ICCJ. Decizia nr. 3349/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3349/2014
Dosar nr. 17148/63/2008**
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia civilă, la 15 noiembrie 2002, reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Craiova, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Dispoziţiei nr. 106 din 25 octombrie 2002 şi obligarea pârâtei să-i restituire, în natură, imobilul teren în suprafaţă de 2.274 mp, situat în Craiova, judeţul Dolj.
Pe parcursul procesului, contestatorul a depus o precizare la acţiune, arătând că înţelege să solicite în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, despăgubiri băneşti.
În ceea ce priveşte această cerere, a solicitat, totodată, introducerea în cauză a (A.P.A.P.S. şi a Statului Român, prin M.F.P., care au fost citaţi în calitate de pârâţi.
Prin cererea de intervenţie în interes propriu depusă la 17 februarie 2004, I.I. a arătat că este succesorul în drepturi al reclamantului, în baza contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 13 februarie 2004 de B.N.P. T.M.D., şi a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 107 din 25 octombrie 2002 emisă de SC S. SA, obligarea acesteia la restituirea, în natură, a imobilului în litigiu, iar, în subsidiar, despăgubiri băneşti. Instanţa a dispus citarea cumpărătorului de drepturi litigioase, I.I., în calitate de reclamant, în locul reclamantului iniţial.
La 25 mai 2004, s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, iar la 24 mai 2006, I.I. a solicitat repunerea pe rol a cauzei în temeiul art. 245 din acelaşi cod. S-a depus la dosar Decizia nr. 80 din 25 ianuarie 2006 a Tribunalului Dolj.
În şedinţa din 4 iulie 2006, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatorului, în raport de dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 790 din 4 iulie 2006, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a respins contestaţia formulată de reclamantul M.C. şi continuată de succesorul în drepturi al acestuia, I.I., în contradictoriu cu pârâţii SC S. SA Craiova, Statul Român, prin M.F.P., şi A.V.A.S.; s-a respins cererea pârâtei SC S. SA Craiova privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut lipsa calităţii procesuale active a contestatorului I.I., în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât dobânditorii de drepturi litigioase nu intră în categoria persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege.
Prin Decizia civilă nr. 373 din 27 martie 2007, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamantul M.C., a desfiinţat sentinţa civilă sus-menţionată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Dolj. A respins apelul declarat de intervenientul I.I.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că apelantul reclamant M.C. a iniţiat procedura administrativă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificând Primăria municipiului Craiova cu cererea din 2001, finalizată cu emiterea Dispoziţiei nr. 7491/2002, prin care s-a înaintat, spre competentă soluţionare, cererea reclamantului privind restituirea, în natură, a suprafeţei de 2.274 mp, situată în Craiova, plus 726 mp, moştenire de la tatăl său.
Sesizată cu notificarea formulată de reclamant, pârâta SC S. SA a emis Dispoziţia nr. 106 din 25 octombrie 2002, prin care a dispus, în temeiul art. 272 din Legea nr. 10/2001, înaintarea dosarului instituţiei care a efectuat privatizarea - A.P.A.P.S. (fost F.P.S. Dolj).
În atare situaţie, reclamantul M.C. şi-a precizat acţiunea la 18 martie 2003, cadrul procesual fiind extins prin introducerea în cauză a Statului Român şi A.P.A.P.S.
În cauză, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu intervenientul I.I., prin care a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 106 din 25 octombrie 2002 emisă de pârâta SC S. SA, obligarea acesteia la restituirea, în natură, a imobilului, iar, în subsidiar, acordarea de despăgubiri băneşti.
A motivat intervenientul că este succesorul în drepturi al reclamantului M.C., astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 13 februarie 2004 de B.N.P., T.M.D.
În cadrul procesual extins şi în raport de probatoriul administrat, Tribunalul a reţinut incidenţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active atât a reclamantului, cât şi a intervenientului, apreciere eronată în ceea ce priveşte persoana reclamantului M.C.
În materia Legii nr. 10/2001, sfera persoanelor care beneficiază de procedurile acestei legi cuprinde persoanele fizice şi juridice, foşti proprietari ai imobilelor preluate abuziv în proprietatea statului, în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi succesorii în drepturi ai acestora, sferă reglementată de art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din actul normativ menţionat.
