ICCJ. Decizia nr. 291/2014. Civil. Expropriere. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 291/2014
Dosar nr. 1611/97/2011
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea dată asupra apelului
Prin decizia civilă nr. 18 din 7 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis cererea de aderare la apel formulată de către reclamanţii O.M., N.V., C.D. şi C.G. împotriva sentinţei civile nr. 453/2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, pe care a schimbat-o în parte numai în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, pe care le-a stabilit la 5.400 lei. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
A respins apelul declarat de către pârâta SC H. SA împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii sunt moştenitori ai proprietarului tabular M.V., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatele de naştere şi extrasele de carte funciară depuse la dosarul de fond, aspecte de altfel necontestate de către pârâtă.
Imobilele în litigiu, înscrise în CF Subcetate, au fost colectivizate (aspect necontestat).
O parte din imobile au făcut obiectul restituirii către antecesoarea reclamanţilor M.A., eliberându-i-se Titlu de proprietate pentru terenurile neocupate. Conform adeverinţei nr. x/2011 emisă de Primăria Comunei Sîntămărie Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.
Pârâta susţine că terenurile în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989, susţinere ce nu poate fi primită. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectul „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”. În Anexa nr. 2 la acest proiect, prin art. 4 s-a aprobat începerea executării lucrărilor pentru realizarea acestui obiectiv, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea şi scoaterea din producţia agricolă (…), în limita unei suprafeţe de 685 ha, situată în judeţul Hunedoara. Acest articol mai dispune ocuparea terenurilor eşalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiţiei, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Hunedoara şi cu acordul proprietarilor acestor terenuri. Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare al terenurilor. În acest din urmă proces verbal nu sunt identificate topografic terenurile expropriate. Imobilele aparţinând antecesorilor reclamanţilor nu figurează printre aceste terenuri expropriate. Prin urmare, cu evidenţă susţinerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”, iar expropriator fiind prevăzut Statul Român prin SC P.E.E.H. SA (conform art. 2 ale acestei hotărâri). Prin Hotărârea nr. 958 din 16 iunie 2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului e interes naţional declarat ca atare prin hotărârea arătată mai sus.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarul tabular în acest sens. În acest scop, pârâta l-a notificat şi pe antecesorul reclamanţilor, decedat la acel moment, conform actelor de stare civilă.
Faţă de această stare de fapt, Curtea constată că excepţiile invocate în faţa instanţei de fond au fost soluţionate corect de către prima instanţă pentru următoarele:
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, apelanta a adus în sprijinul acestei excepţii două argumente, şi anume că trenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
Aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de învestiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul CAP şi-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. În consecinţă, legea aplicabilă, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, era Legea nr. 33/1994, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.
De altfel, câtă vreme până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu era declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, sens în care este şi jurisprudenţa instanţei supreme (decizia civilă 3883/2011).
În cauză, prezintă relevanţă chiar atitudinea pârâtei, care, deşi susţine în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege, şi i-a notificat pe antecesorii reclamanţilor, considerând la acel moment că aceştia sunt proprietarii terenurilor şi li se cuvin despăgubiri în conformitate cu legislaţia ce reglementează exproprierea. Pentru toate acestea, Curtea constată nefondate argumentele apelantei în sensul că reclamanţii puteau beneficia de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi nu poate produce efecte ultraactiv.
Referitor la prematuritatea acţiunii, Curtea a reţinut că susţinerile apelantei sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, pe de o parte, nu poate fi imputat reclamanţilor procedura prealabilă stabilită de Legea nr. 33/1994 şi nici lipsa unor despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de contractele hidroenergetice şi apele lacului de acumulare.
Instanţa a fost învestită cu cererea reclamanţilor de stabilire a despăgubirilor pentru terenurile expropriate, şi, contrar susţinerilor apelantei, persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică, în cadrul unor proceduri declanşate de expropriator.
Nici excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC H. SA nu a putu fi primită, atâta timp cât prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat prin prezenta societate. Aceasta a fost dată în judecată în această calitate, de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor, se constată, din cele ce preced, că antecesoarea reclamanţilor, defuncta M.A., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorul reclamanţilor (defunctul M.V.), inclusiv cele din litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanţilor a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută reclamanţilor de organele statului, în speţă Primăria Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură.
