ICCJ. Decizia nr. 3290/2014. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3290/2014
Dosar nr. 7882/3/2012
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2238 din 12 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 7882/3/2012, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta K.F.S.H. Gmbh, în contradictoriu cu pârâta S.C A.C.O. SRL.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta din cauză este unul dintre producătorii importanţi de produse alimentare din Europa, foarte cunoscut ca producător de ciocolată. Printre cele mai cunoscute produse de ciocolată se numără ciocolata M., produsă şi comercializată încă de la începutul secolului trecut.
Reclamanta deţine un număr semnificativ de mărci înregistrate, pentru care a dobândit drepturi exclusive de proprietate intelectuală, printre acestea fiind culoarea lila a ambalajelor produselor M., protejată la nivel european şi internaţional: marca comunitară din 01 aprilie 1996 şi marca internaţională din 29 septembrie 1995, având România ca stat desemnat. Mărcile sunt înregistrate pentru produse din clasa 30 - ciocolată şi produse conţinând ciocolată.
Tribunalul a constatat că mărcile reclamantei sunt cunoscute pe plan mondial, având consumatori fideli, mărcile reclamantei dobândind reputaţie de-a lungul timpului. Astfel, în ce priveşte marca lila figurativă a reclamantei, publicul consumator o asociază cu produsele M., aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de reclamantă la dosarul cauzei. Un alt simbol devenit recunoscut în toată lumea este M., precum şi văcuţa mov, care este de asemenea foarte cunoscută. Tribunalul constată că reclamanta foloseşte pentru produsele sale elementele enumerate mai înainte (culoarea lila, peisajul alpin mov, văcuţa mov şi elementul verbal M.), întotdeauna împreună pentru produsele sale.
Reclamanta a solicitat prin prezenta cerere ca pârâta să nu mai încalce drepturile sale de proprietate industrială privind mărcile culoarea lila, pentru produsele sale napolitane de culoare lila sau pentru orice activitate comercială, insistând asupra confuziei ce se produce pentru consumatorul mediu avizat între produse şi asupra riscului de asociere, dată fiind similaritatea între mărci şi complementaritatea între produsele părţilor, pârâta din cauză folosind abuziv culoarea lila pentru napolitane, profitând în acest fel de renumele dobândit de marca reclamantei.
Tribunalul a constatat că susţinerile reclamantei nu sunt întemeiate. Astfel, pârâta este o societate comercială din A.G., specializată în producţia diverselor sortimente de dulciuri (napolitane glazurate şi neglazurate, biscuiţi etc.), napolitanele A. incriminate în acţiunea reclamantei fiind lansate în 1998 în România.
Tribunalul a constatat din ambalajele depuse la dosar de pârâtă că napolitanele A. sunt comercializate sub o gamă variată de sortimente, fiecare ambalaj având o altă culoare, în funcţie de umplutura napolitanelor: portocaliu, albastru, mov, verde, roşu.
Pârâta este titulara mărcii combinate „A.”, marca combinată „A.”, marca combinată „A.”
Pârâta deţine de asemenea drepturi exclusive privind 4 modele industriale de ambalaj pentru napolitane, prin certificatul D.M.I., conform înscrisurilor depuse la dosar.
Pentru ca în cauză să se reţină existenţa contrafacerii, prin aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998, respectiv ale art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 privind marca comunitară, ar trebui să se reţină îndeplinirea condiţiilor cerute de aceste texte legale invocate de reclamantă, cu privire la identitatea/similaritatea semnelor opuse şi cu privire la existenţa riscului de confuzie, inclusiv a riscului de asociere a produselor.
Tribunalul a constatat că pârâta din cauză nu foloseşte mărcile lila ale reclamantei pe produsele sale, deoarece pârâta a aplicat pe ambalajul produsului napolitane două nuanţe de mov, ca fundal pentru o serie de alte elemente distinctive (pătrate napolitane, elementul verbal A. etc.). De asemenea, reclamanta foloseşte marca lila întotdeauna în combinaţie cu alte elemente specifice ale sale.
Astfel, din analizarea comparativă a mărcii lila a reclamantei cu ambalajul pârâtei pentru napolitane cu două nuanţe de mov, rezultă că impresia generală pentru consumatorul mediu este diferită, aşa încât nu se poate reţine existenţa similarităţii între semne în cauză. Impresia diferită este datorată prezenţei celorlalte elemente distinctive folosite de reclamantă pe produsele sale: M., văcuţa mov şi peisajul alpin mov. Pe de altă parte, aşa cum s-a menţionat, pârâta foloseşte alte elemente grafice şi verbale asociate celor două nuanţe de mov de pe ambalajul napolitanelor.
S-a apreciat că este întemeiată susţinerea pârâtei în sensul că şi produsele părţilor au forme diferite (tabletă în cazul mărcii M., pungă triunghiulară în cazul napolitanelor A.), logotipurile fiind de asemenea diferite (M. vs. A.), elementele grafice fiind de asemenea diferite (dreptunghiuri şi pătrate pentru A. vs. peisaj alpin la M.; ceaşca de cacao la A.), indicarea tipului de produs conţinut (ciocolata M.; napolitanele A.), diferenţele nefiind minore.
Tribunalul a făcut referire la practica O.H.I.M., care a analizat caracterul distinctiv al unei mărci de culoare şi asemănarea acesteia cu o altă marcă, stabilind că, deşi folosirea intensivă a unei mărci de culoare îi conferă acesteia un caracter distinctiv care îi permite să fie înregistrată, acest fapt nu este suficient pentru a împiedica înregistrarea unei mărci ulterioare doar pentru că această marcă ulterioară include, printre alte elemente, culoarea mărcii anterioare. Astfel, o asociere între o marcă de culoare anterioară şi o marcă ulterioară, ce constă doar în faptul că nuanţa din fundal este asemănătoare, aşa cum este cazul în speţă, nu prezintă importanţă în ce priveşte impresia globală creată de marca ulterioară, iar un presupus nivel ridicat de renume dobândit al mărcii anterioare nu este suficient pentru a crea un risc de confuzie între cele două mărci.
S-a conchis în sensul că nu există identitate/similaritate între mărcile reclamantei şi ambalajul pârâtei, neexistând nici riscul de confuzie, ca o condiţie necesară pentru aplicarea dispoziţiilor legale incidente. Elementele distinctive ale produselor M. sunt de natură să înlăture riscul de confuzie cu produsele A., iar, pe de altă parte, produsele în discuţie nu sunt identice, întrucât reclamanta a înregistrat mărcile doar pentru ciocolată şi produse ce conţin ciocolată, nu pentru categoria generală a produselor de patiserie şi cofetărie, iar produsele pârâtei constau în napolitane şi biscuiţi, produsele şi serviciile neputând fi considerate ca fiind asemănătoare numai pentru că figurează în aceeaşi clasă 30.
Tribunalul a apreciat că publicul consumator obişnuit nu poate confunda produsele şi nici nu le poate asocia, nefiind posibil ca, datorită prezenţei culorii mov în ambalajele pârâtei, consumatorul mediu să creadă că napolitanele A. ale pârâtei provin de la K., deci au aceeaşi sursă de provenienţă cu produsele de ciocolată M., deşi nu sunt prezente pe aceste napolitane nici văcuţa mov, nici peisajul alpin şi nici elementul M. Există pe piaţă mai multe produse dulciuri care folosesc culoarea violet pe ambalaje, neputându-se reţine că tocmai pârâta din cauză care foloseşte culoarea mov pe unul dintre diversele colorat ambalaje de napolitane ale sale a încălcat drepturile exclusive de proprietate industrială ale reclamantei, fapt ce ar fi de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a pârâtei în prezenta cauză.
Tribunalul a reţinut că pârâta este prezentă pe piaţă cu produsele sale anterior venirii reclamantei pe piaţa din România, aşa încât nu s-ar putea reţine că pârâta s-ar fi folosit de renumele reclamantei în propriul avantaj şi în detrimentul mărcii reclamantei.
Prin Decizia nr. 120 din 18 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a r espins ca nefondat apelul formulat de reclamanta K.F.S.H. Gmbh.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este titulara mărcii comunitare din 4 ianuarie 1996 şi a mărcii internaţionale din 29 septembrie 1995, având România ca stat desemnat, cea comunitară având ca element protejat o culoare predominantă - culoarea violet (mov, lila), conform codurilor 29 ianuarie 05 şi 29 ianuarie 11 din Clasificarea de la Viena cu privire la elementele figurative ale mărcilor, iar cea internaţională constând dintr-un pătrat violet (mov, lila), conform codurilor 26 aprilie 01 şi 29 ianuarie 05 din Clasificarea de la Viena, mărci ce vor fi denumite în continuare ”mărcile lila”.
A fost înlăturată susţinerea reclamantei în sensul că prima instanţă ar fi reţinut incapacitatea mărcilor lila invocate de reclamantă de a juca rol de marcă şi de a beneficia de protecţia specifică.
Tribunalul a analizat modul de folosire a mărcilor lila în contextul analizei riscului de confuzie şi riscului de asociere, în cadrul prevăzut de art. 36 alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998, pe temeiul căruia şi-a întemeiat reclamanta pretenţiile, iar nu pentru a aprecia asupra distinctivităţii mărcilor lila, aşa cum pretinde reclamanta.