În consecinţă, foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv sunt cei incluşi în categoria persoanelor îndreptăţite şi tot ei sunt legitimaţi, în cazul în care sunt interesaţi, să conteste decizia organului administrativ.
În speţă, doar reclamantul M.C. face parte din sfera persoanelor îndreptăţite, întrucât acesta a formulat acţiune atât în nume propriu, ca fost proprietar, în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a), cât şi ca moştenitor legal, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitate dovedită cu certificatul de naştere, certificatul de moştenitor din 13 septembrie 2001 emis de B.N.P., M.D., suplimentul la certificatul de moştenitor din 1985 emis de notariatul de Stat Judeţean Dolj.
A parcurs procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, a uzat, ulterior, de faza judiciară ce se derulează în prezent.
Împrejurarea că reclamantul M.C. a înstrăinat drepturile litigioase privind procesul ce se desfăşoară în prezent către intervenientul apelant I.I., prin contractul de vânzare-cumpărare din 2004, autentificat de B.N.P., T.M.D., nu-l lipseşte pe reclamant de beneficiul calităţii de persoană îndreptăţită.
Dreptul litigios, suspus unei contestaţii judiciare, poate forma obiectul vânzării (cesiunii), indiferent că este un drept real sau de creanţă, inclusiv drept de proprietate intelectuală sau drepturi succesorale.
Întrucât această vânzare are ca obiect şansele câştigării/pierderii procesului, contractul este aleatoriu, astfel încât vânzătorul nu garantează existenţa dreptului cedat, care ar echivala cu garantarea câştigării procesului, ceea ce nu este posibil.
În consecinţă, intervenientul apelant I.I., succesor cu titlu particular, nu se poate considera persoană îndreptăţită în condiţiile şi în sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea recurge la procedura acestei legi, în vederea restituirii, în natură, a imobilului.
De altfel, intervenientul I.I. nici nu a parcurs procedura administrativă prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci a trecut direct la faza judiciară.
Eventualele pretenţii pe care intervenientul le poate ridica pot fi valorificate printr-o altă acţiune, întrucât prezenta judecată nu priveşte valabilitatea şi efectele juridice între părţi ale contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase.
Faţă de considerentele expuse, s-au apreciat întemeiate doar criticile reclamantului şi au fost reţinute, cu consecinţa admiterii apelului declarat de această parte.
Pentru aceleaşi considerente, reţinându-se că, în mod corect, s-a stabilit de către instanţa de fond că intervenientul apelant nu are calitate procesuală activă, apelul declarat de acesta a fost respins.
Soluţia Curţii de Apel a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 1901 din 20 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de SC S. SA Craiova împotriva Deciziei nr. 373 din 7 martie 2007, în esenţă, pentru aceleaşi argumente avute în vedere şi de instanţa de apel.
Rejudecând cauza, Tribunalul Dolj, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 289 din 6 iulie 2010, a respins acţiunea formulată de reclamantul M.C.
În ceea ce priveşte excepţiile invocate pe parcursul procesului, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., şi a respins aceeaşi excepţie vizând pe pârâtele SC S. SA şi A.V.A.S.; a respins şi excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamantul a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 106/2002 emisă de SC S. SA şi stabilirea măsurilor reparatorii, respectiv restituirea, în natură, a suprafeţei de teren de 2.247 mp, din care suprafaţa de 1.650 mp reprezintă dreptul său propriu, conform actului de donaţie din 23 martie 1943, iar diferenţa reprezintă moştenire de pe urma defunctului său tată, M.D., fiul lui M.Ş., devenit P.Ş.
Ca modalitate de preluare, a arătat că terenul a trecut la stat în mod abuziv, fără titlu şi fără acte, iar, în prezent, este situat în incinta SC S. SA.
Sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 23 din Legea nr. 10/2001, art. 1 lit. e) din Normele Metodologice.
Pentru a putea face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de textele de lege mai sus menţionate este necesar a se proba existenţa dreptului de proprietate la momentul naţionalizării terenurilor, precum şi preluarea abuzivă de către stat a dreptului de proprietate.
Aceste condiţii se circumscriu în sintagma „dovedirii continuităţii dreptului de proprietate”.
