ICCJ. Decizia nr. 28/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 28/2014

Dosar nr. 14125/3/2008

Şedinţa publică din 15 ianuarie 2014

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 aprilie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâta SC O. SA, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care, în baza Legii nr. 10/2001 să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, str. Ostrovului, compus din teren în suprafaţă de 460 mp şi construcţie.

Prin sentinţa civilă nr. 8323 din 04 octombrie 2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor şi respinsă acţiunea ca inadmisibilă, deoarece reclamantul avea obligaţia de a parcurge procedura prealabilă prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei nr. 517/ A din 20 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, dar prin decizia civilă nr. 1286 din 19 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admis recursul, casate cele două hotărâri ale instanţelor de fond şi trimisă cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că obiectul cererii de chemare în judecată se întemeiază pe Legea nr. 10/2001 şi anume, pe lipsa răspunsului la notificarea adresată primăriei.

În faţa acestei instanţe, cadrul procesual a fost extins prin introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Primăriei oraşului Buzău.

Prin sentinţa civilă nr. 989 din 28 octombrie 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea ca inadmisibilă, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada notificării persoanei juridice implicate în procesul de privatizare potrivit art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 759/2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul, anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Buzău, cu motivarea că unitatea deţinătoare se află în raza de competenţă a acestui tribunal.

Prin decizia civilă nr. 8768 din 03 noiembrie 2005 pronunţată de I.C.C.J., a fost admis recursul, casată decizia instanţei de apel, constatându-se că unitate deţinătoare, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, este SC O. SA, cu sediul în Bucureşti, Aleea Alexandru.

În apel după casare, prin decizia civilă nr. 506 din 07 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admis apelul, desfiinţată sentinţa nr. 989/2003 a Tribunalului Bucureşti şi trimisă cauza spre rejudecare acestei din urmă instanţe. Soluţia a rămas irevocabilă prin decizia nr. 771 din 07 februarie 2008 a instanţei supreme, care a constatat că la termenul din 28 octombrie 2003 reclamantul C.C. a depus o cererea completatoare de chemare în judecată şi a altor persoane, cerere asupra căreia instanţa de fond a omis să se pronunţe, mulţumindu-se cu admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, încălcând astfel principiul disponibilităţii.

Reluând judecata cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca tardivă cererea completatoare, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, a admis acţiunea reclamantului C.C. în contradictoriu cu SC O. SA a fost obligată pârâta să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra cererilor reclamantului privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 301 mp şi a construcţiilor situate în Buzău, str. Ostrovului, fostă Vasile Roaită, fostă Smârdan (notificări înaintate prin adresele nr. 14621 din 23 aprilie 2002 şi 18100 din 23 aprilie 2002 de către Primăria Mun. Buzău către SC O. SA).

Prin decizia nr. 193 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civila, s-au admis apelurile reclamantului C.C. si SC O. SA, s-a schimbat sentinţa apelată în ceea ce priveşte cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, în sensul că s-a respins cererea formulată de reclamant ca neîntemeiată, s-a desfiinţat hotărârea în ceea ce priveşte cererea completatoare formulată la 28 octombrie 2003, trimiţându-se cauza spre rejudecare şi a fost păstrată dispoziţia privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în legătură cu apelul pârâtei SC O. SA, că, faţă de lipsa unei interdicţii exprese, cererea de chemare în judecată a reclamantului nu poate fi considerată inadmisibilă.

În ce priveşte calitatea de unitate deţinătoare a pârâtei-apelante, s-a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni X/1994 dintre F.P.S. şi SC P. SA, ultima societate menţionată a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor prevăzute în anexă, printre care şi imobilul din str. Ostrovului, mun. Buzău. SC P. SA a fost înfiinţată conform H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 şi a fost privatizată prin metoda MEBO în 1994, desprinzându-se din Pietroasa O.J.T. Buzău; aceasta a devenit o societate distinctă în urma finalizării operaţiunii de divizare, conform Protocolului nr. 206 din 30 martie 1999.

Ulterior, prin protocoalele de predare-primire nr. 192 din 23 septembrie 1999 dintre SC P. SA şi SC R.B. SRL S.R.L. şi nr. 207 din 30 martie 1999 dintre SC P. SA şi SC C.S. SRL au fost înstrăinate parterul şi etajul imobilului din Buzău, str. Ostrovului, precum şi terenul aferent.