Or, potrivit jurisprudenţei, „riscul de confuzie trebuie apreciat în mod global, luându-se în considerare toţi factorii relevanţi în cauză (Hotărârea din 11 noiembrie 1997 în cauza Sabel C-251/95, Hotărârea din 6 octombrie 2005 în cauza Medion C-120/04). Modalitatea efectivă de utilizare a unei mărci poate în anumite condiţii să reprezinte „un factor relevant” ce trebuie luat în considerare în aprecierea riscului de confuzie dintre marca respectivă şi alt semn ( C-252/12).
De asemenea, corect a reţinut prima instanţă lipsa de identitate şi, respectiv, lipsa de similaritate între mărcile lila invocate de reclamantă şi semnele folosite de pârâtă.
Contrar susţinerilor apelantei, simplul fapt că ambalajul pârâtei conţine şi culoarea mov nu este de natură să conducă la concluzia existenţei unei similarităţi între mărcile lila ale reclamantei şi ambalajul pârâtei.
Astfel, corect s-a reţinut că pârâta nu a folosit pe ambalajele sale mărcile lila ale reclamantei, ci a folosit ca fundal două nuanţe de mov, peste care a aplicat propriile mărci. De asemenea, pe ambalajele folosite de pârâtă se regăsesc şi alte reprezentări grafice.
În contextul existenţei unor reprezentări grafice multiple pe ambalajul folosit de pârâtă, instanţa a analizat dacă aceste elemente grafice, care nu au legătură cu mărcile lila ale reclamantei, ar putea totuşi conduce la concluzia existenţei similarităţii şi riscului de confuzie datorită unor eventuale similitudini între aceste elemente grafice şi verbale de pe ambalajele pârâtei şi elementele grafice şi verbale pe care reclamanta le foloseşte pe propriile produse.
O astfel de analiză se impunea pentru a se stabili dacă imaginea de ansamblu a ambalajelor folosite de pârâtă este similară mărcilor lila ale reclamantei, astfel încât să existe un risc de confuzie, respectiv asociere.
De asemenea, corect a reţinut prima instanţă că între mărcile lila ale reclamantei şi imaginea de ansamblu a unora din ambalajele pârâtei, cele care includ şi două nuanţe de violet pe fundal, nu există suficientă similitudine pentru a determina existenţa unui risc de confuzie sau asociere, pe ambalajele în discuţie existând elemente cu rol dominant în imaginea de ansamblu care nu au vreo legătură cu mărcile lila ale reclamantei, respectiv elementele grafice de pe ambalaj, precum şi marca pârâtei.
Împrejurarea că fundalul color, respectiv chenarul color al ambalajelor pârâtei nu constituie element dominant al acestor ambalaje rezultă şi din faptul că acest fundal, respectiv chenar color diferă în funcţie de umplutura napolitanelor comercializate în aceste ambalaje, în timp ce elementele care se regăsesc constant pe aceste ambalaje sunt mărcile pârâtei.
Dimpotrivă, mărcile lila ale reclamantei reprezintă element dominant al ambalajelor produselor reclamantei, acest element fiind prezent pe toate produsele reclamantei, indiferent natură, mod de prezentare sau umplutură.
În plus, combinaţia de două nuanţe de mov conferă o imagine de ansamblu mult diferită de mărcile lila ale reclamantei. Această diferenţă este accentuată de existenţa în prim-panul ambalajelor pârâtei a elementelor grafice, care ocupă o suprafaţă semnificativă din ambalaj, şi a mărcilor pârâtei, care, de asemenea, ocupă o suprafaţă semnificativă a ambalajului.
Este corectă afirmaţia apelantei în sensul că produsele pot fi considerate identice sau cel puţin similare, atât timp cât produsele pârâtei conţin ciocolată.
Cu toate acestea, similaritatea produselor nu are vreo relevanţă atât timp cât, potrivit argumentelor reţinute mai sus, nu poate fi reţinută similaritatea între mărcile lila ale reclamantei şi ambalajele pârâtei care conţin şi culoarea lila.
În acelaşi timp însă, similaritatea dintre produsele pentru care sunt înregistrate mărcile reclamantei, pe de o parte, şi produsele pârâtei comercializate în ambalaje care conţin şi culoarea mov, pe de altă parte, conduce la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocate de reclamanta ca fiind unul dintre temeiurile juridice ale cererii de chemare în judecată, întrucât acest text legal are în vedere o altă ipoteză, respectiv aceea a folosirii unui semn identic sau asemănător cu marca (situaţie care nu este incidentă în cauză), pentru produse sau servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată (situaţie care, de asemenea, nu este incidentă în cauză).
Susţinerile apelantei în sensul că pârâta, prin folosirea unor ambalaje care conţin culoarea mov, încearcă să profite de renumele mărcilor lila ale reclamantei nu pot fi primite. Astfel, pentru a se putea reţine o astfel de susţinere ca fiind conformă realităţii, ar trebui ca imaginea de ansamblu a ambalajelor respective să fie aptă să determine consumatorul să confunde produsele pârâtei cu cele ale reclamantei sau să facă o asociere între acestea. Or, modalitatea în care nuanţele de mov sunt folosite pe ambalajele pârâtei, precum şi celelalte elemente ale ambalajelor care compun imaginea de ansamblu a acestora înlătură posibilitatea ca un consumator mediu să confunde produsele pârâtei cu ale reclamantei, precum şi posibilitatea de a face o asociere între acestea. La excluderea acestor riscuri contribuie şi modalitatea în care reclamanta şi-a folosit mărcile lila pe ambalajele propriilor produse, modalitate care este de natură să diferenţieze în mod clar aceste produse de altele şi care este în mod evident diferită de felul în care pârâta utilizează culoarea mov pe o parte din ambalajele produselor sale, într-o combinaţie de două nuanţe şi fără rol dominant în ansamblul ambalajelor respective.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta K.F.S.H. Gmbh, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 36 lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998.
1. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 36 lit. b) din Lege, s-au susţinut următoarele:
- Instanţa a analizat ambalajele produselor, cu toate că trebuia să compare marca cu semnul.
Instanţa a greşit procedând astfel, deoarece aceasta a fost învestită să soluţioneze conflictul dintre o marcă şi un semn. În concret, instanţa trebuie să analizeze similaritatea dintre marca reprezentată de „culoarea lila” şi semnul reprezentat de culoarea lila, astfel cum este folosit de intimata-pârâtă, şi nu ambalajele produselor provenind de la cele două părţi.
Speţa dedusă judecăţii are ca obiect acordarea protecţiei unei mărci simple reprezentate de culoarea lila, fiind astfel calificată ca fiind o acţiune în contrafacere întemeiată pe art. 36 din Legea nr. 84/1998, iar nu o acţiune în concurenţă neloială cu privire la ambalajele folosite de părţi.
Prin urmare, toate concluziile deduse de instanţă pornind de la această premisă greşită sunt, la rândul lor, contrare legii şi au condus la soluţionarea greşită a cauzei.
Astfel, cu toate că în acţiunea în contrafacere, analiza gradului de similaritate dintre marcă şi semn este un element esenţial ce trebuie verificat de instanţă, aceasta nu a realizat o comparaţie efectivă între semn şi marcă, adică între culoarea lila înregistrată ca marcă de reclamantă şi culoarea folosită de pârâtă.
Dacă instanţa de apel ar fi cercetat identitatea/similaritatea dintre semn şi marcă, nu putea să constate decât că mărcile reclamantei şi semnele pârâtei sunt reprezentate de aceeaşi culoare lila, fiind prin urmare, identice sau cel puţin cvasi-identice. Mai mult, mărcile reclamantei reprezentate de culoarea lila sunt percepute mult mai uşor de ochii consumatorilor decât alte mărci verbale sau decât orice alte elemente figurative ce apar înscrise pe ambalajele produselor, culorile fiind de obicei mult mai uşor de perceput şi de reţinut la o privire fugară a produselor.
De asemenea, în analiza identităţii, trebuie avut în vedere, aşa cum s-a arătat prin acţiunea introductivă, că mărcile din speţă sunt mărci de culoare şi din punct de vedere practic, tehnologic, este imposibil ca aceeaşi nuanţă de culoare să fie redată cu exactitate pe toate produsele. Simplul fapt că ar putea exista, la diverse momente, nuanţe de lila uşor diferite nu poate conduce la concluzia că nu există identitate vizuală între semne şi mărci sau cvasi-identitate.
- Instanţa a reţinut în mod corect identitatea/similaritatea produselor, dar nu a dat eficienţă juridică acestei constatări.
Instanţa de apel a reţinut că produsele pot fi considerate identice sau cel puţin similare deoarece şi produsele pârâtei conţin ciocolată. Cu toate acestea, instanţa nu dă eficienţă juridică acestei constatări, apreciind că în speţă nu există identitate/similaritate între marcă şi semn. Acest aspect devine un lucru câştigat cauzei şi intră în puterea lucrului judecat, urmând a fi valorificat de instanţa de recurs, după ce, în urma comparării dintre marcă şi semn, va constata identitatea/similaritatea acestora.
- Instanţa a aplicat greşit principiile de apreciere a gradului de similaritate între semn şi marcă.
Un principiu esenţial, dar aplicat greşit de instanţa de apel, este cel conform căruia similaritatea se determină prin aprecierea globală a semnelor în conflict, similaritatea vizuală, fonetică sau conceptuală a mărcilor aflate în conflict trebuie fondată pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ţinând cont de elementele lor distinctive şi dominante.