Cu toate că reclamantul avea posibilitatea concretă de a face dovada continuităţii dreptului de proprietate, chiar şi prin martori, în cazul inexistenţei înscrisurilor, acesta a ales să invoce prezumţii simple, din care ar rezulta o potenţială preluare abuzivă a terenurilor sale, fără a fi îndeplinite condiţiile art. 1203 C. civ., respectiv nu au puterea de a naşte probabilitatea şi nu sunt coroborate cu alte probe concludente şi utile cauzei.
Astfel, în ceea ce priveşte dovada proprietăţii şi continuităţii acesteia, reclamantul se prevalează doar de contractul de donaţie din 23 martie 1943, prin care a primit un sfert din 6.500 mp plus a patra parte din construcţiile existente, fără a proba că, la momentul preluării, terenul se mai afla în patrimoniul său.
Reţinând, în raport de data încheierii contractului de donaţie, 23 martie 1943, şi de data naşterii reclamantului, 27 mai 1937, că acesta avea vârsta de 6 ani şi, până la împlinirea vârstei de majorat, nu avea posibilitatea să facă acte de dispoziţie referitoare la teren, totuşi, la data indicată ca fiind a preluării, anul 1983, acesta era o persoană deja majoră, cu capacitate de exerciţiu deplină, capabilă, în raport de aceasta, să efectueze acte juridice, dar, în special, să cunoască situaţia imobilelor din patrimoniu. Reclamantul a ales, însă, să arate că terenul a trecut în proprietatea statului; în fapt, Trustul de Construcţii intra în fiecare zi în curtea familiei, ocupând circa 10 mp, ipoteză neplauzibilă chiar şi pentru perioada de referinţă în care se pretinde că a operat preluarea. Modalitatea de preluare nu a fost justificată prin niciun mijloc de probă.
Este adevărat că reclamantul a solicitat proba testimonială, a cărei discutare a fost prorogată, însă nu a stăruit în administrarea acesteia, iar probele administrate nu relevă cele pretinse.
Reclamantul susţine că, în modalitatea expusă, a fost preluată întreaga suprafaţă de 6.500 mp, incluzând-o şi pe a sa, de 1.650 mp.
Or, din certificatele de moştenitor depuse la dosarul cauzei, emise de pe urma defunctului P.Ş., care, sub numele de M.Ş., a încheiat actul de donaţie, rezultă că, la decesul acestuia, în patrimoniul său, în anul 1970, se mai găsea suprafaţa de 1.117 mp, menţiuni stipulate atât în certificatul de moştenitor din 29 decembrie 1970, cât şi în suplimentul la certificat din 14 mai 1971, acest din urmă act făcând menţiunea că, încă din anul 1967, defunctul a închiriat terenul Trustului de Construcţii.
Ca atare, la data morţii lui P.Ş., indicat ca bunic patern, în patrimoniul acestuia se mai găsea doar suprafaţa de 1.117 mp
Aceeaşi suprafaţă este indicată în certificatul de moştenitor din 7 iulie 1982 şi în suplimentul la acesta, din 16 ianuarie 1985, emise de pe urma defunctului M.D., tatăl reclamantului, pentru ca, în anul 1983, în temeiul Decretului nr. 269/1983, să se dispună exproprierea lui D.M. şi moştenitorii, cu suprafaţa de 817 mp şi construcţii în suprafaţă de 218 mp
În cauză, reclamantul solicită stabilirea drepturilor în temeiul legii de reparaţie atât pentru suprafaţa înscrisă în contactul de donaţie, cât şi în calitate de moştenitor al tatălui său, pretinzând că, de pe urma acestuia, din totalul de 500 mp, scăzând terenul donat, de 1.650 mp, au rămas 4.875 mp, din care tatăl său avea dreptul la cota de 1/5, ce i se cuvine.
Mai susţine că numitul M.Ş., donator în contractul de donaţie, este una şi aceeaşi persoană cu P.Ş., şi este bunicul său. În justificarea acestui fapt a depus la dosarul cauzei, în copie, două declaraţii extrajudiciare de martor, fără a dovedi, prin vreun act de stare civilă sau de autoritate, schimbarea numelui persoanei indicate, persoană care s-a născut cu numele de P.Ş., a încheiat contractul de donaţie pe numele de M.Ş., pentru ca, la decesul său, să fie înscris cu numele de P.Ş.