Societatea apelantă este proprietara imobilului din Buzău, str. Ostrovului, prin cumpărare la data de 18 octombrie 1999 de la Ş.O. şi Ş.M., respectiv T.D.I. şi T.V., prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 18 octombrie 1999.

Cum apelanta este persoană juridică de drept privat, faţă de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, aceasta nu poate fi considerată entitate învestită cu soluţionarea unei notificări, neputându-i fi aplicată procedura de restituire a legii speciale.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât notificarea formulată de reclamant a fost soluţionată de Primăria Buzău, emiţându-se dispoziţia nr. 513 din 31 iulie 2007 a Primarului, prin care s-a dispus înaintarea către A.V.A.S., spre competentă soluţionare, notificarea cu privire la terenul aflat în patrimoniul apelantei SC O. SA

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant, Curtea a reţinut că soluţia admiterii excepţiei tardivităţii cererii completatoare formulate de apelant la data de 28 octombrie 2003, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor întocmite pentru imobilul revendicat, este nelegală.

Aceasta, întrucât faţă de prev. art. 315 din C. proc. civ., considerentele din decizia civilă nr. 506 din 07 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 771 din 07 februarie 2008 a I.C.C.J.) erau obligatorii pentru instanţa învestită cu rejudecarea cauzei, care s-a şi conformat acestor obligaţii, dispunând comunicarea cererii completatoare şi introducerea în cauză a pârâţilor, conform solicitărilor din cererea completatoare.

Prima instanţă, în rejudecare, a soluţionat însă în mod greşit cererea completatoare pe calea excepţiei tardivităţii.

Aceasta, în condiţiile în care la termenul din 22 septembrie 2003, s-a luat act de cererea precizatoare formulată de reclamant, în sensul introducerii în cauză a pârâtei Primăria oraşului Buzău, dar s-a formulat cerere de abţinere de la judecarea cauzei, fiind acordat termen în vederea soluţionării acesteia.

Prin urmare, la termenul din 22 septembrie 2003, completul de judecată nu era legal constituit, astfel încât nu erau îndeplinite condiţiile pentru prima zi de înfăţişare.

La următorul şi ultimul termen de judecată din dosar, la data de 28 octombrie 2003, reclamantul a depus cererea completatoare care a fost soluţionată prin respingerea ei ca inadmisibilă, fără a se realiza introducerea în cauză a noilor pârâţi.

S-a concluzionat că la 28 octombrie 2003 erau îndeplinite condiţiile pentru prima zi de înfăţişare, astfel că reclamantul era în termen pentru a formula o eventuală cerere completatoare.

Constatându-se că termenul din 28 octombrie 2003 îndeplinea condiţiile pentru prima zi de înfăţişare, s-a reţinut de către instanţa de apel greşita admitere a excepţiei tardivităţii cererii completatoare.

În plus, prima instanţă a motivat hotărârea şi pe aspectul prescripţiei prevăzute de legea specială (Legea nr. 10/2001), aspect care nu avea legătură cu problema juridică a tardivităţii.

Prin decizia nr. 5739 din 05 iulie 2011 pronunţată de I.C.C.J. a fost constatat nul recursul declarat de reclamant, pentru nemotivare.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1055 din 14 mai 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria oraşului Buzău şi A.V.A.S. în ce priveşte cererea completatoare depusă la 28 octombrie 2003; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC P. SA, SC C.S. SRL, T.D.I., T.V., SC R.B. SRL, Ş.O., Ş.M. si SC O. SA în ce priveşte pretenţia din cererea completatoare depusă la data de 28 octombrie 2003 prin care s-a solicitat nulitatea absolută a actelor juridice; a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a capătului doi din cererea completatoare prin care s-a solicitat nulitatea absolută a protocoalelor nr. 192/1999 si 207/1999 în contradictoriu cu pârâţii SC P. SA, SC C.S. SRL şi SC R.B. SRL S.R.L. şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea ca fiind prescrisă; a fost respinsă excepţia de prescripţie cu privire la cererile din acţiunea completatoare prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. X/1999 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. X/1999 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în contradictoriu cu pârâţii SC C.S. SRL, T.D.I., T.V., SC R.B. SRL, Ş.O., Ş.M. şi SC O. SA, ca neîntemeiata; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor SC P. SA, SC C.S. SRL, T.D.I., T.V., SC R.B. SRL, Ş.O., Ş.M. pe capătul trei din cererea completatoare prin care s-a solicitat retrocedarea în natură a imobilului şi a fost respinsă pretenţia pe acest considerent; a fost respins capătul trei din cererea completatoare în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, potrivit cererii completatoare formulată de către reclamant la data de 28 octombrie 2003, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a protocolului de predare-primire din 23 martie 1999 încheiat între SC P. SA şi SC R.B. SRL, având ca obiect parterul imobilului situat în Municipiul Buzău str. Ostrovului şi a suprafeţei de teren aferente precum şi protocolul de predare primire din 30 martie 1999 încheiat între SC P. SA Buzău şi SC C.S. SRL Buzău, având ca obiect etajul aceluiaşi imobil şi a suprafeţei de teren aferente, iar pe cale de consecinţă, potrivit principiului fraus omnia corrumpit să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate între părţi în dispreţul şi frauda legii, cu încălcarea bunei-credinţe şi a dreptului de proprietate, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi retrocedarea în natură a imobilului revendicat.

