ICCJ. Decizia nr. 3272/2014. Civil. Acţiune posesorie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3272/2014
Dosar nr. 3430/98/2009
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data 24 septembrie 2009 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, sub nr. 3430/98/2009, urmare disjungerii de cererea principală din Dosarul nr. 1332/98/2009, cererea reconvenţională formulată de reclamanta SC L.M.P. SRL. Slobozia, prin care aceasta a chemat în judecată pe pârâta SC A.D.S. SRL Bucu, solicitând să se dispună: obligarea pârâtei să respecte dreptul reclamantei de folosinţă a terenurilor în suprafaţă de 3.627 mp şi 3.062 mp, situate în intravilanul comunei Bucu, judeţul Ialomiţa, asupra cărora are un drept de concesiune dobândit prin contractele din 11 ianuarie 2006 şi din 14 iunie 2007; stabilirea liniei de hotar ce desparte terenurile în suprafaţă de 3.627 mp şi 3.062 mp situate în intravilanul comunei Bucu, judeţul Ialomiţa, de restul de teren proprietatea comunei Bucu, pe care se află amplasat depozitul închiriat de pârâtă; obligarea pârâtei să ridice şi să desfiinţeze pe cheltuiala proprie gardul amplasat de aceasta între baraca metalică C2 şi gardul de la stradă, gardul amplasat între baraca metalică C2 şi C3 şi gardul amplasat între baraca metalică C3 şi gardul învecinat cu SN C.F.R. SA, situate toate pe terenul în suprafaţă de 3.627 mp ce i-a fost concesionat de comuna Bucu; obligarea pârâtei la plata de daune interese de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei de desfiinţare a gardurilor indicate anterior; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 674 şi 973 C. civ., Legea nr. 213/1998, O.U.G. nr. 54/2006, H.G. nr. 168/2007.
Anterior, în Dosarul nr. 1332/98, la data de 18 iunie 2009, reclamanta formulase cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv C.Z. Bucu, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei să îi respecte dreptul de folosinţă a terenurilor în suprafaţă de 3.627 mp şi 3.062 mp situate în intravilanul comunei Bucu, judeţul Ialomiţa, asupra cărora are un drept de concesiune dobândit prin contractul din 11 ianuarie 2006 şi prin contractul din 14 iunie 2007 şi stabilirea liniei de hotar ce desparte terenurile în suprafaţă de 3.627 mp şi 3.062 mp situate în intravilanul comunei Bucu, judeţul Ialomiţa, de restul de teren proprietatea comunei Bucu, pe care se află amplasat depozitul închiriat de pârâtă.
La aceeaşi dată, reclamanta a depus şi cerere de chemare în garanţie a com. Bucu prin Primar, solicitând obligarea pârâtei să îi garanteze dreptul de folosinţă a terenurilor în suprafaţă de 3.627 mp şi 3.062 mp situate în intravilanul comunei Bucu, judeţul Ialomiţa, asupra cărora are un drept de concesiune dobândit prin contractul din 11 ianuarie 2006 şi prin contractul din 14 iunie 2007 şi stabilirea liniei de hotar ce desparte terenurile în suprafaţă de 3.627 mp şi 3.062 mp situate în intravilanul comunei Bucu, judeţul Ialomiţa, de restul de teren proprietatea comunei Bucu, pe care se află amplasat depozitul închiriat de SC A.D.S. SRL.
La data de 22 octombrie 2009, pârâta SC A.D.S. SRL a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare din 22 februarie 2007 încheiat între reclamantă şi C.Z. Bucu cu privire la una baracă metalică notată C1 în planul de amplasament şi delimitare anexat la contract, în suprafaţă construită la sol de 444 mp.
În motivarea cererii reconvenţionale, pârâta a arătat, în legătură cu actele de vânzare-cumpărare privind activele proprietatea C.Z. Bucu, că acestea au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 din contractul de închiriere în care a fost inserată o clauză convenţională cuprinzând un drept de preferinţă sau un drept prioritar la cumpărare, potrivit cu care „pe timpul derulării contractului proprietarul nu poate înstrăina obiectul prezentului contract decât cu acordul locatarului şi cu respectarea legislaţiei în vigoare. În cazul vânzării la licitaţie publică a obiectului, chiriaşul are prioritate la un preţ egal oferit de alt licitant”.