În lipsa unor acte de stare civilă, singurele în măsură să facă dovada identităţii, conform dispoziţiilor art. 1 raportat la art. 13 din Legea nr. 119/1996, şi sub acest aspect, reclamantul a ales să invoce simple prezumţii.
A mai reţinut prima instanţă că, la dosarul cauzei, nu există niciun act de proprietate al lui M.Ş. sau P.Ş., cu privire la suprafaţa de 6.500 mp, singura menţiune referitoare la această suprafaţă fiind înscrisă în contractul de donaţie, din conţinutul căruia rezultă că redactorul a fost scutit de obligaţia verificării de sarcini.
Terenul de 1650 mp (din contractul de donaţie), astfel cum a fost evidenţiat de reclamant ca fiind în patrimoniul pârâtei SC S. SA, nu a fost identificat în raportul judiciar întocmit în cauză, concluziile lucrării fiind neechivoce în acest sens; expertul a argumentat că, în lipsa oricăror dovezi clare şi pertinente, a planurilor parcelare şi a oricăror schiţe la care să raporteze configuraţia terenului, stabilirea vecinătăţilor, nu poate identifica terenul ca fiind situat în incinta societăţii pârâte.
În acelaşi raport a fost individualizată doar suprafaţa de 817 mp, preluată în temeiul Decretului nr. 269/1983, de la M.D. şi moştenitorii, conform actelor depuse la dosar, faţă de care se reţine că, pentru cota ce i s-ar fi cuvenit reclamantului, a fost emisă de Primăria municipiului Craiova, în procedura Legii nr. 10/2001, Dispoziţia nr. 7491 din 15 octombrie 2002, prin care i s-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 326 mp
În concluzie, reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii şi preluării abuzive, conform art. 3 alin. (1) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel încât acţiunea a fost apreciată ca neîntemeiată, fiind respinsă ca atare.
Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat apel reclamantul M.C..
Prin Decizia nr. 97 din 14 decembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentinţa apelată, în sensul admiterii, în parte, a contestaţiei în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA şi A.V.A.S. şi respingerii faţă de Statul Român, reprezentat de M.F.P., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A fost obligată pârâta A.V.A.S. să emită decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri în cuantum de 4.390.455 lei, reprezentând echivalentul a 970.100 euro pentru suprafaţa de 1.792,5 mp, preluată abuziv.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut că reclamantul este persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitate dovedită cu certificatul de naştere şi certificatele de moştenitor depuse la dosar.
Reclamantul a făcut dovada proprietăţii terenului de 1650 mp, solicitat în nume propriu prin notificare, cu actul de donaţie încheiat la 23 martie 1943.
Totodată, a solicitat şi partea de teren ce-i revenea de la tatăl său, M.D., moştenitor legal al lui M.Ş. (P.Ş.).
La dosarul cauzei există certificatul de moştenitor din 1970 emis de Notariatul de Stat Judeţean Dolj, ca urmare a dezbaterii succesiunii defunctului M.Ş., în care apar consemnaţi 5 moştenitori legali, printre care şi tatăl reclamantului, M.D., în calitate de fiu.
Coroborând acest certificat de moştenitor cu cele două declaraţii notariale autentificate, în care se menţionează că P.Ş. şi M.Ş. sunt una şi aceeaşi persoană, instanţa a considerat că reclamantul a făcut dovada că este îndreptăţit să culeagă şi cota succesorală ce i-a revenit tatălui său, M.D., pentru care numai el a formulat notificare, în calitate de moştenitor.
În ceea ce priveşte dovada preluării abuzive, la dosarul cauzei (fila 86 apel), există un proces verbal încheiat la 28 septembrie 1983 de către reprezentanţii I.J.G.C.L. Dolj şi I.C.R.A.L. Craiova, prin care se descrie imobilul situat în Craiova, compus din 817 mp şi 218 mp suprafaţă construită, propus pentru preluare abuzivă conform Decretului nr. 183/1983 şi Decretului nr. 269/1983.
În acest proces verbal sunt consemnate numele lui M.D. şi moştenitorii şi se menţionează că locatarii vor deveni chiriaşi ai I.J.G.C.L. Dolj.
La fila 85 apel, există un stat de plată a despăgubirilor ce au fost încasate de reclamant şi de ceilalţi moştenitori ai lui M.Ş. pentru imobilul preluat abuziv, situat în Calea Bucureşti, nr. 193.