Atât impresia de ansamblu, riscul de confuzie, elementele dominante şi distinctive, trebuie stabilite ca urmare a analizei mărcilor şi semnelor aflate în conflict, iar nu a ambalajelor pe care se află aplicate acestea.
Imaginea de ansamblu se apreciază în raport de marcă/semn, nu de ambalaje.
Un principiu esenţial consacrat de practica în materie este cel conform căruia punctul de plecare pentru a determina similaritatea dintre mărci este impresia de ansamblu conferită de acestea. Nu este vorba despre imaginea de ansamblu a ambalajelor produselor, ci despre imaginea de ansamblu a mărcii, respectiv a semnului.
Marca în speţa de faţă este reprezentată de culoarea lila, iar nu de o combinaţie de elemente verbale, figurative şi coloristice care, chiar dacă se regăsesc pe ambalajele reclamantei, nu trebuie analizate, nefiind concludente sau pertinente în dosarul de faţă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru semnul folosit de pârâtă, reprezentat tot de culoarea lila. Faptul că pe ambalajul produselor sale se mai regăsesc şi alte elemente verbale sau figurative nu este relevant în determinarea imaginii de ansamblu a semnului. Ceea ce caracterizează impresia de ansamblu este culoarea de bază a ambalajului, care are un grad ridicat de similaritate în raport cu marca de culoare lila a reclamantei, şi nu celelalte elemente din ambalajul pârâtei.
Semnul aplicat de pârâtă, respectiv culoarea lila, va fi analizat ca atare în determinarea gradului de similaritate între marcă şi semn, atât timp cât el poate fi perceput de către consumator. Culoarea lila aplicată de pârâtă pe ambalaj trebuia să facă obiectul analizei similarităţii mărcii cu semnul, ea fiind percepută ca atare din ansamblul ambalajului şi nu se confundă cu alte semne grafice, mărci folosite de pârâtă pe acelaşi ambalaj.
S-a susţinut că instanţa a identificat în mod greşit elementele dominante din cuprinsul ambalajelor, şi nu din cadrul mărcii.
Instanţa, în mod eronat, a reţinut că ambalajele pârâtei au un chenar color care nu constituie elementul dominant al ambalajelor pârâtei deoarece acest chenar diferă în funcţie de umplutura napolitanelor comercializate în aceste ambalaje, totodată, că celelalte elemente care reprezintă mărcile pârâtei sunt elementele care se regăsesc constant pe ambalajele pârâtei.
Un astfel de criteriu folosit de instanţă şi identificarea în baza acestuia a elementului dominant din cuprinsul unui ambalaj nu prezintă relevanţă pentru speţa de faţă, pentru că, într-o acţiune în contrafacere nu se analizează elementul dominant din ambalaje, din contră, elementul dominant sau distinctiv va trebui identificat dintre elementele intrinseci ale mărcii/semnului.
Regula stabilită de C.J.U.E. în acest sens este foarte clar exprimată în cuprinsul mai multor hotărâri, şi anume, mai întâi trebuie identificat elementul dominant şi distinctiv al mărcii, a cărui protecţie se asigură şi, apoi, în raport cu acesta se apreciază gradul de protecţie şi limita acesteia. Impresia de ansamblu a mărcii a cărei protecţie se solicită este dată de elementele sale dominante şi distinctive. Din această perspectivă este relevant de stabilit dacă marca preia în mod identic sau similar aceste elemente şi nu dacă, alături de ele, în cuprinsul mărcii noi sunt adăugate şi alte elemente distinctive care ar putea fi, prin valoarea lor fonetică, vizuală sau conceptuală, total străine de limitele protecţiei mărcii anterioare.
Este important de stabilit dacă elementul dominant al mărcii a cărei protecţie se solicită se regăseşte, chiar cu rol neesenţial, în cuprinsul mărcii opuse şi nu şi-a pierdut independenţa ca semn, putând fi perceput ca atare în ansamblul mărcii.
Faţă de aceste criterii esenţiale, existenţa riscului de confuzie nu trebuie condiţionată de preluarea în marca ulterioară ca element dominant a părţii din marca anterioară. Asocierea cu alte elemente nu poate justifica preluarea cu rol distinctiv, autonom a imaginii de ansamblu a mărcii anterioare. În acest caz, garantarea dreptului asupra mărcii anterioare prevalează.
Astfel, prezentul caz are ca obiect asigurarea protecţiei unei mărci constând dintr-o singură culoare, fapt care exclude posibilitatea determinării unor elemente componente între care să se poată stabili un raport de tipul dominant-secundar sau distinctiv-descriptiv/sugestiv.
Culoarea lila înregistrată ca marcă de către reclamantă este prin unicitatea sa ca element al protecţiei şi dominantă şi distinctivă, fiind obiectul concret a cărui protecţie se asigură în raport cu folosirea de către terţi a unei culori identice sau similare.
Extinderea acestui principiu la ambalajele produselor, prin identificarea şi analizarea elementelor dominante din cuprinsul acestora, este o interpretare nepermisă, vădit contrară voinţei legiuitorului, care acordă protecţie unei mărci în limita înregistrării acesteia.
Folosirea mărcii noastre de culoare lila de către pârâtă, chiar în asociere cu alte mărci sau semne, nu este în măsură să înlăture încălcarea atât timp cât culoarea lila creează consumatorului o impresie distinctă.
Eroarea esenţială care a condus la vicierea întregului raţionament aplicat de instanţă a constat în incapacitatea instanţei de a percepe culoarea lila ca pe o marcă în sine aptă să confere aceeaşi protecţie juridică titularului ca oricare alt tip de marcă. Această diferenţiere între mărci după natura lor a făcut ca instanţa să nu aplice speţei principiile legale de protecţie a tuturor mărcilor cu consecinţa încălcării grave a legii mărcilor.
Prin înregistrare, reclamanta este îndreptăţită a i se recunoaşte o protecţie juridică pentru culoarea lila ca marcă în virtutea gradului foarte ridicat (renume) de distinctivitate dobândită de care se bucură culoarea în raport cu produsele reclamantei. Acest grad ridicat de distinctivitate, dobândit, de asemenea, prin folosire de către reclamantă, a făcut ca prin culoarea lila consumatorul să depăşească simpla asociere cu un ornament de ambalaj, şi să îi atribuie culorii lila funcţia de indicator al originii comerciale a produselor reclamantei, culoarea lila devenind astfel o marcă ce se bucură de protecţia juridică asigurată oricărei mărci.
Prin acţiunea introductivă, reclamanta a vizat un singur ambalaj, cel de culoare lila care ne încalcă mărcile, indiferent de raţiunea comercială pentru care s-a ales această culoare sau celelalte culori de către pârâtă. Argumentul comercial pentru care pârâta foloseşte mai multe culori pe diverse ambalaje ale produselor sale nu prezintă relevanţă în speţă.
Recurenta a criticat şi faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut diferenţele, nu asemănările.
Un alt principiu fundamental ignorat de instanţă este cel conform căruia, în stabilirea similarităţii mărcilor şi, implicit a riscului de confuzie, ceea ce contează în primul rând sunt asemănările şi nu deosebirile.
Dacă ar fi respectat această regulă, instanţa ar fi trebuit în primul rând, să analizeze marca şi semnul, respectiv asemănările dintre acestea, şi nu dintre ambalaje. Nici măcar în legătură cu ambalajele instanţa nu a analizat asemănările, ci doar deosebirile.
S-a susţinut, totodată, că instanţa nu a avut în vedere regula potrivit căreia consumatorul se bazează pe amintirea incompletă a mărcii anterioare.
Consumatorul nu are cele două mărci în faţă, comparându-le cu atenţie pentru a descoperi asemănări sau deosebiri, ci se bazează pe amintirea incompletă a mărcii anterioare. Consumatorul nu are în mod obişnuit posibilitatea de a proceda la o comparaţie directă a diferitelor mărci şi trebuie deci să apeleze la imaginea imperfectă pe care a păstrat-o în memorie. în general, caracteristicile dominante şi distinctive ale unui semn sunt cel mai uşor memorate.
În speţă, consumatorul va păstra în memorie amintirea culorii lila. Consumatorii îşi amintesc un număr relativ mic de culori sau de nuanţe de culori, cu rezultatul că diferenţele minore nu sunt percepute. De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că nivelul de atenţie al consumatorului este susceptibil de a varia în funcţie de categoria de produse şi servicii.
- Instanţa nu a avut în vedere toţi factorii pertinenţi în aprecierea riscului de confuzie.
Cu toate că instanţa de apel a făcut referire la jurisprudenţa C.J.U.E. şi a reţinut factorii importanţi pe care trebuia să-i aibă în vedere (recunoaşterea mărcii pe piaţă, asocierea care poate fi făcută cu semnul folosit sau înregistrat, gradul de similaritate dintre marcă şi semn, precum şi dintre produsele sau serviciile desemnate), practic nu a analizat incidenţa lor în speţă.
În schimb, instanţa de apel a considerat că modalitatea efectivă de utilizare a unei mărci este un factor relevant ce trebuie avut în vedere, iar această apreciere este greşită, deoarece modalitatea în care marca este utilizată în activitatea comercială este lipsită de relevanţă, după cum s-a reţinut în mod constant şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Folosirea mărcii de către reclamantă într-o combinaţie cu alte semne sau mărci nu este de natură să conducă la o restrângere a protecţiei juridice a mărcii astfel cum a fost înregistrată, protecţie care este asigurată chiar în lipsa unei folosiri efective a mărcii pentru o perioadă de timp.