Mai mult, recunoaşterea dreptului de proprietate şi îndreptăţirea antecesoarei reclamanţilor la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, prezenţa pârâtă notificându-i pe antecesorii reclamanţilor cu privire la oferta de despăgubire.
Această procedură însă nu a fost finalizată întrucât la data notificării, antecesorii reclamanţilor erau decedaţi, iar reclamanţii nu au avut cunoştinţă de aceste notificări.
Faţă de aceste aspecte, se constată că reclamanţii justifică legitimare procesual activă, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale statului român, astfel că, reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.
Odată cu hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, CEDO a reanalizat noţiunea de bun, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca şi instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.
Astfel, potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate iar speranţa legitimă presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
În speţă, reclamanţii se pot prevala de protecţia acordată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având un bun actual în sensul acestui articol.
Prin titlul de proprietate eliberat şi adeverinţa nr. x/2011, respectiv oferta de despăgubiri emisă de pârâtă, Statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamanţilor îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare, şi dreptul la despăgubiri pentru terenurile expropriate.
În temeiul art. 1 din Protocolul Nr. 1 Adiţional la CEDO, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Însă, ceea ce impune acest articol, este că această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât şi al terenurilor, mai exact să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între măsura exproprierii şi despăgubirea pentru această măsură.
În speţă, este de necontestat că în fapt preluarea a operat în anii 1991-1992, iar sub aspectul legal prin H.G. nr. 392/2002, iar reclamanţii, în calitate de moştenitori ai proprietarului tabular, nu au primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina lor o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În concluzie, Curtea constată că în cauză reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel, sub acest aspect, justifică legitimare procesuală activă.
Pârâta mai invocă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual active şi împrejurarea că reclamanţii nu au făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, proprietari tabulari. Din cele expuse în cele ce preced, rezultă cu evidenţă că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanţilor asupra terenurilor în litigiu a fost recunoscut, pârâta notificându-i pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform actelor de stare civilă şi certificatelor de moştenitor, reclamanţii sunt moştenitorii proprietarilor tabulari, aspect de altfel necontestat de pârâtă, ai imobilelor în litigiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, reluat şi în art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenind din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară. Astfel, atâta timp cât dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitori după aceşti proprietari, Curtea nu poate primi susţinerile apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor şi că reclamanţi nu au făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.
Apelanta critică soluţia primei instanţe şi sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie, critică ce nu poate fi primită. Prin cererea de chemare în garanţie, partea ce solicită ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, chematul în garanţie să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamanţilor. Pârâta şi-a justificat această cerere, susţinând că statul, ca beneficiar al investiţiei şi a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar Ministerul Finanţelor Publice este cel care gestionează fondurile băneşti ale statului.
Or, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, Statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Astfel cum s-a arătat, pârâta nu stă în prezentul proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate confirmată printr-o normă speciale, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002. În concluzie, Curtea constată că prima instanţă a soluţionat corect cererea de chemare în garanţie.
Cu referire la criticile aduse de către pârâtă pe fondul cauzei, s-a reţinut că nu pot fi primite susţinerile pârâtei în sensul că reclamanţii au acceptat preţul propus, deoarece nu au formulat întâmpinare la notificări. Aceste notificări au fost emise pe numele antecesorului reclamanţilor, care figurează ca proprietar tabular, iar la data emiterii lor, acesta era decedat şi astfel, reclamanţii nu au avut cunoştinţă de preţul propus de expropriator. Mai mult, în situaţia în care expropriatorul ar fi apreciat că preţul a fost acceptat, ar fi trebuit să facă plata despăgubirilor, însă, aşa cum s-a arătat, această plată nu a fost efectuată nici până în prezent, la mai mult de 10 ani de la demararea procedurii de expropriere.
Este adevărat că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul sub care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
În cuprinsul raportului de expertiză, întrucât în cauză experţii au arătat că terenul nu are corespondent pe raza unităţii administrativ - teritoriale, luând în calcul oferte de vânzare şi de cumpărare a terenurilor pe teritoriul judeţului Hunedoara, însă nici una dintre acestea nu vizează terenuri similare celor din litigiu. În aceste condiţii, este evident că nu poate fi luate în considerare aceste preţuri estimative, care nu au la bază valori practicate efectiv în zonă datorită lipsei tranzacţiilor.