La rubrica „suma totală” se constată că reclamantul a primit o sumă dublă faţă de ceilalţi moştenitori, ceea ce conduce la ideea că acesta a primit despăgubiri atât în nume propriu, pentru partea din imobil donată, cât şi pentru partea ce-i revenea de pe urma tatălui său.
Pentru cota de teren ce-i revine reclamantului de la tatăl său, M.D., acesta a depus la dosar certificatul de moştenitor din 1970 emis de Notariatul Judeţean de Stat Dolj, privind succesiunea bunicului său, în care, în masa succesorală, intră suprafaţa de 3/4 din suprafaţa de 1.117 mp teren cu construcţii, situat în Craiova, precum şi certificatul de moştenitor din 1982 emis de acelaşi notariat, în urma dezbaterii succesiunii tatălui reclamantului, M.D.
În acest certificat se consemnează, în masa succesorală, 3/20 din suprafaţa de 1.117 mp, succesiunea fiind culeasă de patru moştenitori legali, printre care şi reclamantul.
Făcându-se dovada preluării abuzive a terenurilor solicitate, rămâne în discuţie modalitatea de reparaţie şi cota succesorală pe care urmează să o culeagă reclamantul.
Din precizările scrise şi din interogatoriul luat, rezultă că acesta a beneficiat de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 326 mp, prin Dispoziţia nr. 7491/2002 emisă de Primăria municipiului Craiova, pentru cota ce-i revenea de pe urma tatălui său pentru suprafaţa de 817 mp, preluaţi în 1983, urmând să beneficieze de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 1.650 mp, ce i-a fost donată, şi pentru suprafaţa de 142,5 mp, ce i-ar fi revenit din cei 1.117 mp, de pe urma tatălui său.
Suprafaţa de 6.500 mp nu a putut fi localizată de către experţi, singurul punct cardinal ce o leagă de incinta SC S. SA este punctul cardinal M-zi, ce se referă la şoseaua Craiova-Bucureşti, cât şi amplasarea suprafeţei de 817 mp preluată în 1983, însă instanţa a reţinut, ca argument în sprijinul amplasării terenului solicitat în incinta pârâtei, certificatul de moştenitor 648/1971 emis de Notariatul de Stat Judeţean Dolj, în care terenul de 1300 mp, ce face parte din suprafaţa totală de teren, a fost închiriat T.C. Oltenia (actuală SC S. SA) de către bunicul reclamantului, P.Ş., terenul fiind moştenit de acesta de la părinţii săi.
Faţă de împrejurarea că pârâta este societate privatizată integral, astfel cum rezultă din certificatul emis de registrul comerţului (filele 81-89 din Dosarul nr. 17148/63/2008), acesteia îi revine obligaţia de a emite o decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului, în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În atare situaţie, în mod corect a fost emisă Decizia nr. 106/2002 de către SC S. SA, prin care a înaintat dosarul către pârâta A.V.A.S.; în consecinţă, nu se impune anularea deciziei menţionate.
Chiar dacă A.V.A.S. nu a emis o dispoziţie sau o decizie prin care să soluţioneze notificarea formulată de reclamant, instanţa este competentă să analizeze fondul cauzei, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 20/2207 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.
Pentru aceste motive, instanţa a admis apelul, a admis, în parte, contestaţia faţă de pârâtele SC S. SA şi A.V.A.S. şi a respins-o faţă de Statul Român, prin M.F.P., pentru lipsă de calitate procesuală pasivă.
Sub acest ultim aspect, Curtea a considerat că atât în vechea reglementare a legii, cât şi din perspectiva textului în vigoare, calitatea procesuală pasivă a statului poate fi atrasă doar în situaţia în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată (art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001); în speţă, nu se regăseşte această ipoteză, deoarece unitatea deţinătoare a fost identificată.
Având în vedere evaluarea făcută de expert Danciu Dănuţ, pe care instanţa şi-a însuşit-o, a fost obligată pârâta A.V.A.S. să facă o propunere de despăgubiri în cuantum de 4.390.455 lei, reprezentând echivalentul a 970.100 euro pentru suprafaţa de 1.792,5 mp preluaţi abuziv (1.650 mp în nume propriu şi diferenţa de 142,5 mp, ce-i revenea tatălui reclamantului).