Actele a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata sunt: contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 09 septembrie 1999, încheiat între SC R.B. SRL, în calitate de vânzător, şi Ş.O. căsătorit cu Ş.M., în calitate de cumpărători; contractul de vânzare cumpărare autentificat din 18 octombrie 1999, încheiat între Ş.O. si Ş.M. în calitate de vânzători şi SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 octombrie 1999, încheiat între T.D.I. şi T.V., în calitate de vânzători şi SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 09 septembrie 1999 încheiat între SC C.S. SRL, în calitate de vânzător şi T.D.I. şi T.V., în calitate de cumpărători.

În ce priveşte protocolul din 23 martie 1999, acesta s-a încheiat între SC R.B. SRL S.A. şi SC Pietroasa S.A., cea din urmă predând spaţiul bar de la parterul imobilului din str. Ostrovului, iar protocolul din 30 martie 1999 a fost încheiat între SC C.S. SRL şi SC P. SA, aceasta din urmă predând, printre altele, imobilul si spaţiul etaj din str. Ostrovului, în suprafaţă de 127,22 mp.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, soluţionarea acesteia s-a făcut observându-se calitatea de părţi în contractele de vânzare-cumpărare şi în protocoalele a căror nulitate s-a invocat.

În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune referitoare la cele două protocoale, s-a constatat că acestea sunt acte juridice de înstrăinare, făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect un imobil care cade sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001 şi că, potrivit art. 46 alin. (5) din acest act normativ, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, acesta fiind împlinit la 14 august 2002, anterior promovării cererii completatoare (la 28 octombrie 2003).

S-a apreciat însă, ca nefiind incidentă dispoziţia legală menţionată anterior şi deci, neîntemeiată excepţia de prescripţie extinctivă, în privinţa celor 4 contracte de vânzare-cumpărare, întrucât acestea nu s-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, pronunţându-se pe fondul cererii în nulitate, tribunalul a constatat că reclamantul nu a reuşit să facă dovada existenţei cauzei de nulitate absolute invocate, respectiv fraudarea legii, nedemonstrând în ce ar fi constat aceasta, ce dispoziţii legale au fost încălcate sau eludate în scopul încheierii celor 4 contracte de vânzare-cumpărare.

Susţinerile reclamantului, în sensul că nerespectarea art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/1994 (potrivit cu care se interzicea vânzarea imobilelor într-o perioadă de 7 ani, de la momentul încheierii contractului, ar fi condus la nulitatea absolută a actelor succesive de înstrăinare a imobilului) au fost înlăturate de instanţă. Astfel, împrejurarea că SC P. SA a vândut imobilul înaintea împlinirii perioadei de 7 ani, nu a fost considerată o fraudare a legii, ci doar o încălcare a unui contract de privatizare. Ca atare, sancţiunea nu poate fi nulitatea absolută a acestuia şi a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente ci, aşa cum s-a prevăzut în actul încheiat cu F.P.S., obligaţia de a achita o diferenţă între preţul obţinut din vânzare şi preţul cu care a dobândit iniţial imobilul.

Cererea privind retrocedarea în natură a imobilului, în baza art. 480 C. civ, în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, a fost apreciată ca neîntemeiată, în condiţiile în care nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului, în mod definitiv, un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, aşa încât acest imobil nu reprezintă un,,bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul să se poată prevala; în plus, actele în baza cărora pârâta SC O. SA deţine imobilul nu au fost anulate.