A mai arătat că nu s-a ţinut nicio licitaţie, nu a fost înştiinţată pârâta de aşa ceva şi, în plus, a fost înstrăinată şi baraca metalică C1, în suprafaţă de 360 mp (444 mp conform schiţei cadastrale), care face obiectul actului adiţional nr. 226 din 01 august 2004 şi a contractului din 22 februarie 2007. Astfel, cele două părţi au acţionat cu rea credinţă în ceea ce priveşte înstrăinarea barăcii metalice închiriată de ea, nerespectând clauzele contractuale arătate anterior. Ca atare, convenţia acestora are la bază o cauză imorală.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948, 966, 969 şi art. 970 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 2898/F din 21 noiembrie 2013, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să respecte dreptul de folosinţă al reclamantei asupra terenurilor în suprafaţă de 3.627 mp şi 3.062 mp situate în intravilanul com. Bucu, a stabilit linia de hotar dintre terenul deţinut de reclamantă în concesiune, în suprafaţă de 6.689 mp şi terenul deţinut de pârâtă în baza contractului de închiriere pe traseul dintre pct. 4-12 pe o lungime de 71,93 m, aşa cum este prezentat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză întocmit de expert Bâcu Ion, a obligat pârâta să desfiinţeze şi să-şi ridice pe cheltuiala proprie gardul situat pe terenul concesionat de reclamantă între pct. 20-19-24-25-21-22-23-14 din anexa nr. 1 la raportul de expertiză întocmit de expert .B.I., a respins capătul de cerere formulat de reclamantă privind obligarea pârâtei la plata de daune interese, ca neîntemeiat, a admis cererea de chemare în judecată a altor persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, în contradictoriu cu intervenienta C.Z. Bucu, hotărârea fiindu-i opozabilă acesteia din urmă, a respins cererea reclamantei de chemare în garanţie a Comunei Bucu prin primar, judeţul Ialomiţa, ca neîntemeiată, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă, ca neîntemeiată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.300 lei, cheltuieli de judecată.
Cu privire la cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că motivul invocat de pârâta SC A.D.S. SRL, şi anume nerespectarea de către SC C. SA a clauzei cuprinse în art. 10 din contractul de închiriere, nu se încadrează în cauzele de nulitate absolută, întrucât nu este vorba de ocrotirea unui interes public, ci de interesul privat al părţilor, fiind vorba de nerespectarea unei clauze contractuale. Nu s-a dovedit cauza imorală şi nici complicitatea la fraudă a reclamantei, în condiţiile în care buna credinţă se prezumă. Contractul din 2007 a fost încheiat în urma unei licitaţii publice, la care putea participa şi pârâta în aceleaşi condiţii ca şi reclamanta.
Cererea pârâtei, formulată la cuvântul pe fond, de acordare a unui drept de folosinţă asupra a două dintre construcţii, fosa septică şi grupul sanitar, nu a fost analizată de tribunal faţă de data la care a fost dedusă judecăţii, neexistând un capăt al cererii reconvenţionale în acest sens.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC A.D.S. SRL, cale de atac calificată ulterior ca fiind apel, solicitând admiterea acestuia, iar, pe fond, desfiinţarea în parte a contractului atacat, cu posibilitatea pentru societate de a avea acces la fosa septică situată în imediata vecinătate a barăcii metalice.
În motivarea apelului, apelanta a susținut că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică numai cu privire la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale.
În cauză, obiectul contractului de închiriere din 16 aprilie 2002 îl constituie nu numai depozitul de mărfuri Bucu, în care funcţionează fabrica de produse zaharoase, dar și suprafaţa de 10.800 mp teren aferent împrejmuit; odată cu predarea acestor imobile au fost preluate şi celelalte utilităţi aflate pe teren, inclusiv fosa septică, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 14 martie 2002. Ulterior, s-a preluat în chirie și o baracă în suprafaţă de 360 mp, prin actul adiţional din 01 august 2004 (din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că are o suprafaţă construită la sol de 444 mp), pentru o perioadă de 15 ani.
Cu toate acestea, la data de 22 februarie 2007, C.Z. Bucu a înstrăinat către SC L.M. P. SRL baraca în suprafaţă de 360 mp, ignorând actul adiţional din 01 august 2004 la contractul de închiriere din 16 aprilie 2002, încheiat între C.Z. Bucu şi SC A.D.S. SRL, precum şi clauza inserată în art. 10 din acest contract, prin care s-a stabilit un drept de preferinţă sau un drept prioritar la cumpărare.