Obiectul protecţiei juridice dobândite prin înregistrarea prezentelor mărci este culoarea lila, nu văcuţa lila sau alte imagini sau mărci ce pot fi asociate cu mărcile lila.
Totodată, instanţa de apel a ignorat principiul desprins din jurisprudenţa C.J.U.E., potrivit căruia există o interdependenţă între aceşti doi factori, astfel încât un grad mai mic de similaritate între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat de un grad mai ridicat de similaritate între mărci, şi invers. Instanţa de apel a exclus orice risc de confuzie fără a face o analiză coroborată a similarităţii marcă/semn, respectiv produse.
- Instanţa de apel nu a avut în vedere gradul de distinctivitate al mărcilor reclamantei în aprecierea riscului de confuzie, cu toate că rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E. că riscul de confuzie este cu atât mai mare cu cât caracterul distinctiv al mărcii anterioare, fie per se, fie datorită reputaţiei de care se bucură în rândul publicului, se dovedeşte important.
Caracterul distinctiv dobândit al mărcilor de culoare lila, chiar renumele acestora a fost dovedit şi de altfel reţinut de prima instanţă. Tribunalul a constatat că „mărcile reclamantei sunt cunoscute pe plan mondial, având consumatori fideli, mărcile reclamantei dobândind reputaţie de-a lungul timpului”. De asemenea, s-a mai reţinut că publicul consumator asociază marca lila cu produsele M. De fapt, pentru consumatori, culoarea lila a devenit sinonimă cu produsele de ciocolată M. Aceste aspecte nu au fost contestate şi au intrat astfel sub autoritate de lucru judecat.
Gradul foarte ridicat de distinctivitate dobândită a mărcilor lila aparţinând reclamantei a fost reţinut şi de către O.H.I.M. când a decis înregistrarea ca marcă comunitară a acestei culori, distinctivitatea dobândită fiind premisa necesară acordării protecţiei.
În determinarea nivelului de protecţie asigurat mărcii înregistrate pe baza gradului de distinctivitate a acesteia, distinctivitatea dobândită a unei mărci este de natură a genera o protecţie mai ridicată mărcii, chiar decât distinctivitatea intrinsecă. Asta deoarece distinctivitatea intrinsecă a mărcii determină aptitudinea generală de a juca rolul de indicator al originii comerciale a produselor desemnate, pe când distinctivitatea dobândită a mărcii determină aptitudinea concretă ca marca să indice originea comercială a produselor aparţinând titularului. Asocierea nu mai este potenţială şi abstractă, ci una concretă, indicându-se nu oricare origine comercială posibilă, ci chiar originea comercială concretă.
2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 36 lit. c) din Legea nr. 84/1998, recurenta a susţinut următoarele:
- Instanţa a considerat în mod greşit că acest text de lege se aplică doar în cazul produselor diferite.
C.J.U.E., în cadrul unei întrebări preliminare, Curtea a hotărât că interpretarea dată acestei prevederi nu trebuie să aibă drept consecinţă un nivel de protecţie mai scăzut al mărcilor renumite în cazul utilizării unui semn pentru produse sau servicii identice sau similare decât în cazul utilizării unui semn pentru produse sau servicii care nu sunt similare. Altfel spus, marca renumită trebuie să beneficieze, în cazul utilizării unui semn pentru produse sau servicii identice sau similare, de o protecţie cel puţin la fel de extinsă ca în cazul utilizării unui semn pentru produse sau servicii care nu sunt similare.
- Instanţa a considerat în mod greşit că acest text de lege solicită existenţa unui risc de confuzie, în condiţiile în care este cerută doar existenţa unui risc de asociere.
C.J.U.E. a arătat constant că trebuie făcută distincţia între tipul de risc solicitat de acest text de lege şi riscul de confuzie la care se referă art. 8 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 40/1994 (în prezent Regulamentul nr. 207/2009).
Potrivit unei jurisprudenţe constante, riscul de confuzie se defineşte ca fiind riscul ca publicul să creadă că produsele sau serviciile pe care le desemnează marca solicitată sau folosită provin de la aceeaşi întreprindere ca şi cele pe care le desemnează marca anterioară sau, eventual, de la întreprinderi legate din punct de vedere economic. În situaţia textului de lege analizat, publicul interesat stabileşte o legătură între mărcile în conflict, fără însă a le confunda.
De asemenea, Tribunalul de Primă Instanţă a U.E. a explicat diferenţa dintre cele două ipoteze legale. Riscul de confuzie există în cazul în care consumatorul relevant poate fi atras de produsul sau de serviciul la care se referă marca solicitată, întrucât consideră că este un produs sau un serviciu care are aceeaşi origine comercială cu cel la care se referă marca anterioară identică sau similară cu marca solicitată. În schimb, riscul ca utilizarea fără motiv întemeiat a mărcii solicitate să genereze profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare intervine în cazul în care consumatorul, fără să confunde neapărat originea comercială a produsului sau a serviciului respectiv, este atras de marca solicitată şi va cumpăra produsul sau serviciul la care ea se referă deoarece acestea poartă respectiva marcă, identică sau similară cu marca anterioară renumită.
Astfel, este suficient ca gradul de similaritate dintre marca de renume şi semn să aibă drept efect faptul ca publicul vizat să stabilească o legătură între semn şi marcă, nefiind necesară existenţa unui risc de confuzie, aşa cum a apreciat instanţa de apel.
Având în vedere că în speţă s-a reţinut renumele mărcilor, instanţa de apel trebuia să ţină cont şi de faptul că acestor mărci li se oferă o protecţie mai largă. Astfel, o simplă asociere între marca de renume şi semnul folosit de un alt comerciant, permite aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 36. lit. c).
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. În conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 - pe temeiul cărora reclamanta şi-a întemeiat, în principal, cererea de chemare în judecată -, „ Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său (…) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă”.
Instanţa de apel a confirmat aprecierea primei instanţe în sensul că nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a normei sus - citate, atât timp cât nu există identitate ori similaritate între mărcile reclamantei şi semnele folosite de către pârâtă.
În ceea ce priveşte temeiul juridic menţionat, este de precizat că, astfel cum a reţinut instanţa de apel, reclamanta a pretins în cauză încălcarea dreptului său exclusiv asupra unei mărci comunitare şi a unei mărci internaţionale (România fiind ţară desemnată).
Dacă din perspectiva mărcii internaţionale dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 sunt pe deplin aplicabile, deoarece marca internaţională produce efectele unei mărci naţionale şi nu există prevederi speciale referitoare la efectele mărcii internaţionale în Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, ratificat prin Legea nr. 5/1998, nu acelaşi lucru este valabil în privinţa mărcii comunitare, pentru care rămâne aplicabil Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară.
Astfel, art. 101 alin. (1) din regulament prevede că „Instanţele competente în domeniul mărcilor comunitare aplică dispoziţiile prezentului regulament”, norma referindu-se la instanţele naţionale competente să soluţioneze litigii privind contrafacerea şi validitatea mărcilor comunitare, conform art. 95 şi 96. Doar pentru aspectele care nu intră în domeniul de aplicare al regulamentului este aplicabilă legislaţia internă cu privire la contrafacerea unei mărci naţionale, conform art. 101 alin. (2).
Or, efectele mărcii comunitare sunt reglementate exclusiv prin dispoziţiile regulamentului, astfel cum prevede expres art. 14 alin. (1) teza I, iar art. 9 alin. (1) care prevede prerogativele dreptului exclusiv decurgând dintr-o marcă comunitară face parte din titlul II „Efectele mărcii comunitare”. Prin cererea de chemare în judecată au fost invocate, de altfel, prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din regulament.
Art. 9 alin. (1) lit. b) din regulament coincide, însă, în conţinut cu art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, astfel încât nu s-ar putea reţine ignorarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, urmând a se considera că trimiterile la norma naţională şi constatările efectuate în baza acesteia vizează, în egală măsură, norma echivalentă din Regulamentul nr. 207/2009.
Instanţa de apel a reţinut că existenţa identităţii ori cel puţin a similarităţii semnelor în conflict reprezintă unul dintre factorii relevanţi pentru aprecierea riscului de confuzie în contextul normei în discuţie - iar această apreciere, de altfel, necontestată, reflectă în mod corect jurisprudenţa constantă a C.J.U.E. - astfel încât a considerat că nu există risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, între semn şi marcă, din moment ce a ajuns la concluzia absenţei similarităţii semnelor comparate.
Se constată că această concluzie a fost formulată de instanţa de apel prin aplicarea greşită sau chiar ignorarea criteriilor de apreciere a similarităţii semnelor în conflict, implicit a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, de a cărui existenţă depinde constatarea încălcării dreptului la marcă pe temeiul art. 36 alin. (2) lit. b) din Lege.
Analiza ce trebuie realizată în cauză implică o comparaţie, pe de o parte, a mărcii pretins încălcate, iar, pe de altă parte, a semnului utilizat de către terţ, care poate genera riscul de confuzie în percepţia publicului relevant, avut în vedere de către legiuitor.
În acest context, urmează a se verifica susţinerile recurentei - reclamante în sensul că, în analiza similarităţii semnelor şi a riscului de confuzie, instanţa de apel a comparat ambalajele produselor, iar acest mod de cercetare nu ar răspunde cerinţei comparării mărcii cu semnul utilizat de terţ, respectiv de pârâta din cauză.
