ICCJ. Decizia nr. 2/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2/2014
Dosar nr. 1532/59/2011*
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 octombrie 2009, reclamanţii G.D.M., G.M.A. şi G.H.M.M. au chemat în judecată pârâtul Primarul Municipiului Reşiţa, solicitând instanţei să constate preluarea abuzivă tară titlu valabil de către statul român, a imobilului situat în Reşiţa, str. L., înscris în CF Reşiţa, nr. Z, precum şi inexistenţa unui titlu valabil al statului asupra imobilului menţionat.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt proprietari tabulari ai imobilului înscris în CF Z Reşiţa prin conversia pe hârtie a CF nr. Y, iar în 1972 au fost expropriaţi prin Decretul nr. 3/1972, fără ca transferul proprietăţii să opereze şi în CF.
Au susţinut reclamanţii că imobilul a fost preluat tară titlu, deoarece în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, Decretul de preluare nr. 3/1972 este contrar art. 12 din Constituţiei din 1965, tratatelor internaţionale la care România era parte şi legii în vigoare la momentul preluării, aceasta lacându-se cu încălcarea dispoziţiilor art. 480 şi art. 481 C. civ.
Reclamanţii au considerat că despăgubirea acordată de statul român la momentul preluării, de 40.000 RON, era mult inferioară valorii reale a acestuia, motiv pentru care au fost încălcate dispoziţiile art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 563 din 1 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 3511/1152009, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea reclamanţilor şi a constatat nevalabilitatea exproprierii imobilului înscris în CF Z, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. Y Reşiţa Română, cu teren fără suprafaţă, dispusă prin Decretul 3/1972.
Instanţa de fond a reţinut că imobilul a fost proprietatea tabulară a numiţilor G.I., G.M.M.C. şi G.H.M.M., expropriat în baza Decretului nr. 3/1972 fără ca statul român să fi fost intabulat asupra terenului, proprietari tabulari fiind şi în prezent reclamanţii. Prin H.G. nr. 532/2002 imobilul a trecut în domeniul public al Municipiului Reşiţa şi a fost evidenţiat în intravilanul suprafeţelor gazonate, parte din acest teren fiind ocupat de Parcul C.
Instanţa de fond a calificat acţiunea reclamanţilor privind anularea deciziei de preluare a imobilului de către Statul Român, ca o acţiune în contestarea legalităţii titlului statului, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, apreciind că dispoziţiile legale ce dau posibilitatea instanţei de judecată de a constata valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, rămân aplicabile chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai ales în raport de prevederile art. 1 şi art. 2 din respectiva lege, distincţia dintre preluarea cu titlu şi fără titlu având relevanţă şi în economia Legii nr. 10/2001.
În raport de cele trei criterii de apreciere a valabilităţii titlului statului, prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998, respectiv conformitatea preluării cu Constituţia, cu tratatele internaţionale, precum şi cu dispoziţiile legale în vigoare la data preluării, instanţa de fond a reţinut că Decretul nr. 3/1972 este neconstituţional în raport de art. 35, art. 36 şi art. 46 din Constituţia din 1965, contrar Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată la data de 10 decembrie 1948, şi la care România aderase, precum şi contrar art. 481 C. civ. Decretul nr. 3/1972 nu a fost niciodată publicat, nu a produs efecte legale, şi, pe de altă parte, contravine Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care statuează dreptul de proprietate şi faptul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa.
A mai apreciat instanţa de fond că reclamanţii au deschisă calea acţiunii în revendicare în cadrul căreia instanţele pot verifica valabilitatea titlului statului, având în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, mai ales că de la iniţierea procedurii administrative nu au obţinut încă vreo despăgubire.
Împotriva sentinţei nr. 563 din 1 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a declarat apel Primarul Municipiului Reşiţa criticând-o pentru nelegalitate, întrucât s-a pronunţat cu privire la ceea ce nu s-a cerut, contrar dispoziţiilor art. 129-art. 130 C. proc. civ.