Ca atare, s-a considerat că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, ci are un drept de creanţă - dreptul la despăgubiri - stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, care este de natură să excludă incidenţa dreptului comun în cadrul căruia să fie promovată cu succes acţiunea în revendicare.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, care a susţinut că instanţa s-a pronunţat pe fondul cauzei fără să-l supună dezbaterilor părţilor, încălcând astfel dispoziţiile procedurale ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cât şi dreptul la apărare al părţii.

De asemenea, în mod greşit instanţa a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune cu privire la nulitatea absolută a celor doua protocoale întrucât cererea completatoare prin care s-a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a celor două acte juridice, a fost formulată în urma depunerii întâmpinării de către SC O. SA pentru termenul din 22 septembrie 2003, întâmpinare prin care pârâta a precizat, pentru prima dată, că imobilul în litigiu se află în proprietatea acesteia conform contractelor de vânzare - cumpărare X, imobilul făcând obiectul privatizării conform contractului din 18 iulie 1994, încheiat între F.P.S. şi Asociaţia Pietroasa; la întâmpinare au fost ataşate contractele de vânzare - cumpărare şi cele două protocoale.

Ca atare, din momentul în care a aflat de existenţa acestor acte juridice, reclamantul a formulat acţiune de constatare a nulităţii absolute a acestora.

În ce priveşte soluţionarea pe fond a cererilor în nulitate, pe lângă faptul că s-a realizat cu încălcarea dreptului de apărare, aceasta a avut loc şi cu aplicarea, interpretarea eronată a dispoziţiilor legale, fără verificarea valabilităţii actelor şi din perspectiva Legii nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale referitoare la valabilitatea contractelor ce au ca obiect imobile preluate abuziv de stat.

S-a susţinut, de asemenea, contrar aprecierii primei instanţe, că reclamantul deţine un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat decizia nr. 107/ A din 19 martie 2013, prin care a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind cererea de declarare a nulităţii protocoalelor nr. x/1999 şi nr. y/1999. A desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti, pentru rejudecarea următoarelor cereri: cea de declarare a nulităţii protocoalelor nr. x/1999 şi nr. y/1999 şi a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. X/1999 în contradictoriu cu pârâţii SC C.S. SRL, SC R.B. SRL S.R.L., SC P. SA, T.D.I., T.V., Ş.O., Ş.M. şi SC O. SA, cererea de repunere în situaţia anterioară în contradictoriu cu aceste părţi şi cererea de retrocedare în natură în contradictoriu cu SC O. SA.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei (privind excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului la acţiune privind cererea de declarare de nulităţii celor 4 contracte de vânzare-cumpărare şi repunerea în situaţia anterioară).

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut caracterul fondat al criticii referitoare la încălcarea dreptului de apărare al reclamantului prin pronunţarea asupra fondului unora din capetele de cerere, în condiţiile în care tribunalul nu a pus în discuţie fondul la termenul la care a avut loc judecata şi a acordat cuvântul exclusiv asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului la acţiune.

În acest sens, s-a făcut referire la conţinutul încheierii de dezbateri din data de 30 aprilie 2012 din care rezultă că singurele aspecte care au fost puse în discuţie şi asupra cărora părţile au pus concluzii au fost cele două excepţii.

Faţă de această situaţie, s-a constatat încălcarea dreptului la apărare ceea ce, conform art. 297 C. proc. civ., atrage soluţia de desfiinţare în parte a sentinţei cu trimitere spre rejudecarea respectivelor capete de cerere.

S-a apreciat ca fiind fondat şi cel de-al doilea motiv de apel invocat, referitor la greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la declararea nulităţii celor două protocoale.

Pentru aceasta, în primul rând, Curtea a respins susţinerile apelantului-reclamant conform cărora a fost în imposibilitate obiectivă de a cunoaşte încheierea celor două protocoale anterior formulării întâmpinării de către SC O. SA şi înăuntrul termenului de prescripţie special instituit de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât cele două protocoale au fost supuse publicităţii imobiliare încă din anul 1999, după cum şi contractele de vânzare - cumpărare încheiate ulterior au fost toate supuse formalităţilor de publicitate imobiliară (conform menţiunilor existente pe contracte şi protocoale în legătură cu înscrierea în registrele de publicitate), situaţie faţă de care ele devin opozabile, astfel încât reclamantul nu se mai poate apăra în felul în care a făcut-o.