De asemenea, vor fi examinate criticile referitoare la nerespectarea, de către instanţa de apel, a criteriilor de determinare a impresiei de ansamblu a unei mărci din jurisprudenţa C.J.U.E.E.
În ceea ce priveşte marca reclamantei, se observă, din considerentele deciziei recurate, că instanţa de apel se referă explicit la „mărcile lila” ale reclamantei, pe care le-a identificat ca fiind marca comunitară din 4 ianuarie 1996 şi marca internaţională din 29 septembrie 1995 (având ca stat desemnat şi România), constând în culoarea lila.
Această referire ar putea însemna că instanţa s-a raportat la forma în care aceste mărci au fost înregistrate, şi nu la forma în care reclamanta utilizează mărcile, prin aplicarea lor pe ambalajul produselor sale, prezumţie care ar putea fi susţinută şi de faptul că la dosar nu s-a depus vreun ambalaj aparţinând reclamantei, iar instanţa de apel (ca, de altfel, nici prima instanţă) nu a precizat ce ambalaj a cercetat.
Cu toate acestea, s-a menţionat că s-a analizat eventuala existenţă a unor similitudini între elementele grafice pe care reclamanta le foloseşte pe propriile produse (cele identificate în hotărârea primei instanţe) şi celelalte elemente decât cele două nuanţe de mov, respectiv grafice şi verbale, de pe ambalajele pârâtei, deoarece analiza ar fi necesară pentru a se stabili dacă imaginea de ansamblu a ambalajelor folosite de pârâtă este similară mărcilor lila ale reclamantei, conchizându-se în sensul absenţei similarităţii.
De asemenea, s-a apreciat, la finalul motivării, că riscul de confuzie în percepţia consumatorului este exclus şi datorită modalităţii în care reclamanta şi-a folosit mărcile lila pe ambalajele propriilor produse, modalitate care este, potrivit aprecierii instanţei de apel, de natură să diferenţieze în mod clar aceste produse de altele şi ar fi, în mod evident, diferită de felul în care pârâta utilizează culoarea mov pe ambalajele produselor sale.
Faţă de aceste considerente şi reţinându-se că, în decizia recurată, a fost invocată şi hotărârea pronunţată de C.J.U.E.E. în cauza C-252/12, în sensul că m odalitatea efectivă de utilizare a unei mărci poate în anumite condiţii să reprezinte „un factor relevant” ce trebuie luat în considerare în aprecierea riscului de confuzie dintre marca respectivă şi alt semn, această instanţă de recurs constată că instanţa de apel a avut în vedere, în analiza similarităţii şi a riscului de confuzie, modalitatea în care reclamanta utilizează în concret mărcile, reflectată de ambalajele produselor sale, şi nu înseşi mărcile, în forma rezultată din certificatul de înregistrare emis de autorităţile competente.
Această abordare a analizei comparative relevă aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 84/1998, ignorarea efectelor înregistrării oricărei mărci, inclusiv a unei mărci comunitare, precum şi aprecierea eronată a efectelor hotărârii pronunţate de C.J.U.E. la 18 iulie 2013 în cauza Specsavers C-252/12.
Referirea la marcă din art. 36 alin. (2) din Lege - după caz, din art. 9 alin. (1) al regulamentului - ce reprezintă temeiul juridic al acţiunii în contrafacerea unei mărci, are în vedere marca astfel cum a fost înregistrată, în raport de care este posibilă stabilirea identităţii sau a similarităţii unui semn utilizat de un terţ.
De altfel, dreptul exclusiv asupra unei mărci comunitare este dobândit prin înregistrare, conform art. 6 din Regulamentul nr. 207/2009, întocmai ca cel asupra unei mărci naţionale, în baza art. 4 din Legea nr. 84/1998. Pe baza certificatului de înregistrare, se determină întinderea protecţiei mărcii, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori titularul pretinde încălcarea dreptului dobândit prin înregistrare, întinderea protecţiei mărcii şi stabilirea încălcării se raportează la forma sub care marca a fost înregistrată, rezultată din certificatul emis de autoritatea competentă.
În acelaşi timp, evaluarea riscului de confuzie se realizează în acelaşi mod şi pe baza aceloraşi criterii - cele indicate în jurisprudenţa C.J.U.E. - atât în cazul unei cereri în contrafacere, dar şi al cererii având ca obiect nulitatea unei înregistrări a mărcii, cât şi al opoziţiei la înregistrarea unei mărci. Or, în cele din urmă ipoteze, raportarea la utilizarea mărcii este exclusă, astfel încât, pentru identitate de raţiune, nu este justificată nici în ipoteza contrafacerii mărcii.
Este adevărat că riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, se apreciază prin prisma percepţiei consumatorului mediu, cu scopul de a se stabili dacă acesta confundă semnul utilizat de terţ cu marca sau, cel puţin, ar putea crede că produsele purtând semnul utilizat de terţ provin de la titularul mărcii sau de la o întreprindere legată economic de acesta. O asemenea apreciere nu se realizează, însă, în privinţa mărcii, prin cercetarea modului în care marca este utilizată în concret, ci tot prin raportarea semnului utilizat de terţ la forma în care marca a fost înregistrată. Premisa - menţionată constant în jurisprudenţa C.J.U.E. - că doar rareori consumatorul mediu are posibilitatea să compare în mod direct diferitele mărci, bazându-se pe imaginea imperfectă a acestora pe care a păstrat-o în memorie, înseamnă tocmai aprecierea în abstract a riscului de confuzie, şi nu prin compararea în concret a modului de utilizare a semnelor în conflict.
Modul în care titularul utilizează marca este relevant în cazul stingerii dreptului la marcă prin decăderea din drept, sancţiunea putând fi aplicată dacă marca nu a fost utilizată timp de cinci ani de la data înregistrării (art. 46 din Legea nr. 84/1998, respectiv art. 51 din Regulamentul nr. 207/2009).
Valorificarea în detrimentul titularului a aprecierii privind modul în care foloseşte marca înregistrată echivalează cu sancţionarea acestuia pentru nefolosirea mărcii. În cazul în care, nu s-a invocat, însă, nefolosirea mărcii în forma în care a fost înregistrată şi nu s-a formulat o cerere în decăderea reclamantei din drepturile asupra celor două mărci - situaţia din speţă - instanţa, indiferent de raţiunile pentru care procedează la cercetarea modului de folosire a mărcii, nu ar putea folosi împotriva titularului eventuala apreciere defavorabilă pe acest aspect, deoarece ar depăşi limitele învestirii fixate prin cererile formulate de părţi.
Nu este exclus, însă, ca titularul mărcii să invoce modul de folosire a mărcii chiar într-o acţiune în contrafacere, cu scopul de a susţine caracterul distinctiv ridicat al mărcii, dobândit prin utilizare, dat fiind că riscul de confuzie este cu atât mai mare cu cât caracterul distinctiv al mărcii, fie intrinsec, fie datorită cunoaşterii acesteia pe piaţă, este mai pronunţat, marca beneficiind, astfel, de o protecţie extinsă faţă de mărcile cu caracter distinctiv mai scăzut (conform jurisprudenţei constante a Curţii, începând cu cauzele Sabel C-251/95 şi Canon C-39/97).
Pe lângă faptul că analiza modului de folosire a mărcii este cerută chiar de către titular, nici în acest caz compararea semnelor în conflict nu are în vedere forma în care marca este folosită în concret, deoarece finalitatea analizei este determinarea gradului de distinctivitate a mărcii. Eventuala infirmare a pretenţiei titularului privind caracterul distinctiv pronunţat al mărcii nu afectează în vreun fel aprecierea comparativă, care se bazează, în ceea ce priveşte marca pretins încălcată, pe forma în care aceasta a fost înregistrată.
Contrar aprecierii instanţei de apel, hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza Specsavers C-252/12 nu poate fi invocată în cauză ca argument pentru raportarea, în analiza comparativă a semnelor în conflict, la forma în care titularul utilizează în concret marca înregistrată, o asemenea concluzie neputând fi desprinsă nici din dispozitiv, nici din considerentele hotărârii.
În cauza în care s-a formulat întrebarea preliminară, marca comunitară pretins încălcată a fost înregistrată în alb şi negru, în timp ce terţul a folosit un semn similar, dar într-o culoare particulară.
În acest context, Curtea a apreciat că prezintă relevanţă, la aprecierea globală a riscului de confuzie, culoarea sau culorile pe care un terţ le utilizează pentru reproducerea unui semn indicat ca aducând atingere mărcii respective, atunci când titularul mărcii a utilizat-o în mod extensiv într-o anumită culoare sau întro anumită combinaţie de culori, astfel încât aceasta a început să fie asociată, în percepţia unei părţi importante a publicului, cu această culoare sau combinaţie de culori.
Curtea de Justiţie a considerat, aşadar, că modalitatea în care titularul a utilizat marca înregistrată are relevanţă în analiza riscului de confuzie doar dacă un anumit element a devenit, prin utilizare, foarte cunoscut în rândul consumatorilor. Această apreciere nu este altceva decât o confirmare, într-un context particular, a jurisprudenţei anterioare - deja menţionată prin prezentele considerente - în sensul că mărcile cunoscute pe piaţă au un caracter distinctiv mai pronunţat şi beneficiază de o protecţie extinsă prin comparaţie cu cele cu un caracter distinctiv mai redus.