A mai arătat că buna credinţă nu poate fi prezumată în speţă, dimpotrivă, prevederile art. 969 şi 970 C. civ. au fost încălcate de C.Z. Bucu, cu ştiinţa reclamantei, astfel încât contractul de vânzare-cumpărare din n22 februarie 2007 cu privire la imobilul baracă metalică Cl este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.
În speță, nu s-a dovedit faptul că proprietara barăcii - C.Z. Bucu a înştiinţat pârâta despre intenţia de a scoate la licitaţie publică acest imobil sau alte utilităţi aflate pe terenul închiriat de către societate (inclusiv fosa septică), iar pretinsa licitaţie pentru baraca metalică a fost anunţată pentru data de 21 decembrie 2006, respectiv 28 decembrie 2006.
Intimata SC L.M.P. SRL a depus concluzii scrise.
Prin Decizia civilă nr. 230 din 8 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta SC A.D.S. SRL împotriva sentinţei civile nr. 2898 F din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, în contradictoriu cu intimatele SC L.M.P. SRL., com. Bucu prin primar şi C.Z. Bucu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În dovedirea cererii reconvenţionale apelanta a invocat actul adiţional nr. 226/01 august 2004 la contractul de închiriere din 2002, încheiat între SC A.D.S. SRL şi C.Z. Bucu.
Prin acest act adiţional s-a convenit modificarea art. 1 al contractului de închiriere din 2002, în sensul următor: obiectul contractului îl constituie închirierea depozitului de mărfuri Bucu, având o suprafaţă utilă de 2.150 mp și una baracă metalică având o suprafaţă de 360 mp pentru activitatea de producţie produse alimentare, destinaţia spaţiului putând fi modificată numai cu acordul scris al proprietarului. Restul clauzelor contractuale au rămas nemodificate.
Prin art. 10 din contractul de închiriere din 2002 s-a stabilit de către părţi ca, pe timpul derulării contractului, proprietarul să nu poate înstrăina obiectul contractului decât cu acordul locatarului şi cu respectarea legislaţiei în vigoare. În cazul vânzării la licitaţie publică a obiectului contractului, chiriaşul are prioritate la un preţ egal oferit de alt licitant.
A susţinut apelanta faptul că buna credinţă nu poate fi prezumată în speţă şi că prevederile art. 969 şi 970 C. civ. au fost încălcate de către părţile contractului de vânzare-cumpărare din 22 februarie 2007, astfel încât acesta este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.
Instanța de apel a apreciat că prima instanţă a reţinut, în mod corect, că nerespectarea de către C.Z. Bucu a clauzei prevăzute de art. 10 din contractul de închiriere nu reprezintă o cauză de nulitate absolută, întrucât dispoziţia contractuală menţionată nu ocroteşte un interes public, ci unul privat. Interesul ocrotit de dispoziţiile legale menţionate mai sus aparţine părţilor care au încheiat contractul de închiriere, modificat prin actul adiţional şi nu ocroteşte un interes public.
Pe de altă parte, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu s-a probat complicitatea la fraudă a reclamantei la cumpărarea bunului, iar prezumţia bunei credinţe a acesteia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost răsturnată.
Principiul ocrotirii bunei-credinţe exprimă cerinţa ca interesele celor ce participă cu bună-credinţă la raporturile juridice civile să fie temeinic proteguite faţă de cele ale participanţilor de rea-credinţă. În cauză, respectarea principiului ocrotirii bunei credinţe se impune cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare din 2007 a fost încheiat în urma unei licitaţii publice, la care putea participa şi pârâta, în aceleaşi condiţii ca şi reclamanta.
Împotriva decizieie de mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC A.D.S. SRL, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta a arătat că decizia civilă recurată este nelegală și netemeinică, întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, cererea sa nefiind corect analizată.