Apelantul-pârât a apreciat că instanţa de fond s-a pronunţat în mod greşit asupra legalităţii exproprierii, deşi reclamanţii au solicitat ca instanţa să constate preluarea abuzivă şi nelegalitatea titlului statului.
Pârâtul a arătat că urmare a petitului acţiunii, constatarea nevalabilităţii titlului statului, instanţa de fond trebuia să introducă în cauză Statul Român, Primarul Municipiului Reşiţa neavând calitate procesuală pasivă cu privire la respectivul petit.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii conform art. 137 C. proc. civ., şi nici asupra apărării că temeiul juridic al art. 6 din Legea nr. 213/1998 poate fi invocat numai în cadrul unei acţiuni în revendicare, iar nu în cadrul unei acţiuni în constatare, iar prin introducerea unei acţiuni în constatare au fost eludate dispoziţiile legii speciale.
Prin decizia civilă nr. 357/A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Reşiţa împotriva sentinţei civile nr. 563 din 1 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosar nr. 3511/1152009, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin.
Instanţa de apel a apreciat că în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată şi precizată, precum şi de temeiul de drept invocat, se impunea stabilirea corectă şi exactă a cadrului procesual referitor la persoana care justifică calitatea procesuală pasivă, în acţiunea în care se tinde la obţinerea unei hotărâri care să constate preluarea abuzivă de către Statul Român, în condiţiile dreptului comun, conform precizării reclamanţilor. Calitatea procesuală pasivă a Primarului Municipiului Reşiţa este justificată numai în cadrul unei acţiuni întemeiată de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001.
În rejudecare, conformându-se deciziei civile nr. 357/A din 14 octombrie 2010 reclamanţii G.D.M., G.M.A. şi G.H.M.M. au precizat cadrul procesual la data de 21 februarie 2011 şi au chemat în judecată în calitate de pârâţi, în temeiul art. 12 pct. 5 din Legea nr. 213/1998, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Reşiţa prin Consiliul Local Reşiţa.
Prin notele de şedinţă din data de 21 martie 2011, pârâtul Municipiului Reşiţa, prin reprezentant, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Reşiţa prin Consiliul Local şi excepţia inădmisibilităţii acţiunii.
Ulterior, la termenul de judecată din 2 mai 2011, reclamanţii au precizat că înţeleg să cheme ca pârât în cauză doar Consiliul Local al Municipiului Reşiţa, iar şi nu Municipiul Reşiţa reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului Reşiţa, precizare faţă de care instanţa a apreciat că nu se mai impune punerea în discuţie a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Reşiţa prin Consiliul Local.
Prin sentinţa civilă nr. 644 din 6 iunie 2011, Tribunalul Caraş-Severin a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive aparatului Consiliul Local al Municipiului Reşiţa, precum şi a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi a admis acţiunea formulată de reclamanţii G.D.M., G.M.A. şi G.H.M.M. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local al Municipiului Reşiţa.
Instanţa de fond a constatat nevalabilitatea exproprierii dispuse prin Decretul 3/1972, cu privire la imobilul înscris în CF Z (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. Y Reşiţa Română) şi faptul că reclamanţii sunt în continuare proprietari tabulari asupra imobilului în litigiu, fiind înscrişi în cartea funciară în calitate de proprietari.
Instanţa de fond a considerat că există o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reclamanţii fiind lipsiţi de bunul lor, fără a fi încasat vreo despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia şi că eforturile depuse pentru a-şi recupera proprietatea au fost până în prezent fără rezultat. Nu există un raport just între interesul general al comunităţii şi necesitatea protejării drepturilor omului, reclamanţii fiind obligaţi să suporte o sarcină exorbitantă.