Nu se poate interpreta că hotărârea Curţii de Justiţie a inclus m odalitatea efectivă de utilizare a unei mărci în sfera „ factorilor relevanţi” de apreciere a riscului de confuzie în alt mod decât în legătură cu distinctivitatea mărcii, astfel încât aceasta să poată fi opusă titularului care pretinde încălcarea mărcii de către un terţ.
Chiar în ipoteza unui caracter distinctiv pronunţat al mărcii înregistrate, compararea semnelor în conflict se raportează tot la forma sub care marca a fost înregistrată. Indicarea în hotărârea Curţii a luării în considerare, în aprecierea globală a riscului de confuzie, a culorii în care marca a fost folosită de către titular „în mod extensiv”, implică premisa că acea culoare intră în sfera de protecţie a mărcii comunitare înregistrate şi nu reprezintă un simplu element neînregistrat, dar folosit efectiv de titular. Protecţia conferită mărcii prin înregistrare nu ar putea fi invocată şi pentru elementul neînregistrat, aşadar nu ar avea vreo finalitate eventuala constatare în sensul că marca a dobândit caracter distinctiv în forma în care a fost utilizată (adică incluzând elementul neînregistrat).
Aportul jurisprudenţial al acestei hotărâri recente a Curţii de Justiţie rezidă în aprecierea că înregistrarea unei mărci comunitare în alb şi negru, aşadar fără limitare la o anumită culoare, conferă protecţie pentru toate culorile, astfel încât caracterul distinctiv pronunţat dobândit prin utilizarea mărcii într-o culoare particulară trebuie luat în considerare în aprecierea riscului de confuzie, atunci când un terţ a folosit un semn similar mărcii în acea culoare (astfel cum a considerat şi instanţa naţională de trimitere în decizia pronunţată pe baza dezlegărilor date de C.J.U.E. în cauza C-252/12).
Întrucât, în prezenta cauză, este vorba despre o marcă comunitară constând într-o culoare unică, constatările Curţii privind sfera de protecţie a unei mărci înregistrate în alb şi negru nu interesează speţa de faţă, însă au fost redate în contextul în care prin decizia recurată s-a făcut referire la această hotărâre a Curţii de Justiţie şi s-a apreciat în mod greşit că aprecierea similarităţii semnelor şi a riscului de confuzie trebuie să se raporteze la forma în care marca a fost efectiv folosită, şi nu la forma înregistrată.
Pe lângă faptul că nici dispozitivul, nici considerentele hotărârii, nu permit o asemenea interpretare făcută de instanţa de apel, ar însemna, în plus, în absenţa vreunei nuanţări prin decizia recurată, să se considere că modalitatea de utilizare a mărcii este relevantă în orice condiţii. În acest caz, ar fi posibil să se constate, de exemplu, că terţul nu aduce o atingere mărcii în raport de modul în care titularul a utilizat-o, chiar dacă, faţă de forma sub care marca a fost înregistrată, s-ar fi putut conchide în sens contrar, iar terţul nu a invocat în proces decăderea titularului pentru neutilizarea mărcii, ceea ce este inadmisibil.
În realitate, hotărârea Curţii de Justiţie ar putea interesa cauza de faţă în legătură cu două aspecte privind aprecierea riscului de confuzie: relevanţa unei culori în impresia de ansamblu a unui semn complex şi caracterul distinctiv al unei mărci înregistrate. Doar primul interesează identitatea sau similaritatea semnelor comparate. Hotărârea nu schimbă jurisprudenţa constantă a Curţii pe aceste aspecte, ci doar confirmă constatări anterioare în circumstanţe particulare.
Faţă de considerentele expuse, se constată că sunt fondate criticile din recurs referitoare la compararea semnelor în conflict pe baza ambalajului folosit de reclamantă în culoarea protejată prin înregistrare, şi nu prin raportare la certificatul de înregistrare a celor două mărci ale reclamantei.
În consecinţă, situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită din această perspectivă.
În ceea ce priveşte semnul utilizat de către pârâta din cauză, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a folosit pe ambalajele sale mărcile lila ale reclamantei, ci a folosit ca fundal două nuanţe de mov, peste care a aplicat propriile mărci. De asemenea, pe ambalajele folosite de pârâtă se regăsesc şi alte reprezentări grafice, precum şi marca pârâtei, care constituie elemente dominante în impresia de ansamblu, astfel încât nu există similaritate între mărcile lila ale reclamantei şi ambalajele pârâtei care conţin şi culoarea lila.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa de apel s-a raportat la ambalajele produselor pârâtei, deoarece analiza în cadrul acţiunii în contrafacerea mărcii presupune compararea mărcii cu semnul utilizat de către pârâtă, şi nu cu ambalajul pe care acesta este aplicat. Or, semnul utilizat este chiar culoarea lila, cât timp ea poate fi percepută de către consumator şi creează acestuia o impresie distinctă, celelalte elemente de pe ambalaje nefiind relevante în analiză.
Recurenta a criticat ignorarea culorii folosite de către pârâtă în analiza comparativă a semnelor şi prin prisma criteriilor de determinare a impresiei de ansamblu a unei mărci din jurisprudenţa C.J.U.E., care implică raportarea la elementele dominante şi distinctive. A susţinut, astfel, că este important de stabilit dacă elementul dominant al mărcii a cărei protecţie se solicită se regăseşte, chiar cu rol neesenţial, în cuprinsul mărcii opuse şi nu şi-a pierdut independenţa ca semn, putând fi perceput ca atare în ansamblul mărcii.
Criticile recurentei în legătură cu ignorarea de către instanţa de apel a folosirii culorii lila de către pârâtă sunt, în parte, fondate.
Premisa încălcării unei mărci este aceea a folosirii de către terţ a unui semn identic sau similar mărcii, astfel încât aprecierea riscului de confuzie trebuie să se raporteze la modul concret în care terţul foloseşte semnul pretins a aduce atingere mărcii.
Pe de altă parte, nu există nicio raţiune pentru a nu se aplica şi în examinarea încălcării unei mărci constând într-o culoare unică regulile generale de apreciere a riscului de confuzie consacrate în jurisprudenţa constantă a C.J.U.E. - la care a făcut, în mod corect, referire instanţa de apel -, indiferent de obiectul mărcii. Aprecierea are în vedere toţi factorii relevanţi şi se face prin prisma consumatorului mediu, care percepe o marcă în mod normal ca pe un tot şi nu face o examinare a diferitor detalii ale acesteia.
Or, din moment ce instanţele de fond au reţinut că pârâta foloseşte culoarea lila pe ambalajele unor produse doar împreună cu alte elemente verbale sau figurative, se constată că este corectă, în principiu, examinarea tuturor elementelor de pe acele ambalaje, întregul pe care îl percepe consumatorul mediu fiind reprezentat de ambalajele în culoarea lila folosite de pârâtă.
Contrar susţinerilor din motivarea recursului (nuanţate în concluziile scrise, în sensul acceptării, în subsidiar, a celor expuse anterior), Curtea de Justiţie nu agreează existenţa unei contrafaceri parţiale a mărcii înregistrate, constând în reproducerea acesteia în semnul utilizat de către un terţ atunci când acest din urmă semn este complex. Dimpotrivă, Curtea a apreciat în mod constant că, în cadrul examinării existenţei riscului de confuzie, aprecierea similarităţii între două mărci nu se poate limita la luarea în considerare numai a unei componente a unei mărci complexe şi la compararea acesteia cu o altă marcă, ci trebuie să se realizeze prin examinarea mărcilor în cauză, apreciată fiecare ca întreg (de exemplu, hotărârea din cauza Shaker C-334/05, parag. 41; ordonanţa din cauza Ecoblue C-23/09, parag. 47).
Cu toate acestea, sunt corecte susţinerile recurentei în sensul că nu se poate considera, astfel cum a procedat instanţa de apel, că riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, este înlăturat prin simplul fapt că elementul identic sau similar mărcii înregistrate nu ocupă o poziţie dominantă în cadrul semnului complex utilizat de către terţ. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie, aprecierea similarităţii se va putea face exclusiv pe baza elementului dominant numai dacă toate celelalte componente ale mărcii sunt neglijabile (de exemplu, hotărârea din cauza C-334/05, menţionată anterior, parag. 42; hotărârea din cauza Nestlé C-193/06, parag. 42).
Dacă s-ar considera astfel, titularul mărcii ar fi privat de dreptul său exclusiv conferit prin înregistrare, atât timp cât este posibil ca marca să conserve o poziţie distinctivă autonomă în semnul complex, chiar dacă această poziţie nu este dominantă, fiind suficient ca publicul să atribuie şi titularului acestei mărci originea produselor sau serviciilor acoperite de semnul compus (hotărârea din cauza Medion/Thomson C-120/04). O marcă nu păstrează poziţia distinctivă autonomă dacă este un simplu element descriptiv în semnul complex (hotărârea Tribunalului în cauza Bimbo T-569/10, parag. 62) sau care formează cu celelalte elemente ale semnului, luate împreună, o unitate cu un sens diferit de sensul elementelor respective luate separat (de exemplu, ordonanţa din cauza Ecoblue C-23/09, pgf. 25; ordonanţa din cauza Perfetti van Melle C-353/09, parag. 36 şi 37).
În acelaşi mod se procedează în analiza comparativă şi atunci când doar o componentă a mărcii înregistrate este preluată în semnul complex.
Din cele expuse, rezultă că analiza comparativă a semnelor în cadrul unei cereri în contrafacere presupune examinarea acestora ca întreg.