Experţii au propus metoda ca valoarea imobilelor în litigiu să fie calculată după metoda de evaluare a terenurilor pe bază de profit, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situaţiei de faţă. Prin această metodă, s-a propus o valoare de circulaţie de 976.990 lei, luând în considerare categoria de folosinţă a terenurilor 14.707 mp arabil.
În faţa instanţei de apel a fost depus un contract de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă cu terţe persoane ce a fost încheiat în anul 2007 şi a avut ca obiect imobile situate în extravilanul comunei Bretea Română, cu preţul de 2,15 şi respectiv 2,04 euro şi fânaţ de 1,47 euro. Însă, câtă vreme aceste contracte au fost încheiate cu mult înainte de stabilirea valorii terenurilor în litigiu şi au obiect imobile situate în alte zone decât cea în litigiu, Curtea nu poate lua în considerare preţurile stabilite prin aceste acte translative de proprietate, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (2) precitate.
Pentru cele reţinute, Curtea constată că preţul stabilit de prima instanţă pentru terenurile expropriate de 25,5 lei/ mp pentru terenul agricol, fânaţ şi 8,16 euro/ mp pentru curţi - clădiri, este unul corect şi rezonabil, criticile pârâtei fiind neîntemeiate.
Cu referire la echivalentul lipsei de folosinţă, s-a reţinut că prin expertiza efectuată în faţa instanţei de fond, s-a stabilit cuantumul acestor despăgubiri raportat la suprafaţa totală de 14.707 mp, având în vedere că terenurile sunt de luncă, în prima terasă a râului Strei şi sunt cele mai fertile, luându-se în calcul veniturile medii.
De asemenea, s-a avut în vedere că în perioada CAP - ului, în zonă au fost acordate loturi ajutătoare agricultorilor membrii CAP ce au fost cultivate în cea mai mare parte cu legume, respectiv culturile de porumb boabe şi cartofi şi o medie în privinţa legumelor. Astfel, experţii au avut în vedere productivitatea reală ce se poate obţine în zonă, stabilind o valoare de 15.018,99 lei/ an.
Curtea apreciază că această variantă are în vedere productivitatea medie ce se poate obţine în zonă conform potenţialului productiv al solului, condiţiile productive ale zonei este cea care răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 întrucât despăgubirile sunt rezonabile, vizând realităţile economice ale zonei, într-o economie de piaţă.
Cu referire la cererea de aderare la apelul pârâtei formulată reclamanţi, s-a reţinut că aceştia critică hotărârea numai în ceea ce priveşte reducerea onorariului de avocat în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţei îi este permis să mărească sau să micşoreze onorariile avocatului, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sa mari faţă de valoarea juridică sau de munca îndeplinită, ceea ce este menit să împiedice abuzul de drept, prin determinarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă juridică calificată pe parcursul procesului.
În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuia să aibă în vedere atât valoarea obiectului, cât şi proporţionalitatea onorariilor cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Având în vedere activitatea avocatului prin raportare la criticile menţionate mai sus, valoarea pricinii (acordată nu solicitată) de 202.405 lei, volumul de muncă, complexitatea cauzei, Curtea constată că nelegal prima instanţă a redus onorariul de avocat şi fără nicio motivare.
În atare situaţie, instanţa de apel va majora onorariul acordat de instanţa de fond, acordându-l în integralitate ca fiind corespunzător prestaţiei efective.
2. Hotărârea dată asupra cererii de completare a deciziei
Prin decizia civilă nr. 42 din 17 mai 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia a admis cererea formulată de către petenta SC H. SA de completare a deciziei civile nr. 18/2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia.
A completat decizia civilă 18/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia în sensul că a respins apelul declarat de către pârâta SC H. SA şi împotriva încheierii pronunţată de Tribunalul Hunedoara în şedinţa publică din 24 octombrie 2012.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că în cauză este incident art. 2812 C. proc. civ. întrucât prin decizia vizată instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra apelului declarat împotriva încheierii pronunţată de Tribunalul Hunedoara în şedinţa publică din 24 octombrie 2012.
Este adevărat că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul şi că prin soluţia pronunţată de către instanţa de apel, de respingere a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond, implicit s-a respins şi apelul declarat împotriva încheierii premergătoare.
Însă, prin decizie, instanţa de apel nu arată distinct acest motiv de apel şi nu-l motivează, fapt pentru care cererea completatoare este fondată şi va fi admisă.