În acelaşi timp însă, Curtea a constatat că interpretarea dată de tribunal dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este greşită, termenul de prescripţie specială instituit de acest act normativ nefiind aplicabil celor două protocoale.

Astfel, s-a constatat ca fiind eronată aprecierea tribunalului în sensul că cele două protocoale ar fi acte de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, întrucât în realitate, nu au nicio legătură cu privatizarea SC P. SA, ci sunt acte ulterioare privatizării, încheiate în cadrul unui proces de divizare, la un moment la care societatea SC P. SA era deja privatizată de 5 ani.

Totodată, instanţa de apel a considerat că disp. art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen special de prescripţie derogatoriu de la dreptul comun, vizează exclusiv actele de înstrăinare efectuate de stat către diferite alte persoane (fizice sau juridice), în orice modalitate, iar nu şi înstrăinări intervenite ulterior de la subdobânditorii de la stat către alţi terţi, întrucât raţiunea legiuitorului a fost aceea de a curma insecuritatea juridică legată de înstrăinările efectuate de Stat.

Constatând greşita soluţie dată de tribunal excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind cererea de declarare a nulităţii celor doua protocoale, instanţa de apel a schimbat sentinţa în sensul respingerii excepţiei şi, în vederea reluării judecăţii asupra respectivelor pretenţii, în baza art. 297 C. proc. civ., a admis apelul, a desfiinţat hotărârea cu trimitere spre rejudecare şi cu privire la aceste capete de cerere.

A fost menţinută sentinţa cu privire la celelalte aspecte vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, prescripţia dreptului la acţiune privind cele 4 contracte de vânzare-cumpărare si prescripţia cererii de repunere in situaţia anterioară.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC O.V.I.G. SA, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost pronunţată de o instanţă care nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor. legale (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.) şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În ce priveşte incidenţa art. 304 pct. 1 C. proc. civ., aceasta este dată de nesocotirea conţinutului art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, potrivit căruia hotărârea tribunalului în această materie este supusă recursului.

În mod greşit instanţa, punând în discuţie calificarea căii de atac în raport de data introducerii acţiunii şi de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 202/2010, a apreciat că este vorba de apel deoarece până la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat s-a mai pronunţat o hotărâre, ceea ce ar exclude incidenţa normei modificatoare.

Raţionamentul şi concluzia instanţei anterioare sunt eronate deoarece, deşi în cauză au fost pronunţate mai multe hotărâri, prin decizia nr. 193 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, au fost admise ambele apeluri împotriva sentinţei nr. 264 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a fost schimbată în ceea ce priveşte cererea principală, în sensul respingerii acesteia, fiind desfiinţată sentinţa apelată numai referitor la cererea completatoare care reprezintă practic, o cerere nouă formulată la 28 octombrie 2003, fiind trimisă spre rejudecare.

Astfel fiind, Legea nr. 202/2010 intrând în vigoare la o lună de la pronunţarea deciziei anterior menţionate, este evident că instanţa de fond, în această nouă judecată în primă instanţă nu pronunţase nicio hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, aşa încât, dispoziţiile acesteia, referitoare la calea de a atac a recursului, erau pe deplin aplicabile.

De aceea, soluţionarea căii de atac exercitate ca fiind apel este nelegală şi se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, într-un complet legal constituit.

- Hotărârea este nelegală şi pentru că instanţa de apel a apreciat că în mod greşit tribunalul s-a pronunţat asupra fondului cauzei fără să-l supună dezbaterii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Aceasta, întrucât părţile au pus concluzii atât cu privire la excepţiile invocate, cât şi asupra fondului cauzei.

În acest sens, în încheierea de dezbateri au fost menţionate expres solicitarea reprezentantului pârâtei de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, faptul că părţile nu mai solicită probe în afara înscrisurilor de la dosar, precum şi că, faţă de această împrejurare, tribunalul urmează să se pronunţe asupra excepţiilor odată cu fondul cauzei, amânându-se pronunţarea pentru a da părţilor posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise.

- Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, cu o motivare contradictorie, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a admis greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la declararea nulităţii celor două protocoale, întrucât termenul de prescripţie special instituit de Legea nr. 10/2001, nu ar fi aplicabil acestora.