Astfel, așa cum s-a arătat în cererea reconvenţională, obiectul contractului de închiriere din 16 aprilie 2002 îl constituie nu numai depozitul de mărfuri Bucu, în care funcţionează fabrica de produse zaharoase, dar și suprafaţa de 10.800 mp teren aferent împrejmuit; odată cu predarea acestor imobile au fost preluate şi celelalte utilităţi aflate pe teren, inclusiv fosa septică, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 14 martie 2002, pentru toate acestea stabilindu-se o chirie iniţială de 1.200 dolari lunar. Ulterior, s-a preluat în chirie și o baracă în suprafaţă de 360 mp, prin actul adiţional din 01 august 2004 (din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că are o suprafaţă construită la sol de 444 mp). Termenul pentru care s-a încheiat acest contract este identic cu cel stabilit prin contractul din 2002, adică 15 ani.
Cu toate acestea, la data de 22 februarie 2007, C.Z. Bucu a înstrăinat către SC L.M.P. SRL această baracă, ambele entităţi ignorând actul adiţional şi clauza convenţională inserată în art. 10 din contractul de închiriere, prin care s-a stabilit un drept de preferinţă sau un drept prioritar la cumpărare, text potrivit cu care „pe timpul derulării contractului proprietarul nu poate înstrăina obiectul prezentului contract (se înţelege că şi obiectul actului adiţional) decât cu acordul locatarului şi cu respectarea legislaţiei în vigoare. În cazul vânzării la licitaţie publică a obiectului, chiriaşul are prioritate la un preţ egal oferit de alt licitant”.
Prin urmare, buna credinţă nu poate fi prezumată în cazul dedus judecăţii, ci, dimpotrivă, regula potrivit căreia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, inserată în art. 969 C. civ., a fost flagrant încălcată de intimata C.Z. Bucu, cu buna ştiinţă a intimatei SC L.M.P. SRL.
Așadar, în cauză pârâta a făcut dovada deplină a relei-credinţe a celor două părţi contractante, a complicităţii intimatei-reclamante la fraudă cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (baraca metalică se află în curtea recurentei pârâte, terenul aferent fiind împrejmuit de aceasta).
Nu există nicio dovadă că proprietara barăcii C.l., adică C.Z. Bucu, a înştiinţat pe pârâtă, deşi era obligatoriu, despre intenţia de a scoate la licitaţie publică acest imobil sau alte utilităţi aflate pe terenul închiriat de SC A.D.S. SRL, iar pretinsa licitaţie pentru baraca metalică a fost anunţată pentru data de 21 decembrie 2006, respectiv, 28 decembrie 2006, când niciunul din administratorii societăţii pârâte nu era în ţară, fiind sărbătorile de iarnă.
În condiţiile arătate, cu referire la art. 970 C. civ., contractul de vânzare-cumpărare din 22 februarie 2007 în privinţa imobilului baracă metalică C.l. este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală, motiv pentru care pârâta a solicitat admiterea recursului, iar, pe fond, modificarea deciziei Curţii de Apel, în sensul admiterii cererii reconvenţionale cum a fost formulată.
Examinând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea reconvenţională formulată în Dosarul nr. 3430/98/2009, pârâta SC A.D.S. SRL a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta SC L.M.P. SRL. şi intervenienta C.Z. Bucu, să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare din 22 februarie 2007 încheiat între reclamantă şi intervenientă, cu privire la baraca metalică notată C1 în planul de amplasament şi delimitare anexat la contract, în suprafaţă construită la sol de 444 mp.
Pârâta a susţinut că acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 10 din contractul de închiriere din 16 aprilie 2002, act ce cuprinde o clauză convenţională pentru un drept de preferinţă/drept prioritar la cumpărare, aşadar cu rea-credinţă. Ca atare, convenţia are la bază o cauză imorală.
În speţă, contractul de închiriere din 16 aprilie 2002 încheiat între C.Z. Bucu, pe de o parte, şi A.R.G. şi R.B.F., pe de altă parte, a avut ca obiect închirierea depozitului de mărfuri Bucu, având o suprafaţă de 2.400 mp ocupaţi la sol şi o suprafaţă utilă de 2.150 mp, pentru o perioadă de 15 ani, începând cu data de 01 mai 2002.
În contract, la art. 10, era stipulat că „pe timpul derulării contractului, proprietarul nu poate înstrăina obiectul prezentului contract decât cu acordul locatarului şi cu respectarea legislaţiei în vigoare. În cazul vânzării la licitaţie publică a obiectului contractului, chiriaşul are prioritate la un preţ egal oferit de un alt licitant”.