În consecinţă, apelul declarat de pârâta SC H. SA, pentru expropriatorul Statul Român, va fi respins şi împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Hunedoara în şedinţa publică din 24 octombrie 2012.
Corect prima instanţă nu a dispus suspendarea judecăţii întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 36 din Legea nr. 85/2006, deşi societatea a intrat în procedura insolvenţei, prin sentinţa 7222/2012 a Tribunalului Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Or, în cauză, prezenta acţiune nu are ca obiect creanţele debitorului sau bunurile sale, întrucât calitatea societăţii de pârâtă îi este conferită de către actul normativ de declarare a utilităţii publice, H.G. nr. 392/2002, prin care s-a stabilit că expropriatorul, Statul Român, este reprezentat de SC H. SA.
Astfel, în prezenta cauză, societatea are calitate de reprezentant al Statului Român, ce este titularul drepturilor şi obligaţiilor.
3. Recursurile
3.1. Motive
Pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, prin administrator judiciar E.I.S.P.R.L. a declarat recurs împotriva ambelor decizii.
Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 18 din 7 martie 2013 au fost formulate următoarele critici, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanţa nu a soluţionat şi apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a judecăţii, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, încheiere pronunţată în şedinţa publică din data de 24 octombrie 2012 de către Tribunalul Hunedoara. Din acest motiv se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.
Instanţa a soluţionat greşit excepţia lipsei de calitate procesuală a reclamanţilor. Reclamanţii nu au făcut decât dovada unei vocaţii succesorale abstracte la succesiunile defuncţilor antecesori, şi nicidecum dovada unei vocaţii concrete pe terenurile aflate în litigiu.
Probatoriul administrat în cauză nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului. În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamanţii nu pot justifica un drept asupra terenurilor.
Hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, deoarece pârâta a preluat terenurile în litigiu înainte de apariţia acestei legi. Instanţa a aplicat Legea nr. 33/1994 cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Nu există nicio probă din care să rezulte că terenul a fost preluat din proprietatea reclamanţilor sau a antecesorilor lor în vederea realizării obiectivului de interes naţional „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”. Terenul a fost preluat prin Decretul nr. 40/1989 al Consiliului de Stat, astfel încât îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 1/2000.
Hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii.
În cauză nu a fost îndeplinită procedura prealabilă obligatorie în materie şi, pe de altă parte, nu s-a dovedit începerea şi finalizarea procedurii declanşate în temeiul Legii nr. 18/1991.
Hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute, faţă de interpretarea greşită a H.G. nr. 392/2002.
Faptul că SC H. SA a plătit redevenţe este dovada clară că această societate nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective este Statul Român care a concesionat terenurile societăţii pârâte.
Obiectivul de interes naţional „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziţie de la bugetul de stat, şi nu din fonduri proprii ale SC H. SA. Ca atare, ar trebui obligat la despăgubiri Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Instanţa de apel a omis să facă referire la motivele invocate de către pârâta recurentă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive.
Hotărârea este nelegală sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a reclamanţilor pentru folosul cuvenit în perioada 2002-2007.
Hotărârea este nelegală şi pe fond pentru că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, ei neavând un titlu valabil asupra terenului la data când pârâta a ocupat terenul. La momentul deversării lacului de acumulare, terenul era proprietatea fostei Cooperative Agricole de Producţie şi nu a persoanelor fizice întabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamanţilor.
În mod nejustificat instanţa de fond a acordat reclamanţilor despăgubiri prin omologarea raportului de expertiză, pentru că valoarea stabilită de experţi este ipotetică şi nereală şi nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 42 din 17 mai 2013, după prezentarea situaţiei de fapt din speţă au fost formulate următoarele critici:
Instanţele de fond au fost evazive, chiar superficiale în ceea ce priveşte pronunţarea cu privire la solicitarea pârâtei de suspendare a cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.
În mod greşit instanţa a apreciat că prezenta cauză nu are ca obiect creanţele debitorului SC H. SA şi că pârâta are calitatea de reprezentant al Statului Român care este titularul drepturilor şi obligaţiilor.
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul lămurit, vădit neîndoielnic al acestuia. Instanţa nu a ţinut cont de Decizia nr. 19/2002 a Curţii Constituţionale prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.
În analiza cererii de suspendare a judecăţii procesului instanţa ar fi trebuit să ţină cont de faptul că expropriator este Statul Român, prin SC H. SA, dar societatea pârâtă este cea care plăteşte despăgubirile din fondurile sale proprii, ceea ce duce implicit la creşterea creanţelor aferente masei credale.