În toate cazurile, însă, analiza întregului implică, în prealabil, a se verifica dacă marca (sau o componentă a acesteia) este preluată, în mod identic sau similar, în semnul compus utilizat de către terţ, aşadar dacă semnele în conflict au vreun element comun. Doar dacă subzistă o asemenea legătură între semne este justificată aprecierea similarităţii pe baza impresiei de ansamblu create de semnul compus în raport cu marca.
În prezenta cauză, trebuia verificat dacă mărcile reclamantei, reprezentate de o anumită nuanţă de culoare lila (fără delimitare în spaţiu - marca comunitară, respectiv încadrată într-un pătrat - marca internaţională), se regăsesc în mod identic sau similar în semnul utilizat de către pârâtă şi, în cazul în care o asemenea ipoteză era întrunită, ar fi trebuit să se stabilească dacă mărcile păstrează o poziţie distinctivă autonomă în semnul complex sau sunt neglijabile.
Or, decizia recurată nu conţine considerente pe niciunul dintre aceste aspecte, astfel încât concluzia absenţei similarităţii semnelor nu este motivată. Mai mult, se constată că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită din perspectiva aspectelor relevante pentru aprecierea similarităţii semnelor, implicit, a riscului de confuzie.
Astfel, în timp ce prima instanţă a reţinut că nuanţa de lila din fundalul ambalajelor pârâtei este „asemănătoare” cu cea înregistrată de reclamantă, instanţa de apel a reţinut doar că pârâta nu foloseşte mărcile lila ale reclamantei, ci două nuanţe de mov ca fundal, peste care a aplicat propriile mărci.
Din aceste considerente nu rezultă o comparare a culorilor, care era esenţială în stabilirea similarităţii semnelor, implicit în aprecierea globală a riscului de confuzie.
În ceea ce priveşte compararea culorilor, trebuie să se pornească de la premisa că, în ipoteza folosirii unui semn de către un terţ, o marcă comunitară este protejată nu numai atunci când semnul şi marca sunt identice, ci şi atunci când acestea sunt similare. Considerentul nr. 8 din preambulul Regulamentului (C.E.) nr. 207/2009, formulat în acest sens, este pe deplin valabil în cazul oricărei mărci comunitare înregistrate, indiferent de obiect, aşadar şi în cazul unei mărci privind o culoare unică.
O asemenea protecţie a mărcii de culoare acoperă nu numai culoarea înregistrată, ci şi culori similare, însemnând nuanţe ale aceleiaşi culori sau chiar alte culori, atât timp cât înregistrarea vizează, de fapt, nuanţe de culoare. Practica O.H.I.M. este în acest sens, considerându-se că înregistrarea unei mărci pentru o anumită culoare ar putea împiedica înregistrarea ulterioară nu numai a unei alte mărci pentru aceeaşi culoare, ci chiar a unor mărci compuse din elemente verbale şi/sau figurative care încorporează o culoare identică sau similară, dacă există risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere (de exemplu, decizia din cauza Wrigley´s Light green - R 122/1998-3, parag. 29).
C.J.U.E. a reţinut că numărul culorilor pe care consumatorul este capabil să le distingă este limitat, deoarece acesta este rareori în poziţia de a compara în mod direct produse în nuanţe diferite de culori (hotărârea din cauza Libertel C-104/01, parag. 47). Această constatare trebuie interpretată în sensul că riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, poate surveni nu numai în caz de identitate, ci şi de similaritate între culoarea înregistrată ca marcă şi culoarea folosită de un terţ în activitatea comercială: odată ce o anumită culoare a fost înregistrată, s-a considerat că are caracter distinctiv, iar consumatorul este capabil să o distingă şi să identifice în raport de aceasta originea comercială a produselor, astfel încât poate exista risc de confuzie atunci când un terţ foloseşte o nuanţă diferită a acelei culori pe care o percepe distinct. Or, dacă poate exista risc de confuzie în acest caz, cu atât mai mult trebuie acceptat că protecţia mărcii de culoare operează şi pentru culori similare.
Argumentul că, din raţiuni de concurenţă loială, nu poate fi recunoscută titularului mărcii o protecţie extinsă, deoarece s-ar crea un monopol nejustificat asupra unei culori, interesează momentul înregistrării mărcii, şi nu cel al exercitării dreptului exclusiv conferit de marcă în cadrul unei cereri în contrafacere (de altfel, în acest fel a fost analizat de Curtea de Justiţie în cauza Libertel - parag. 44 60). Prin înregistrare, protecţia este asigurată în acelaşi mod oricărei mărci, inclusiv mărcilor constând într-o culoare unică, respectiv şi pentru culori similare celei înregistrate, în cadrul cererii în contrafacere cercetându-se existenţa unui risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere.
Faţă de cele expuse anterior, ar trebui, în principiu, ca simpla prezenţă a unei nuanţe lila, în cuprinsul unui semn complex utilizat de către pârâtă, să indice similaritatea culorii cu cea înregistrată ca marcă de către reclamantă, astfel încât criteriile şi mijloacele de comparare a culorilor la care se va face referire în continuare ar urma viza doar gradul de similaritate, necesar a fi stabilit în aprecierea globală a riscului de confuzie.
Cu toate acestea, acest aspect nu poate fi tranşat de către această instanţă de recurs, atât timp cât nu rezultă din considerentele deciziei recurate că instanţa de apel l-ar fi analizat şi ar fi stabilit cu certitudine situaţia de fapt.
Cât priveşte modul de comparare efectivă a culorilor, se observă că marca comunitară din 4 ianuarie 1996 constă în culoarea mov (lila), identificată prin codul internaţional P.
În privinţa culorii folosite de către pârâtă, prin concluziile scrise depuse de către pârâtă la dosarul primei instanţe (fila 316), s-a arătat că pe ambalajele Alfers sunt aplicate nuanţe de mov corespunzătoare codurilor P.P.B.
În acest context şi faţă de susţinerea reclamantei în sensul că pârâta foloseşte culori identice sau cvasi-identice (chiar dacă a extras din această împrejurare, după cum s-a arătat deja, o concluzie greşită cu privire la însăşi identitatea/similaritatea semnelor), compararea tonalităţii cromatice de pe ambalajele pârâtei cu cea care formează obiectul mărcilor reclamantei nu poate exclude raportarea la un cod de identificare a culorilor internaţional recunoscut. Dacă acest sistem este considerat relevant pentru înregistrarea unei culori ca marcă, dat fiind că este precis şi stabil (hotărârea din cauza Libertel C-104/01, parag. 37), pentru identitate de raţiune nu poate fi ignorat în cadrul unei cereri în contrafacere, în care determinarea eventualei atingeri aduse unei mărci implică examinarea elementelor unui semn compus care contribuie la impresia de ansamblu produsă de acest semn în memoria publicului vizat (hotărârea din cauza Bimbo C-591/12, parag. 34 şi 35).
Întrucât, pentru considerentele arătate, ambalajele reclamantei (chiar dacă ar fi fost depuse la dosar) nu interesează în cauză, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere mostre din nuanţele de culori identificate prin codurile menţionate, pe baza cărora să procedeze la compararea acestor nuanţe cu cele folosite efectiv de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat. Certificatul de înregistrare a mărcii nu este suficient, deoarece nu reflectă o imagine la fel de fidelă a nuanţei culorii înregistrate precum un eşantion conţinând culoarea identificată potrivit unui cod internaţional.
În privinţa pârâtei, identificarea culorilor folosite ar trebui să se realizeze pe baza aceluiaşi cod ca în cazul mărcii comunitare a reclamantei.
Este evident că nu pot fi excluse alte mijloace obiective de determinare a culorilor, a căror relevanţă şi utilitate ar trebui să formeze obiect al dezbaterilor contradictorii, atât timp cât scopul administrării unor astfel de probe este acela de a înlesni aprecierea similarităţii ori a gradului de similaritate, prin prisma percepţiei publicului relevant.
În ceea ce priveşte aspectul privind poziţia distinctivă autonomă a mărcilor în cadrul semnului complex, este evident că examinarea acestuia depinde de răspunsul la întrebarea dacă mărcile reclamantei se regăsesc, în mod identic sau similar, în semnul complex, aspect care nu a fost clarificat prin decizia recurată.
Întrucât instanţa de apel nu a analizat dacă şi în ce mod mărcile reclamantei au fost preluate în cadrul semnului utilizat de către pârâtă, nu a cercetat nici apărarea pârâtei în legătură cu utilizarea de culori diferite ca fundal pentru diferenţierea sortimentelor de napolitane (mov pentru cele cu cremă de cacao, verde pentru cremă de alune etc.). Această apărare a fost amintită într-un alt context, cel al caracterului dominant al celorlalte elemente de pe ambalaje, fără a se formula vreo apreciere cu privire la eventualul caracter neglijabil al celor două nuanţe de mov (pentru a se justifica ignorarea acestora în evaluarea imaginii de ansamblu a semnului complex folosit de către pârâtă).
Ar trebui cercetat dacă această apărare tinde la infirmarea aptitudinii culorilor folosite de a distinge produsele pârâtei de cele ale altor comercianţi, cât timp scopul folosirii ar fi doar acela al delimitării între ele ale propriilor produse, cu alte cuvinte, la negarea folosirii culorilor cu titlu de marcă. În caz afirmativ, ar trebui să se analizeze percepţia consumatorului în contextul folosirii curente a culorilor pe piaţa produselor de cofetărie, nu mai puţin, al caracterului distinctiv al mărcilor reclamantei, recunoscut prin înregistrare, stabilindu-se dacă o eventuală validare a apărării pârâtei pe acest aspect ar echivala cu o infirmare a aptitudinii mărcilor reclamantei de indica originea produselor (care nu este admisibilă în cauză).
