie reguli diferite pentru bunurile care la data preluării abuzive aparţineau unor persoane juridice, atât în ceea ce priveşte măsurile reparatorii care pot fi acordate, cât şi persoana care le propune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul P.N., formulând următoarele critici:
În mod greşit, în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, şi-a însușit reţinerile instanţelor de fond care au stabilit faptul că imobilele în litigiu au fost preluate de la fostele fabrici ale bunicilor şi părinţilor contestatorilor.
În mod greşit instanţa de apel a respins apelul contestatorului apreciind că în lipsa probelor privind dovada dreptului de proprietate al autorilor contestatorilor asupra imobilelor în litigiu, acestea au făcut obiectul privatizării.
Sub acest aspect recurentul contestator solicită să fie avută în vedere decizia de casare, precum şi Adresa din 10 iunie 2011 care atestă faptul că imobilele situate S.U., Bucureşti, sector 4, str. A. Bucureşti, sector 4, str. I.G., Bucureşti, sector 4 şi R.A., Bucureşti, sector 4, sunt în administrarea Municipiului Bucureşti prin A.F.I. şi sunt ocupate de chiriaşi.
De asemenea, contestatorul face referire şi la adresa din 14 ianuarie 2002, prin care Consiliul General al Municipiului Bucureşti, comunica faptul că, în prezent, în administrarea C.G.M.B.-A.F.I. se afla şi apartamentele situate în str. A., deţinute de chiriaşi, iar o parte din ele fiind înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Deşi recurentul a indicat generic dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.,criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi vor fi analizate din această perspectivă, după cum urmează:
Acţiunea introductivă de instanţă formulată de contestatori a fost determinată de împrejurarea că Primăria Municipiului Bucureşti, ca unitate notificată, a declinat competenţa de soluţionare a notificărilor în favoarea A.V.A.S., întrucât imobilele solicitate în notificări au aparţinut F.K. (fosta F.P. „T.N.”) şi fostei S. „T.”
Contestatorii au susţinut că o parte din imobilele notificate se află în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti, aspect care ar atrage competenţa acestei entităţi în soluţionarea notificărilor formulate.
Urmare îndrumărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 7176 din 22 noiembrie 2012, instanţa de rejudecare a făcut verificări şi a stabilit că imobilele situate în Bucureşti; 1) S.U.; 2) str. Î.G.) str. Î.G.) str. I.R.) str. R.A.) str. A.) S.U. au făcut parte la data preluării lor de către Statul român din patrimoniul unor întreprinderi, iar o parte dintre ele, respectiv cele situate în Bucureşti: S.U.; str. A.; str. Î.G.; str. Î.G. şi str. R.A., se află în prezent în administrarea A.F.I. Bucureşti. Imobilele situate în str. A., şi S.U. nu au figurat în administrarea acestei instituţii, iar imobilul din str. I.R. este spaţiu cu altă destinaţie şi a figurat în evidenţele A.F.I. Bucureşti, la nivelul anului 2002, însă în prezent nu mai este deţinut de aceasta.
De asemenea instanţa de apel a stabilit că pentru imobilul din str. X nu există nicio dovadă că s-ar afla ori s-ar fi aflat în evidenţele municipalităţii, iar în ceea ce priveşte celelalte imobile şi anume cele situate: 1) Splaiul U.; 2) str. Î.G.; 3) str. Î.G.; 4) str. I.R.; 5) str. R.A.; 6) str. A.) S.U.) s-a constatat că au trecut în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei de la persoane juridice.
Criticile privind modalitatea de apreciere a probatoriului administrat în faţa instanţei de fond nu pot face obiect al recursului conform art. 304 alin. (1) C. proc. civ., reprezentând critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
Dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 prevăd că sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv.
Art. 31 din Legea nr. 10/2001 dispune în sensul că „(1) Persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar la alin. (3) se arată că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin decizia motivată a A.V.A.S.”
Faţă de situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată, Înalta Curte constată că în cauză au fost corect aplicate dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) raportat la art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, văzând modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu în proprietatea statului, în aplicarea dispoziţiilor legale sus evocate, care dispun atât asupra măsurilor reparatorii care pot fi acordate, cât şi asupra persoanei care le propune, se constată că în mod corect instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul P.N.
Mai mult, faţă de împrejurarea că la momentul preluării abuzive a imobilelor solicitate, acestea aparţineau unor persoane juridice, nu are relevanţă cine le deţine în prezent întrucât, aşa cum s-a arătat sunt aplicabile dispoziţiile speciale în despăgubire, care înlătură astfel de la aplicare prevederile care instituie regula în materia aplicării Legii nr. 10/2001 cum este art 27 alin. (1) la care face trimitere recurentul.
Reţinând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul contestatorului P.N. nu este fondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul P.N. împotriva Deciziei nr. 155/A din data de 4 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1929/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2063/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