A mai apreciat instanţa de fond că acţiunea reclamanţilor de contestare a valabilităţii titlului statului, este admisibilă în raport de prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1999, fără ca prin intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 să fi fost suprimată competenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra valabilităţii titlului statului, având în vedere şi faptul că noţiunea de „preluare abuzivă” cu care operează Legea nr. 10/2001, include atât preluarea cu titlu valabil, cât şi preluarea fără titlu valabil, conform art. 2 alin. (1) lit. g) şi lit. h) din această lege, iar distincţia între preluările cu titlu şi cele fără titlu valabil are consecinţe în aplicarea Legii 10/2001 ce se întregeşte cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 în privinţa criteriilor de determinare a legalităţii titlului statului şi a autorităţii competente să decidă asupra acestei chestiuni.
Instanţele sunt competente să se pronunţe asupra nevalabilităţii legilor adoptate în sistemul constituţional existent anterior Constituţiei din 1991, fără ca în acest fel să fie încălcate competenţele Curţii Constituţionale.
În raport de cele trei criterii de apreciere a valabilităţii titlului statului, prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, instanţa de fond a considerat că Decretul nr. 3/1972, nu constituie un titlu valabil deoarece încalcă prevederile art. 35 din Constituţia din 1965, ca şi celelalte dispoziţii în vigoare la data emiterii deciziei, este contrar Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 10 decembrie 1948 la care România era semnatară, precum şi dispoziţiilor art. 481 C. civ., ca lege organică.
Împotriva sentinţei civile nr. 644 din 6 iunie 2011 a Tribunalului Caraş-Severin au declarat apel, în termenul legal, atât Consiliul Local al Municipiului Reşiţa cât şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Consiliul Local al Municipiului Reşiţa a susţinut prin motivele de apel că au fost greşit soluţionate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi cea a inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, invocate de pârât.
În privinţa soluţiei date asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Reşiţa, instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 12 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 213/1998 ce se referă la calitatea procesuală a consiliilor locale sau judeţene ca reprezentante ale unităţilor administrativ-teritoriale în litigiile privitoare la dreptul de administrare, iar nu în acţiuni cu un alt obiect, precum cea de faţă ce vizează caracterul nelegal al exproprierii. Consiliul Local Reşiţa nu are calitatea procesual pasivă având în vedere şi dispoziţiile art. 21, art. 23, art. 36 şi art. 63 din Legea nr. 213/1998, ce prevăd competenţele distincte ale Primarului faţă de cele ale Consiliului local, precum şi faptul că unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate în justiţie de Primar.
În ce priveşte admisibilitatea, apelantul-pârât a arătat că, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum şi de decizia nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, măsurile reparatorii se acordă în conformitate cu prevederile legii speciale, iar nu pe calea dreptului comun. Reclamanţii au formulat notificare în conformitate cu prevederile legii speciale, care a fost soluţionată prin dispoziţia Primarului Municipiului Reşiţa, această dispoziţie a fost contestată în instanţele de judecată, astfel încât au avut posibilitatea de a cere realizarea dreptului invocat pe calea legii speciale.
Apelantul-pârât a apreciat că soluţia respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, este cu atât mai criticabilă cu cât reclamanţii au formulat acţiune în constatare, iar nu în revendicare, motivând că au nevoie de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de stabilire a preluării fără titlu valabil pentru justa încadrare în categoriile Legii nr. 10/2001, deşi potrivit normelor Legii nr. 10/2001 şi pct. 2.6 din normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 250/2007, este posibilă soluţionarea notificărilor de către entitatea investită fără a fi necesară o procedură anterioară şi o hotărâre judecătorească preexistentă, domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 cuprinzând atât imobilele preluate cu titlu cât şi pe cele preluate fără titlu.
Apelantul-pârât Consiliul Local al Municipiului Reşiţa a invocat şi încălcarea prevederilor art. 111 C. proc. civ., potrivit cărora acţiunea în constatare nu este admisibilă în cazul în care partea poate să ceară realizarea dreptului pe calea Legii nr. 10/2001.