3.2. Analiza recursurilor
Recursul împotriva deciziei civile nr. 18 din 7 martie 2013 este întemeiat, în următoarele limite:
1. Instanţa de apel a considerat că reclamanţii au calitate procesuală activă întrucât autoarea lor, M.A., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la defunctul Muntean Vasilie. S-a spus că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanţilor a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută reclamanţilor de organele statului, în speţă Primăria Sîntămărie Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau forma obiectul restituirii în natură.
Totuşi, din probele administrate în cauză, respectiv acte de stare civilă, certificate de moştenitor şi extrase de carte funciară, nu rezultă faptul că reclamanţii ar fi succesori în drepturi ai defunctei M.A., ci doar succesori ai lui M.V. Împrejurarea că, potrivit adeverinţei din 28 ianuarie 2011, emisă de comuna Sîntamaria Orlea, M.A. a depus cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, fiind eliberat titlul de proprietate pentru terenurile neocupate nu este de natură a conferi legitimare procesuală activă reclamanţilor, atâta timp cât nu s-a probat faptul că M.A. este autoarea lor.
După cum, nu s-a probat faptul că M.A. este moştenitoarea defunctului M.V., care figurează înscris în cartea funciară în calitate de proprietar al terenurilor în litigiu.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994 conform cu care, pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor.
Pentru a se administra dovezi din care să rezulte că autorul reclamanţilor sau succesori ai acestuia pe care îi moştenesc şi reclamanţii s-au adresat Comisiei speciale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, respectiv nr. 1/2000, pentru obţinerea titlului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, şi faptul că, la data emiterii H.G. nr. 392/2002 demersul lor nu fusese finalizat cu obţinerea titlului sau a despăgubirilor în sistemul acestor legi speciale, pentru ca părţile să beneficieze de un dublu grad de jurisdicţie în privinţa soluţiei date asupra problemei calităţii procesuale active, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a apelului la aceeaşi instanţă superioară de fond;
2. Nu poate fi primită critica vizând inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, în condiţiile în care recurenta nu a probat faptul că exproprierea terenului în litigiu s-a produs în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.
Astfel, din dovezile administrate a rezultat că exproprierea terenului în litigiu s-a făcut în baza H.G. nr. 392/2002, fiind lipsit de relevanţă, pentru determinarea legii materiale aplicabile speţei, faptul că ar fi avut loc o preluare în fapt a terenurilor înainte de data acestui act normativ.
Într-adevăr, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, pentru executarea lucrărilor la obiectivul intitulat „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, în temeiul art. 4 din Anexa nr. 2/10 la Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989 s-a aprobat începerea executării lucrărilor, iar prin art. 5 s-a aprobat ocuparea şi scoaterea din producţia agricolă şi din fondul forestier a terenurilor necesare începerii lucrărilor, în limita unei suprafeţe de 685 ha, situată în judeţul Hunedoara. De asemenea, s-a dispus ca ocuparea terenurilor să se facă eşalonat, pe baza planurilor întocmite de titularul investiţiei, prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Hunedoara, sau după caz, prin ordinul ministrului agriculturii. Ocuparea terenurilor se va face şi cu acordul proprietarilor lor.
Pentru executarea acestor lucrări, fostul CAP a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor, dar în care acestea nu au fost identificate topografic. Drept urmare, nici imobilele în litigiu nu figurează printre aceste terenuri expropriate;
3. În egală măsură, nu este întemeiată nici critica privitoare la lipsa de calitate procesuală pasivă a SC H. SA.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Conform art. 2 din acest act normativ, expropriatorul este statul român prin SC P.E.E.H. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Industriei şi Resurselor.
Aşadar, legitimare procesuală pasivă în cauză are statul român, iar SC H. SA este numai reprezentanta expropriatorului căruia îi revine şi obligaţia de plată a despăgubirilor.
De altfel, prin cererea de chemare în judecată a fost chemat în judecată expropriatorul „prin” SC H. SA;
4. Critica relativă la modul în care experţii au stabilit cuantumul despăgubirilor datorate pentru expropriere este întemeiată.
Conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Acest text stabileşte atât criteriile de determinare a despăgubirii compusă din valoarea reală a bunului şi prejudiciul cauzat expropriatului, cât şi data de referinţă în raport cu care se determină cuantumul despăgubirii.