Deşi instanţa de apel a respins susţinerile reclamantului potrivit cărora a fost în imposibilitate să cunoască situaţia imobilului în litigiu, întrucât a avut posibilitatea să cunoască cele două protocoale a căror anulare s-a solicitat - fiind supuse publicităţii imobiliare încă din anul 1999 - în acelaşi timp instanţa a considerat că nu ar fi prescris dreptul la acţiune pentru că nu ar fi incident art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, în ce priveşte lipsa de incidenţă a art. 45 din Legea nr. 10/2001, pe un raţionament fals, ignorând faptul că aceste dispoziţii se referă la toate actele juridice de înstrăinare (cum este şi divizarea) şi nu numai la actele făcute în cadrul procesului de privatizare, ci inclusiv şi la acestea.

Mai mult, instanţa de apel a adăugat la lege, prin interpretarea pe care a dat-o dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, susţinând că într-adevăr, acest text instituie un termen special de prescripţie, derogatoriu de la dreptul comun, dar acest text ar viza exclusiv actele de înstrăinare efectuate de stat către alte persoane, fizice sau juridice, în orice modalitate.

Or, raportat la raţionamentul instanţei de apel, acţiunea reclamantului, vizând constatarea nulităţii absolute a celor două protocoale şi a actelor subsecvente, tot trebuie constatată prescrisă, având în vedere că imobilul în litigiu a fost trecut din patrimoniul statului în patrimoniul SC P. SA, în cadrul procesului de privatizare, încă din anul 1994.

Împrejurarea că intimatul-reclamant a avut o atitudine oscilantă, a formulat cereri informe, le-a completat şi modificat, nu se poate întoarce împotriva pârâtei-recurente, iar printr-o apreciere eronată şi subiectivă, în contradicţie cu prevederile legale, intimatul-reclamant să fie repus în termenul de a formula acţiunea fără să o ceară.

Intimatul C.C. a solicitat, prin întâmpinarea depusă, respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod corect a fost calificată calea de atac ca fiind apel, că soluţionarea fondului cauzei s-a făcut fără a fi supus dezbaterii părţilor şi că decizia din apel nu cuprinde motive contradictorii atunci când constată că termenul de prescripţie extinctivă nu e aplicabil cu privire la cele două protocoale care nu sunt acte juridice de înstrăinare.

Prin întâmpinarea formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului s-a invocat nulitatea recursului, întrucât cererea nu ar conţine elementele necesare referitoare la identitatea părţilor, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a fost reiterată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, deoarece aceasta nu are obligaţia legală de a restitui în natură imobilele revendicate de foştii proprietari, obligaţie ce revine exclusiv unităţii deţinătoare a imobilului. În plus, intimata nu a fost parte în protocoalele de predare-primire şi actele juridice subsecvente a căror nulitate se cere.

Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:

- Mai întâi, sub aspect formal, se constată că pretinsa nulitate a cererii de recurs invocată de intimata-pârâtă cu referire la dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. (pentru nemenţionarea tuturor elementelor de identificare a părţilor) nu poate fi reţinută.

Aceasta, în condiţiile în care, prin decizia nr. 176 din 24 martie 2006, Curtea Constituţională a declarat textul neconstituţional, întrucât este „de un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie”, având în vedere că elementele enumerate de textul procedural menţionat se regăsesc în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunţat hotărârea ce face obiectul căii de atac.

De aceea, invocarea excepţiei de nulitate cu referire la un text declarat neconstituţional o lipseşte de orice fundament juridic.

- În ce priveşte critica recurentei-pârâte, conform căreia judecata căii de atac de către instanţa anterioară s-ar fi realizat cu încălcarea normelor de organizare - instanţa nefiind legal alcătuită - se constată, de asemenea, caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, norma tranzitorie conţinută de art. 26 din Legea nr. 202/2010, care vizează aplicarea dispoziţiilor modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în sensul supunerii hotărârilor pronunţate în această materie numai căii de atac a recursului), este incidentă şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă „dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

În speţă însă, exista o asemenea hotărâre de primă instanţă la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (respectiv, 26 noiembrie 2010), câtă vreme prin decizia nr. 193 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, urmare a admiterii apelurilor, a avut loc desfiinţarea doar în parte a hotărârii de primă instanţă (sentinţa nr. 264 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă), cauza fiind trimisă spre rejudecarea unei cereri completatoare formulată la 28 octombrie 2003.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că ar fi fost vorba de o cerere nouă asupra căreia instanţa de fond nu pronunţase nicio hotărâre până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce ar atrage incidenţa acestui act normativ.