În motivarea apelului său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, invocând că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, prin acţiuni în revendicare în care instanţele de judecată sunt competente să stabilească valabilitatea titlului şi nicidecum în cadrul unor procese în care se solicită să se constate valabilitatea titlului statului după epuizarea tuturor căilor legale prevăzute de legea specială, derogatorie de la dreptul comun. Soluţia instanţei de fond este contrară şi art. 111 teza a II-a C. proc. civ., deoarece în sensul textului de lege instanţa de judecată este investită să constate un fapt, o situaţie deja existentă şi nu să stabilească valabilitatea unui titlu.
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, fac obiect al Legii nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, respectiv atât cele preluate cu titlu cât şi cele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la dat preluării, măsurile reparatorii pentru astfel de situaţii fiind acordate în conformitate cu prevederile legii speciale şi nu pot face obiectul unor acţiuni de drept comun.
Prin decizia nr. 76 din 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-au respins apelurile ca nefondate.
Instanţa de apel a apreciat că motivele de apel formulate privesc chestiuni deja analizate de Curte prin decizia civilă nr. 357 din 14 octombrie 2010, rămasă definitivă prin nerecurare, prin care a fost admis apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Reşiţa, desfiinţată sentinţa civilă nr. 563 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin şi trimisă spre rejudecare.
Curtea de Apel a reţinut că, în primul ciclu procesual, a fost tranşată irevocabil calitatea procesual pasivă a Consiliului Local al Municipiului Reşiţa, acesta fiind motivul pentru care instanţa de apel a decis trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea corectă a cadrului juridic procesual în raport cu obiectul acţiunii civile. De asemenea, curtea de apel a apreciat că prin decizia civilă nr. 357 din 14 octombrie 2010 a fost tranşată irevocabil şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs Consiliul Local al Municipiului Reşiţa prin Primarul Municipiului Reşiţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Consiliul Local al Municipiului Reşiţa apreciază că decizia Curţii de Apel este nelegală deoarece nu au fost cercetate în totalitate excepţiile de procedură şi motivele invocate, pe considerentul că acestea ar fi fost analizate de Curte prin decizia civilă nr. 357 din 14 octombrie 2010. Prin decizia civilă nr. 357 din data de 14 octombrie 2010, instanţa de apel a desfiinţat hotărârea instanţei de fond şi a trimis cauza spre rejudecare pentru stabilirea corectă a cadrului juridic referitor la persoana ce are calitate procesuală pasivă, fără ca prin hotărâre să se fi analizat alte excepţii procedurale, de fond, sau critici ale hotărârii atacate.
Arată recurentul că, în rejudecare, a fost introdus în cauză Consiliul Local al Municipiului Reşiţa care a invocat pentru prima dată excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului local, a inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamanţi, precum şi excepţia netimbrării acţiunii. Tribunalul Caraş-Severin a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Reşiţa şi a inadmisibilităţii şi s-a pronunţat pe fondul cauzei.
Recurentul a mai susţinut greşita soluţionare a excepţiei netimbrării, pe motivul că acţiunea formulată este una de drept comun căreia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 51 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu este o acţiune întemeiată pe această lege specială şi nici cele ale art. 15 lit. p) şi lit. r) din Legea nr. 146/1997. Acţiunea de faţă nu este o cerere incidentală sau accesorie, raportată la prevederile Legii nr. 10/2001, aşa cum au susţinut reclamanţii când instanţa de fond a pus în discuţie excepţia netimbrării.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel susţinând că acţiunea în revendicare sau de constatare pe cale accesorie a nevalabilităţii titlului statului, poate fi realizată numai în situaţia în care imobilul revendicat nu face obiect al unei legi speciale de reparaţie. Pe de altă parte, acţiunea în constatare formulată de reclamanţi nu este admisibilă deoarece prin artificiul juridic al acţiunii în constatare se încearcă eludarea Legii nr. 10/2001 şi obţinerea pe altă cale a ceea ce nu a putut fi obţinut pe calea legii speciale, lege în baza căreia le-a fost recunoscut reclamanţilor numai dreptul la acordarea de despăgubiri. Prin demersul lor încearcă să obţină totodată ceea ce este prohibit de lege, deoarece imobilul se află în acest moment în domeniul public al Municipiului Reşiţa.