În raportul de expertiză s-a arătat că în zona în care se află terenurile în litigiu nu există o piaţă a terenurilor, „de la colectivizarea agriculturii declarată oficial ca încheiată în anul 1962 nu s-au mai făcut vânzări, iar după desfiinţarea CAP aceste terenuri erau deja ocupate de lacul de acumulare”.
Totuşi, afirmaţia experţilor nu este susţinută de nicio probă din care să rezulte că nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri în zonă, la raportul de expertiză trebuind să fi fost anexată o adresă emisă de Uniunea Notarilor Publici care să confirme cele învederate de experţi sau, în caz contrar, să fie trimise date privitoare la preţurile cu care s-au vândut terenuri similare din zonă.
În aceste condiţii, preluând afirmaţia experţilor în sensul că terenul nu are corespondent pe raza unităţii administrativ-teritoriale şi, în acelaşi timp, considerând că nu poate fi avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare depus de către SC H. SA pentru că a fost încheiat în anul 2007 - înainte de data expertizei - precum şi într-o altă zonă decât cea în litigiu, instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, câtă vreme nu s-a probat că nici terenuri din zone limitrofe terenului în litigiu nu au fost vândute.
Acordând despăgubirile în cuantumul fixat de experţi, instanţele de fond au făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care critica formulată întruneşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru a se reface raportul de expertiză cu respectarea cerinţelor textului menţionat, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel;
5. Critica legată de prescripţia dreptului la acţiune cât priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 2002-2007 va fi analizată în sensul următoarelor considerente:
Recurenta a susţinut constant faptul că reclamanţii nu au dreptul la despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru că la data exproprierii aceştia nu erau proprietarii terenului, şi numai în măsura în care s-ar stabili că au acest drept să se constate că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada menţionată.
Exproprierea pentru utilitate publică a fost declarată în anul 2002, moment la care nici reclamanţii nu pretind că mai aveau posesia terenurilor în litigiu. În aceste condiţii, în patrimoniul lor nu s-a născut dreptul de a li se acorda despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă a terenurilor.
Cum dreptul nu există, nu se mai pune problema analizării împlinirii perioadei până la care putea fi valorificat;
6. În fine, nu poate fi primită critica vizând prematuritatea acţiunii, jurisprudenţa instanţei supreme fiind constantă în sensul că persoanele supuse procedurii de expropriere nu pot fi obligate să aştepte până când expropriatorul va sesiza instanţa, în condiţiile în care terenul a fost efectiv ocupat de lucrarea de utilitate publică în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanşată de expropriator.
Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 42 din 17 mai 2013 nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, a cărui nesocotire este invocată prin motivele de recurs, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Cum în prezentul litigiu SC H. SA nu stă în nume propriu, ci în calitate de reprezentantă a Statului Român - titular al obligaţiei de despăgubire, în mod corect s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele acestui text pentru a se constata că se impune suspendarea de drept a judecăţii.
Drept urmare, hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză, astfel încât nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul împotriva deciziei civile nr. 42 din 17 mai 2013 va fi respins ca nefondat.
Întrucât prin cererea de recurs nu s-au formulat critici şi împotriva soluţiei date asupra cererii de aderare la apel, sub acest aspect decizia instanţei de apel a intrat în autoritate de lucru judecat, astfel încât nu se mai pune problema reanalizării sale de către instanţa de trimitere.
Având în vedere cele mai sus arătate, instanţa de trimitere va trebui să administreze dovezi din care să rezulte că autorii reclamanţilor au urmat procedura Legilor speciale nr. 18/1991, respectiv nr. 1/2000 pentru obţinerea titlului de proprietate sau, eventual a despăgubirilor cuvenite pentru terenurile preluate, procedura declanşată neputându-se finaliza asupra terenurilor în litigiu.
În măsura în care se face această dovadă, se impune refacerea raportului de expertiză cu respectarea cerinţelor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul arătat în cuprinsul prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, prin administrator judiciar E.I.S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 18 din 7 martie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi în consecinţă:
Casează în parte decizia şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de către SC H. SA. împotriva sentinţei civile nr. 453 din 31 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, prin administrator judiciar E.I.S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 42 din 17 mai 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 70/2014. Civil. Ordin de protecţie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 28/2014. Civil → |
|---|