Faţă de cele expuse, se constată că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită în cauză, dat fiind că instanţa de apel, în analiza similarităţii semnelor în conflict, s-a raportat în mod greşit la ambalajele produselor reclamantei, şi nu la forma în care mărcile acesteia au fost înregistrate, iar, pe de altă parte, nu a stabilit dacă şi în ce mod mărcile reclamantei au fost preluate în cadrul semnului utilizat de către pârâtă, respectiv nu a cercetat comparativ culoarea înregistrată ca marcă şi culorile folosite de către pârâtă şi nu a determinat dacă mărcile conservă o poziţie distinctivă autonomă în cadrul semnului.
În aceste condiţii, sunt incidente prevederile art. 314 C. proc. civ., nefiind posibilă cercetarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel, cât timp situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită.
Celelalte critici ale recurentei vizează alţi factori relevanţi în aprecierea globală a riscului de confuzie, anume gradul de similaritate a semnelor în conflict, similaritatea şi gradul de similaritate a produselor pentru care mărcile reclamantei au fost înregistrate şi a produselor comercializate de pârâtă, caracterul distinctiv pronunţat al mărcilor reclamantei, ca urmare a renumelui acestora în rândul consumatorilor.
Instanţa de apel nu a cercetat aceste aspecte, atât timp cât a ajuns la concluzia inexistenţei similarităţii semnelor. Această constatare este valabilă şi în cazul comparării produselor, întrucât instanţa, chiar dacă a reţinut că produsele sunt similare, a considerat că acest aspect este lipsit de relevanţă în condiţiile neîntrunirii similarităţii semnelor, motiv pentru care nu a dezvoltat vreun considerent în legătură cu similaritatea produselor.
Ca atare, criticile recurentei nu pot fi analizate de către această instanţă de recurs, urmând a fi, eventual, cercetate cu ocazia rejudecării apelului, în măsura în care se va stabili că semnele în conflict sunt similare.
2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, pe temeiul acestora titularul unei mărci poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său „un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia.”
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că norma în discuţie este aplicabilă, atunci când un terţ utilizează un semn identic sau similar cu marca, doar în ipoteza unor produse sau servicii diferite, nu şi în cazul în care produsele terţului sunt identice sau similare cu cele pentru care marca a fost înregistrată.
Chiar dacă situaţia de fapt în privinţa similarităţii semnelor nu este pe deplin lămurită, astfel cum s-a constatat prin prezenta decizie, este posibilă verificarea modului de aplicare a normei de către instanţa de apel din perspectiva celei de-a doua condiţii prevăzute de text, cea referitoare la legătura dintre produsele părţilor în conflict.
În acest context, se constată că susţinerile recurentei sunt fondate.
Dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. c) din lege nu trebuie interpretate literal, astfel cum a procedat instanţa de apel, ci prin prisma obligaţiei instanţei naţionale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul U.E., ceea ce înseamnă, atunci când este vorba despre o directivă, care nu produce, de regulă, efect direct în dreptul intern, obligaţia de interpretare a legii naţionale ce transpune directiva prin prisma textului şi a finalităţii acelui act.
Această obligaţie de rezultat, consacrată în dreptul U.E. (a se vedea, de exemplu, în materia dreptului de autor, hotărârea C.J.U.E. din cauza Stichting de Thuiskopie C-462/09, parag. 34, 39 şi 41), este reamintită ca atare în hotărârea pronunţată de Curte în cauza Adidas C-408/01 (în parag. 21 este citată jurisprudenţa istorică), hotărâre prin care este interpretat art. 5 parag. 2 al Directivei nr. 104/1989 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci şi care se impune ca atare şi în cauza de faţă, împreună cu hotărârea din cauza Davidoff C-292/00, după cum, în mod corect, s-a susţinut prin motivele de recurs, pentru considerentele ce vor fi expuse.
În conformitate cu art. 5 alin. (2) al Directivei nr. 104/1989, „Orice stat membru poate, de asemenea, să prevadă că titularul este îndreptăţit să interzică oricărui terţ să utilizeze, fără consimţământul său, în comerţ, orice semn identic sau similar mărcii pentru produse sau servicii care nu sunt similare celor pentru care marca este înregistrată, atunci când marca aceasta se bucură de renume în statul membru în cauză şi când prin utilizarea semnului obţine foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau renumele mărcii ori aduce atingere acestora.”
Norma este identică în conţinut cu art. 5 alin. (2) din actuala directivă nr. 95/2008, astfel încât jurisprudenţa Curţii conturată în interpretarea vechii directive este pe deplin valabilă şi în privinţa noii directive, pentru dispoziţiile echivalente.
Prin hotărârea pronunţată în cauza Adidas C-408/01, menţionată anterior, s-a arătat explicit (parag. 19 - 22) că dreptul de opţiune al legiuitorului naţional prevăzut de norma în discuţie vizează exclusiv posibilitatea preluării în dreptul intern a prerogativei titularului unei mărci renumite înregistrate, menţionate în art. 5 alin. (2) (deci, pentru produse/servicii diferite). S-a arătat că, odată recunoscut acel drept, statul trebuie să acorde o protecţie cel puţin la fel de extinsă aceluiaşi titular şi atunci când produsele/serviciile oferite de către terţ pentru un semn identic sau similar mărcii renumite înregistrate sunt identice sau similare celor pentru care marca renumită a fost înregistrată, pentru argumentele expuse în hotărârea Curţii din cauza Davidoff C-292/00 (parag. 24 şi 25).
Aşadar, dreptul de opţiune al statului membru are ca obiect însuşi principiul acordării unei protecţii extinse în beneficiul mărcilor renumite, fără a viza, însă, şi situaţiile în care aceasta se acordă, care sunt prevăzute chiar de către directivă, astfel cum a fost interpretată de către C.J.U.E., respectiv atât pentru produse/servicii identice sau similare, cât şi pentru produse/servicii diferite.
După cum s-a menţionat deja, Curtea a arătat explicit că, în aplicarea legii naţionale prin care a fost transpusă directiva, instanţele naţionale sunt ţinute să o interpreteze în lumina textului şi a finalităţii directivei (parag. 21).
În acest context, se reţine că Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice a prevăzut de la bun început protecţia extinsă a titularilor mărcilor înregistrate ce se bucură de renume în România (art. 35 alin. (2) lit. c), iar prin Legea nr. 66/2010, prin care a fost transpusă Directiva nr. 95/2008, nu s-a adus nicio modificare acestei norme (actualul art. 36 alin. (2) lit. c), ceea ce confirmă intenţia legiuitorului, în exercitarea opţiunii prevăzute de directivă, de a menţine atare protecţie extinsă.
Prin prisma celor expuse, instanţa naţională, în aplicarea dispoziţiei legale menţionate, are obligaţia să o interpreteze în sensul că vizează atât situaţia produselor/serviciilor diferite, cât şi situaţia produselor/serviciilor identice sau similare, ceea ce presupune o interpretare a fortiori a normei, şi nu una strict literală: dacă mărcile renumite sunt protejate împotriva atingerilor aduse de către terţi prin utilizarea semnului pentru produse diferite, cu atât mai mult trebuie să beneficieze de protecţie atunci când produsele comercializate de către terţ sunt identice sau similare cu cele pentru care marca a fost înregistrată.
Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. c), iar această constatare este valabilă şi în privinţa riscului de confuzie, r ecurenta susţinând în mod corect că norma nu este condiţionată de existenţa acestuia (ca în ipoteza art. 36 alin. (2) lit. b), fiind suficient riscul de asociere între semn şi marcă ( hotărârea din cauza Adidas C-408/01, răspunsul nr. 2 din dispozitiv).
După cum s-a arătat în debutul considerentelor acestei decizii, în privinţa mărcii comunitare rămân aplicabile prevederile Regulamentului nr. 207/2009, al cărui art. 9 alin. (1) lit. c) coincide, în esenţă, în conţinut cu art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
În aplicarea principiului efectivităţii, care guvernează dreptul U.E., această normă trebuie interpretată întocmai ca prevederea legală naţională, pentru a se asigura un tratament egal tuturor titularilor de mărci renumite. De altfel, C.J.U.E. a arătat explicit că se impune o aplicare coerentă a diferitor norme care, în ordinea juridică a U.E., au ca obiect mărcile, inclusiv a Regulamentului nr. 207/2009, care completează legislaţia U.E. în materie de mărci, deoarece acesta urmăreşte acelaşi obiectiv ca şi Directiva 2008/95, anume instituirea şi funcţionarea pieţei interne, ceea ce atrage necesitatea unei interacţiuni armonizate a celor două sisteme de mărci comunitare şi naţionale (hotărârea din cauza Malayisia Diary Industries C-320/12, parag. 35).
În consecinţă, urmează ca instanţa de apel să verifice dacă sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv art. 9 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 207/2009, în raport de existenţa similarităţii semnelor în conflict şi a riscului de asociere a acestora de către publicul relevant, indiferent dacă produsele sunt similare sau diferite.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în aplicarea art. 314 C. proc. civ., va c asa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta K.F.S.H. Gmbh împotriva Deciziei nr. 120/A din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3272/2014. Civil. Acţiune posesorie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2441/2014. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