Pe fond, apreciază recurentul că, în speţă, este vorba despre o expropriere, iar nu de o naţionalizare, prima fiind recunoscută şi prevăzută inclusiv prin legislaţia europeană (art. 1 din Primul protocol la Convenţie) ca o măsură legală. Exproprierea s-a realizat cu plata unei despăgubiri, iar decretul de expropriere, deşi nu a fost publicat, a fost adus la cunoştinţa reclamanţilor, cărora li s-au şi acordat respectivele despăgubiri, nefiind încălcate prevederile art. 35 şi art. 36 din Constituţia adoptată în 1965. Chiar dacă ar fi un titlu abuziv de preluare, Decretul nr. 3/1972 intră în sfera de reglementare a art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 11 alin. (4) şi alin. (7) din Legea nr. 10/2001 care impun ca în situaţia în care imobilul este ocupat funcţional în totalitate de lucrările pentru care a fost realizată exproprierea, măsurile reparatorii să se stabilească prin echivalent.
Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice critică hotărârea pronunţată pe motivul că măsurile reparatorii se acordă în conformitate cu legea specială, reluând aceeaşi motivare susţinută în motivele de apel referitoare la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Prin decizia nr. 79 din 17 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local reprezentat prin Primarul Municipiului Reşiţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a constatat că este fondat motivul de recurs invocat de recurentul Consiliul Local al Municipiului Reşiţa, care susţine că nu au fost cercetate în totalitate excepţiile de procedură şi motivele de apel invocate, pe considerentul că acestea ar fi fost analizate prin decizia civilă nr. 357 din 14 octombrie 2010.
S-a constatat că, în primul ciclu procesual, contrar celor reţinute prin decizia recurată, instanţa de apel nu s-a pronunţat decât asupra chestiunii calităţii procesuale a Primarului Municipiului Reşiţa, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat de părţile reclamante, fără să fi luat în discuţie alte aspecte ale fondului sau excepţii invocate de Primarul Municipiului Reşiţa. Instanţa de apel nici nu ar fi putut să procedeze altfel, de vreme ce a apreciat că nu este corect stabilit cadrul procesual în raport de conţinutul cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte, s-a apreciat că este greşit a susţine că aspectul caracterului admisibil al acţiunii a fost tranşat irevocabil de instanţa de apel în primul ciclu procesual, de vreme ce excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost reiterată de Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în cel de-al doilea ciclu procesual şi trebuie soluţionată în contradictoriu cu aceste părţi.
Înalta Curte a constatat că, procedând astfel, instanţa de apel a încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie şi caracterul devolutiv al apelului, astfel cum este reglementat de art. 292 şi urm. C. proc. civ., precum şi dreptul părţilor la un proces echitabil.
S-a considerat, totodată, că nu pot fi analizate celelalte motive de recurs invocate, în absenţa pronunţării instanţei de apel asupra fondului motivelor de apel, deoarece s-ar încălca principiul ce decurge din ierarhia căilor de atac, cel al neexaminării recursului omisso medio.
Pe de altă parte, Înalta Curte a reţinut că au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată nu cuprinde motivarea în raport cu fiecare dintre criticile formulate în apel. Prin urmare, s-a constatat că sunt întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vătămarea procesuală produsă de recurent prin nesocotirea prevederilor legale menţionate fiind prezumată.
În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 78 din 16 mai 2013, a admis apelurile declarate de pârâţii Consiliul Local Reşiţa şi Primarul Municipiului Reşiţa, precum şi de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin pentru Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român şi a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 644 din 6 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
Examinând cu prioritate excepţia de netimbrare, invocată de pârâtul Consiliul Local Reşiţa, instanţa de apel a respins-o cu motivarea că, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997 republicată şi având în vedere că acţiunea reclamanţilor Gârleşteanu are ca obiect restituirea unui imobil expropriat în timpul fostului regim comunist, acţiunea este scutită de plata taxelor judiciare.