Prin actul adițional dinn 1 august 2004, pârâta SC A.D.S. SRL a închiriat, în aceleaşi condiţii, însă pentru o chirie mai mare, şi o baracă metalică având o suprafaţă de 360 mp, identificată ulterior ca fiind construcţia C1 în planul de amplasament.
Contractul de vânzare-cumpărare din 22 februarie 2007, contestat de pârâtă, a fost încheiat în baza licitaţiei întocmite la data de 29 decembrie 2006.
Înalta Curte, în raport de datele prezentate şi de criteriul de clasificare a nulităţii unui act juridic civil în absolută şi relativă, respectiv în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic civil contestat (în speţă, contractul de vânzare-cumpărare din 22 februarie 2007), reţine că nerespectarea dreptului de preferinţă/dreptului prioritar la cumpărare, clauză convenţională inserată într-un alt contract (în speţă, contractul de închiriere din 16 aprilie 2002, modificat prin actul adițional din 1 august 2004), nu atrage nulitatea absolută a convenţiei în litigiu, aspect constatat, de altfel, şi de instanţele de fond.
Întrucât prin art. 10 din contractul de închiriere (preluat şi de actul adiţional menţionat) se ocroteşte un interes de ordin privat, doar al părţilor contractante, nerespectarea clauzei în cauză nu poate atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 2007, astfel cum s-a solicitat prin cererea reconvenţională.
Înalta Curte constată, de asemenea, că pârâta SC A.D.S. SRL a invocat şi nulitatea actului juridic încheiat de reclamantă şi intervenientă pentru cauză imorală, respectiv pentru fraudă la lege.
În concret, cum au reţinut şi instanţele anterioare pe baza probatoriului administrat, pârâta (căreia îi revenea sarcina probei, conform art. 1169 C. civ.), nu a probat existenţa cauzei imorale, în acord cu dispoziţiile art. 968 C. civ., care stipulează: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Astfel, potrivit art. 967 C. civ., „Convenţia este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Prin această dispoziţie se instituie două prezumţii (prezumția de valabilitate a cauzei, indiferent că se menţionează ori nu acest element în instrumentum probationes şi prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce presupune că aceasta nu trebuie să fie dovedită, existența ei fiind prezumată de lege), ambele fiind prezumţii juris tantum. Prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic, acela trebuie să dovedească aceasta şi, în consecinţă, să răstoarne prezumţia.
În speţă, nu s-a probat cauza imorală, nici nu a fost răsturnată prezumţia bunei-credinţe a părţilor contractante la încheierea actului juridic civil contestat.
În plus, Înalta Curte mai reţine că, deşi pârâta a invocat drept cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 2007 frauda la lege, nu a justificat ce dispoziţii legale au fost încălcate la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de către terţi, respectiv reclamantă şi intervenientă, de natură a aduce atingere interesului public (numai în aceste condiţii putând invoca o cauză de nulitate absolută a actului în cauză).
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC A.D.S. SRL.
Întrucât recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii, Înalta Curte o va obliga, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata sumei de 5.000 lei, către intimata-reclamantă SC L.M.P. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată dovedite cu factura din 14 noiembrie 2014 (fila 20 dosar recurs).
În raport de faptul că onorariul de avocat a fost achitat, în totalitate, la data de 18 noiembrie 2014, conform extrasului de cont ataşat facturii de plată a onorariului de avocat, Înalta Curte constată că s-a făcut dovada că suma solicitată de intimata SC L.M.P. SRL. este aferentă şi pentru etapele procesuale anterioare. În recurs, aceasta a probat că suma de 5.000 lei este achitată conform contractului de asistență juridică din 30 aprilie 2013, încheiat anterior pronunţării hotărârii din apel.
În consecinţă, faptul că intimata-reclamantă SC L.M.P. SRL. nu a solicitat cheltuieli de judecată în fiecare etapă procesuală (în speţă, în apel), în condiţiile în care acestea au fost achitate, conform convenţiei părţilor abia acum, nu reprezintă un motiv care să împiedice acordarea lor în recurs, de vreme ce partea adversă în mod irevocabil a căzut în pretenţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A.D.S. SRL împotriva Deciziei nr. 230 din 8 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 5.000 lei, către intimata-reclamantă SC L.M.P. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2976/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3290/2014. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