În realitate, o cerere completatoare nu are o existenţă de sine-stătătoare, ea se grefează pe cererea principală deja existentă (ale cărei elemente le completează), iar în cadrul procesual astfel dezvoltat se pronunţase deja o hotărâre de primă instanţă (a cărei soluţie fusese doar schimbată în apel prin respingerea cererii principale, conform deciziei nr. 193 din 21 septembrie 2010 menţionată anterior).

De aceea, soluţionarea cauzei în apel, la momentul rejudecării, s-a realizat corect, potrivit dispoziţiilor nemodificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singurele incidente, aşa încât criticile formulate din perspectiva art. 304 pct. 1 C. proc. civ. au caracter nefondat.

- Este însă întemeiată critica recurentei-pârâte referitoare la greşita apreciere a instanţei de apel, în sensul că tribunalul ar fi judecat fondul cauzei fără a-l supune dezbaterii părţilor (ceea ce ar fi condus la încălcarea dreptului de apărare).

Astfel, separat de faptul invocat de către recurenta-pârâtă, conform căruia părţile au pus de mai multe ori concluzii pe fondul pricinii în diferitele etape procesuale anterioare (ceea ce interesează sub aspectul posibilităţii acestora de a supune dezbaterii judiciare pretenţiile şi, respectiv, apărările) se constată, din conţinutul încheierii de dezbateri din 30 aprilie 2012, că tribunalul a stabilit asupra limitelor rejudecării, cu trimitere la decizia de casare a instanţei supreme.

În acest sens, a reţinut că este învestit cu judecata cererii completatoare, precizând obiectul şi acordând cuvântul asupra unor excepţii (vizând lipsa calităţii procesuale şi prescripţia extinctivă) în funcţie de diferitele pretenţii formulate.

Contrar aprecierii instanţei de apel, tribunalul nu a limitat dezbaterile doar asupra excepţiilor, câtă vreme a făcut menţiunea expresă că se va pronunţa asupra acestora odată cu fondul cauzei (ceea ce înseamnă că, în funcţie de soluţia dată excepţiilor, urma sau nu să dea dezlegare fondului raporturilor juridice).

Felul în care fiecare parte a înţeles însă să pună concluzii în cauză vizează, în concret, modalitatea în care acestea au apreciat să-şi valorifice dreptul de apărare şi care nu poate fi imputată instanţei.

Astfel, pârâta-intimată SC O. SA a solicitat, pe lângă admiterea excepţiilor procesuale, şi respingerea acţiunii în nulitate, ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, reclamantul însuşi - ale cărui concluzii pe fondul pricinii nu sunt menţionate în încheierea de dezbateri - a depus, înăuntrul termenului de amânare a pronunţării (la 7 mai 2012), note scrise în care, dezvoltând argumentele referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, face referire la aspectele de fond vizând cauza de nulitate invocată, arătând că este vorba de frauda la lege şi cauza ilicită, şi că acestea decurg din încheierea contractelor la foarte scurt timp, în interiorul unui termen de 7 ani, în care era interzisă înstrăinarea.

Or, soluţionând pricina, după ce a respins excepţia prescripţiei extinctive cu privire la nulitatea contractelor încheiate în anul 1999, tribunalul a făcut referire la motivele de nulitate invocate de reclamant prin cererea completatoare şi reiterate în concluziile scrise, arătând de ce nu este vorba de o eludare a legii, ci eventual, de încălcarea unei clauze din contractul de privatizare, a cărei sancţiune nu constă în nulitatea absolută ci, potrivit actului încheiat cu F.P.S., în obligaţia de a achita o diferenţă dintre preţul obţinut din vânzare şi preţul cu care a fost dobândit imobilul iniţial.

Rezultă că prima instanţă, dând dezlegare fondului raportului juridic, după ce a depăşit - prin soluţia adoptată - impedimentul analizării acestuia decurgând din invocarea excepţiei prescripţiei extinctive, s-a pronunţat asupra aspectelor deduse judecăţii prin cererea reclamantului (reluate de acesta şi prin notele de concluzii depuse înăuntrul termenului de amânare a pronunţării).

De aceea, soluţia nu este de natură să surprindă părţile sau să încalce dreptul de apărare al acestora, câtă vreme ea a vizat exact pretenţiile deduse judecăţii, pe care reclamantul le-a susţinut prin notele scrise, iar pârâta, dimpotrivă, a pretins netemeinicia acestora.