În al doilea rând, în raport cu excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor, curtea a constatat că, faţă de dispoziţiile art. 47 C. proc. civ. cu referire la art. 6 şi art. 12 din Legea nr. 213/1998 şi mutatis mutandis, art. 26 din Legea nr. 10/2001, această legitimare într-un litigiu de revendicare imobiliară de drept comun o au atât Consiliul Local, cât şi Primarul Municipiului Reşiţa, în calitatea acestuia de reprezentant legal al Consiliului Local Reşiţa, dar şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, în reprezentarea Ministerului Finanţelor, respectiv a Statului Român, în condiţiile în care terenul revendicat, care a fost notat iniţial în CF nr. Y Reşiţa, actual CF Z Reşiţa, face parte din domeniul public al Municipiului Reşiţa.
În al treilea rând, Curtea a constatat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâte este întemeiată în contextul particularităţilor speţei, fiind aplicabile statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia în interesul Legii nr. 33/2008.
În acest sens, cu referire directă şi la chestiuni legate de fondul cauzei, curtea de apel a constatat că imobilul în litigiu, înscris în CF Z prin conversia din Y Reşiţa Română, are ca proprietari tabulari pe G.I., G.M.M.C. şi G.H.M.M., Statul Român neîntabulându-se în calitate de proprietar, deşi prin Decretul nr. 3/1972, cei trei proprietari au fost expropriaţi şi despăgubiţi cu 40.000 RON. S-a constatat, totodată, că prin H.G. nr. 532/2002 privind atestarea domeniului public al Judeţului Caraş-Severin, al municipiilor, oraşelor şi comunelor din Judeţul Caraş-Severin, terenul în litigiu, în prezent parte din Parcul C., a fost cuprins în domeniul public al Municipiului Reşiţa, fiind evidenţiat în intravilanul suprafeţelor gazonate.
Curtea de apel a reţinut că, din perspectiva Legii nr. 10/2001, există autoritate de lucru judecat, întrucât prin decizia civilă nr. 800/2008 s-a constatat irevocabil faptul că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat (parc şi căi de acces în Municipiul Reşiţa), astfel că măsurile reparatorii propuse în echivalent de către Primarul Municipiului Reşiţa pentru întregul imobil au fost menţinute de către instanţele de judecată.
În acest context, Curtea de apel a constatat că, în raport de decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii în această materie, demersul reclamanţilor se prezintă ca fiind inadmisibil în principiu, câtă vreme Înalta Curte a statuat cu privire la raportul dintre legea specială şi cea generală, apreciind că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a motivat, totodată, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii atât pentru imobilele preluate cu titlu valabil, cât şi pe cele preluate fără titlu, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
S-a considerat că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot formula ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României).
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii G.D.M., G.M.A. şi G.H.M.M., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au invocat într-o primă critică greşita calificare a naturii juridice a cererii de chemare în judecată, ca o acţiune în revendicare, deşi aceasta este una în contestarea titlului statului, cu încălcarea art. 294 C. proc. civ.
S-a susţinut că, în raport de calificarea eronată a datei cererii introductive, argumentaţia instanţei de apel este eronată şi cuprinde motive contradictorii, pe de o parte recunoscându-se că pretinsul decret de expropriere, nefiind publicat, este nul şi nu produce niciun efect juridic, iar, pe de altă parte, recunoscându-se pretinsul drept extratabular al pârâţilor, cu încălcarea art. 17 alin. (2) şi art. 26 din Legea nr. 115/1938.
Recurenţii au criticat decizia instanţei de apel pentru reţinerea eronată a autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care s-a stabilit că în mod greşit s-a soluţionat pe fond plângerea împotriva dispoziţiei entităţii investite cu soluţionarea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.
Mai mult, reclamanţii au precizat că nu sunt în posesia unei hotărâri a Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor, hotărâre ce ar putea fi contestată.
Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a vizat interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi schimbarea naturii ori a înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia.
În acest context, s-a susţinut că actul juridic dedus judecăţii este actul prin care s-a pretins că s-a dispus exproprierea, respectiv Decretul nr. 3/1972, decret nepublicat, necunoscut şi invalid.
S-a susţinut că în cartea funciară nu a fost notată intenţia de expropriere, atestarea la domeniul public nereprezentând un just titlu pentru pârâte, astfel încât reclamanţii au un drept recunoscut, născut şi actual, demersul lor dovedindu-se a fi legitim şi admisibil în temeiul principiului liberului acces la justiţie.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a criticat hotărârea pentru aprecierea eronată a instanţei de apel în sensul că, în conformitate cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, acţiunea în contestarea valabilităţii titlului statului nu ar fi îngăduită de legea specială, Legea nr. 10/2001. Recurenţii au învederat că dreptul lor tabular nu a fost contestat, astfel încât pot solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului, care a amenajat terenul de pe care a demolat construcţiile ca parc, deşi acesta era indisponibilizat conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Examinând criticile invocate de reclamanţii recurenţi, raportat la motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefundat pentru următoarele considerente:
Critica formulată prin primul motiv de recurs este nefondată raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Instanţa de apel a respectat îndrumările instanţei de recurs, în aplicarea principiului prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., clarificând problema calităţii procesuale pasive a Consiliului Local, respectiv a Primarului Municipiului Reşiţa şi soluţionând şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Calificarea naturii acţiunii introductive formulate de reclamanţi, dată de instanţa de apel a avut în mod corect în vedere finalitatea demersului judiciar urmărită de aceştia, acela al înlăturării efectelor decretului de expropriere, cu consecinţa restituirii în natură a terenului.
În acest context, Curtea va reţine că reclamanţii nu au justificat un interes legitim în iniţierea acţiunii ce face obiectul dosarului.
Reclamanţii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cererea lor de restituire în natură fiind respinsă prin dispoziţia din 23 august 2001, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2690/C/2006 al Tribunalului Caraş-Severin, reclamanţii au contestat dispoziţia menţionată, solicitând anularea acesteia şi obligarea primarului de a emite dispoziţie de acordare a despăgubirilor în echivalent, în cuantum de 2.408.409.900 ROL pentru clădirile demolate şi de a elibera, la cerere, autorizaţie de construire pentru o clădire de locuit.
Prin sentinţa civilă nr. 2465 din 2 octombrie 2006, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea menţionată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul oraşului Reşiţa, cu motivarea că pe terenul a cărui restituire s-a solicitat este amenajat parcul public C., evidenţiat în domeniul public al Municipiului Reşiţa şi, prin urmare, exceptat de la restituirea în natură.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii menţionate a fost admis, dispunându-se desfiinţarea sentinţei nr. 2465 din 2 octombrie 2006 a Tribunalului Caraş-Severin şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Rejudecând cauza, acelaşi tribunal prin sentinţa civilă nr. 65 din 22 februarie 2008 a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a anulat dispoziţia din 2001 emisă de Primarul Municipiului Reşiţa şi a dispus restituirea în natură a terenului înscris în CF nr. Y Reşiţa Română, în suprafaţă de 2448 m.p. S-a dispus despăgubirea reclamanţilor cu suma de 70.329 euro, echivalent în RON pentru construcţiile demolate, din care va fi scăzută valoarea actualizată a despăgubirilor de 40.000 RON acordate în anul 1974. S-au respins petitele privitoare la obligarea Primarului Municipiului Reşiţa la emiterea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire.
Apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Reşiţa, calificat de Curtea de Apel Timişoara secţia civilă, ca fiind recurs, a fost admis prin decizia civilă nr. 800/R din 22 septembrie 2008 a acestei instanţe, prin care s-a modificat în tot sentinţa nr. 65 din 22 februarie 2008 a Tribunalului Caraş-Severin în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
Curtea de Apel Timişoara a reţinut prin considerentele acestei decizii că dispoziţia contestată, din 23 august 2008 a fost comunicată reclamantei G.M.A. la data de 4 septembrie 2001, fără a fi contestată, astfel că nu au fost îndeplinite condiţiile limitativ prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, raportat la temeiul de drept invocat în motivarea acţiunii, respectiv art. 77 raportat la art. 16 din Legea nr. 247/2005.
Curtea va reţine că având în vedere constatările făcute cu putere de lucru judecat de Curtea de Apel Timişoara prin decizia nr. 800/R din 22 septembrie 2008, intenţia iniţială a reclamanţilor a fost aceea de a solicita restituirea în natură a terenului în temeiul legii speciale şi de a-şi valorifica drepturile în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001.
Nemulţumiţi de soluţia refuzului restituirii în natură a terenului, întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, reclamanţii au iniţiat demersul judiciar ce face obiectul prezentului dosar, solicitând constatarea preluării abuzive a bunului şi inexistenţa unui titlu valabil pentru Primăria Municipiului Reşiţa, în temeiul dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Deşi au formulat o acţiune în constatare de drept comun, invocând „preluarea cu încălcarea prevederilor C. civ. art. 480 şi 481”, reclamanţii urmăresc ca finalitate a demersului lor, restituirea terenului în litigiu, în condiţiile în care această modalitate de reparaţie le-a fost refuzată prin soluţia dispusă pe cale administrativă şi confirmată de instanţele de judecată.
Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.
Motivul de recurs menţionat este impropriu invocat, deoarece interpretarea actului juridic dedus judecăţii la care se referă art. 304 pct. 8 C. proc. civ., are în vedere denaturarea înţelesului actului şi nu greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori modificare a deciziei.
Contrar susţinerilor recurenţilor actul dedus judecăţii nu îl reprezintă actul de expropriere, respectiv Decretul nr. 3/1972.
Recurenţii se referă, în realitate, la greşita interpretare a actului administrativ de expropriere, invocând neîndeplinirea condiţiilor de formă necesare pentru ca actul să producă efecte, respectiv publicarea.
Prin urmare motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicarea.
Curtea va constata că nici cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat.
Fără a preciza în ce constă, în mod concret, greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, recurenţii au invocat posibilitatea lor, ca proprietari tabulari, de a solicita instanţei naţionale să constate nevalabilitatea pretinsului titlu concurent al pârâţilor.
Contrar susţinerilor acestora, prin decizia instanţei de apel nu le-a fost încălcat liberul acces la justiţie.
Reclamanţii au avut acces la prevederile reparatorii instituite de legea specială, valorificându-şi drepturile în temeiul acestei legi, fără însă a obţine restituirea în natură a terenului.
Împrejurarea că aplicarea măsurii exproprierii s-a realizat în mod abuziv a fost recunoscută prin dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, în aplicarea căreia reclamanţii au solicitat măsuri reparatorii pe cale administrativă.
Faptul că dreptul de proprietate al reclamanţilor este încă înscris în cartea funciară nu poate conduce la admiterea unei acţiuni de drept comun în constatarea nevalabilităţii titlului statului, câtă vreme aceştia au obţinut realizarea dreptului la acordarea măsurilor reparatorii potrivit legii speciale.
În consecinţă, curtea de apel s-a raportat în mod corect la decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008, reţinând că reclamanţii nu au deschisă calea unei acţiuni în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor în perioada de referinţă.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu pot formula, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere principiul electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanţilor este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii G.D.M., G.M.A. şi G.H.M.M. împotriva deciziei nr. 78 din 16 mai 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 192/2014. Civil. Conflict de muncă. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 210/2014. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