Mai mult, menţionând că se va pronunţa asupra excepţiilor odată cu fondul cauzei, este evident că tribunalul a avut în vedere inclusiv ipoteza în care, găsind excepţiile neîntemeiate, va trece la analiza conţinutului de fond al raporturilor juridice. O dovadă în acest sens o reprezintă şi cealaltă consemnare din încheierea de dezbateri, conform căreia părţile nu mai au alte probe de solicitat, în afara înscrisurilor de la dosar.

În acest context, aprecierea instanţei de apel referitoare la „gravitatea încălcării dreptului de apărare, ceea ce ar atrage anularea sentinţei în sensul art. 105 C. proc. civ.” este greşită şi atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ. referitor la nesocotirea formelor desfăşurării procedurii judiciare (motiv de recurs în care, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va fi încadrată critica pe acest aspect a recurentei, iar nu în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. indicate de aceasta).

- Este întemeiată, de asemenea, critica formulată în legătură cu modalitatea în care instanţa de apel a tranşat chestiunea referitoare la excepţia prescripţiei extinctive vizând nulitatea absolută a celor două protocoale de predare-primire.

Aşa cum corect se arată în motivele de recurs, instanţa a respins susţinerile reclamantului privind imposibilitatea cunoaşterii încheierii celor două protocoale anterior depunerii întâmpinării de către SC O. SA şi înăuntrul termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, constatând că protocoalele au fost supuse formalităţilor de publicitate imobiliară încă din anul 1999, devenind astfel opozabile terţilor, inclusiv reclamantului.

Deşi a înlăturat aceste susţineri, care constituiseră obiect al criticilor, în acelaşi timp, decizia din apel reţine că acţiunea nu era prescrisă.

În felul acesta, considerentele instanţei sunt într-adevăr, aşa cum arată recurenta, contradictorii pentru că pe de o parte, consideră criticile nefondate - ceea ce ar fi condus la menţinerea soluţiei date prescripţiei extinctive - iar pe de altă parte, consideră nu numai că termenul de prescripţie nu s-a împlinit ci, mai mult, că acţiunea este imprescriptibilă deoarece nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dată fiind natura protocoalelor, care nu sunt acte de înstrăinare întocmite în cadrul procesului de privatizare.

Or, aceste argumente sunt unele străine dezbaterilor din proces, folosite de instanţa de apel pentru a justifica o imprescriptibilitate a acţiunii pe care reclamantul însuşi nu a pretins-o, acesta susţinând doar că, în ce-l priveşte, nu s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, având în vedere data la care acesta ar fi luat cunoştinţă (în cursul procesului) de existenţa actelor a căror nulitate a solicitat-o.

Câtă vreme instanţa a înlăturat criticile reclamantului pe acest aspect, nu putea decât de o manieră contradictorie (depăşind cadrul criticilor care o învestiseră şi fără să rezulte că ar fi avut în vedere vreun aspect de ordine publică pe care să-l supună dezbaterii părţilor) să aprecieze că dreptul la acţiune nu este prescris.

În acest context, în care sunt înlăturate, ca nefondate, critici - situaţie aptă să confirme soluţia de primă instanţă - dar în acelaşi timp acţiunea este considerată imprescriptibilă (în afara argumentelor şi criticilor părţii) rezultă caracterul contradictoriu al considerentelor şi incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Reţinând, potrivit celor prezentate anterior, incidenţa deopotrivă, a motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. şi având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte urmează să caseze decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii se vor avea în vedere limitele devolutive ale cererii de apel şi, în măsura în care se vor identifica aspecte de ordine publică în legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, necesitatea ca ele să fie supuse dezbaterii contradictorii a părţilor. În acest context, dacă se va trece la determinarea sferei de reglementare a prevederilor art. 45 alin. (5), se va analiza în ce măsură conţinutul celor două protocoale vizate de acţiunea în nulitate relevă existenţa unor acte de divizare (adică, o transmisiune universală sau cu titlu universal a bunurilor) sau, dimpotrivă, veritabile acte de înstrăinare care privesc bunuri individual determinate, aşa cum sunt ele enumerate în conţinutul celor două acte.

Vor fi avute în vedere, de asemenea, şi aspectele invocate de intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în legătură cu lipsa calităţii sale procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva deciziei nr. 107/ A din 19 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă .

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 291/2014. Civil. Expropriere. Acţiune în...  ICCJ. Decizia nr. 270/2014. Civil. Strămutare. Fond →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 28/2014. Civil