Împotriva deciziei sus-menţionate au declarat recurs reclamantul M.C. şi pârâtele SC S. SA şi A.V.A.S.
Prin Decizia nr. 3940 din 24 septembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis recursurile declarate de reclamantul M.C. şi de pârâtele A.A.A.S. şi SC S. SA împotriva Deciziei nr. 97 din 14 decembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
S-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Înalta Curte a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC S. SA, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa a apreciat că acesta este fondat, întrucât decizia atacată cuprinde o motivare contradictorie şi o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, deşi, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, pârâta sus-menţionată a emis Decizia nr. 106/2002, prin care a înaintat notificarea reclamantului şi documentele anexă către pârâta A.V.A.S., şi că nu se impune, sub acest aspect, anularea deciziei, pe de altă parte, prin dispozitivul deciziei recurate, fără a anula decizia, a dispus admiterea, în parte, a contestaţiei faţă de pârâtele SC S. SA şi A.V.A.S. şi respingerea faţă de Statul Român, prin M.F.P., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Există contradicţie între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, motivarea din considerente, referitoare la legalitatea Deciziei nr. 106/2002 emisă de SC S. SA conducând la respingerea acţiunii faţă de această pârâtă, contrar soluţiei din dispozitiv, în sensul admiterii contestaţiei faţă de pârâta respectivă.
Înalta Curte a constatat, totodată, că este întemeiată şi critica recurentei pârâte referitoare la greşita interpretare şi aplicare a art. 3 alin. (1) lit. a) şi a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu referire la dovedirea calităţii recurentului, de persoană îndreptăţită.
Potrivit dispoziţiilor art. 3.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, sarcina probei deţinerii proprietăţii incumbă reclamantului.
Conform art. 1 şi art. 13 din Legea nr. 119/1996, singurele în măsură să facă dovada identităţii unei persoane sunt actele de stare civilă.
În lipsa unor asemenea acte, inadvertenţele rezultate din înscrisurile depuse la dosar, în ce priveşte pe P.Ş., indicat ca bunic patern, nu au fost, pe deplin, lămurite.
În speţă, dovada proprietăţii s-a reţinut a fi făcută prin contractul de donaţie din 23 martie 1943, prin care reclamantul a primit cota de 1/4 din 6.500 mp şi din construcţiile existente, dar nu s-a făcut, în niciun fel, dovada din care să rezulte că, la momentul preluării, terenul se mai afla în patrimoniul său.
Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că P.Ş., indicat ca bunic patern, şi-ar fi schimbat numele în „M.Ş.”, încheind actul de donaţie sub acest nume, pentru ca, apoi, să revină la numele „P.Ş.”, pe care s-a înregistrat şi decesul.
Problema calităţii procesuale active în contestaţia întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, condiţie de exercitare a dreptului material la acţiune, justificată de reclamant, după cum s-a dezlegat în mod irevocabil în faza procesuală anterioară, nu se confundă, însă, cu problema calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chestiune ce ţine de însuşi fondul dreptului dedus judecăţii; această chestiune nu a fost dezlegată prin considerentele deciziilor respective, ci prin decizia recurată, criticată, din acest punct de vedere, de recurenta pârâtă SC S. SA.
În consecinţă, se impune completarea probatoriilor pentru lămurirea inadvertenţelor rezultate din probele administrate, în ceea ce priveşte dovada calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului, hotărârea recurată fiind sumar motivată sub acest aspect, ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conducând la casarea deciziei recurate, în condiţiile imposibilităţii analizei legalităţii sale în cadrul recursului.
Faţă de considerentele expuse în analiza recursului pârâtei SC S. SA, Înalta Curte a considerat că nu se mai impune examinarea celorlalte critici formulate de recurentă şi nici a criticilor reclamantului, vizând modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pentru o soluţionare unitară a cauzei, au fost admise şi recursurile declarate de reclamant şi de pârâta A.P.A.P.S. (fostă A.V.A.S.), criticile formulate de aceste părţi urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării apelului.
În rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. 17148/63/2008**.
Pe parcursul procesului, a decedat apelantul reclamant M.C., fiind citat fiul acestuia, M.M., în calitate de unic moştenitor.
În vederea lămuririi aspectelor sesizate prin decizia de casare, Curtea a pus în discuţia părţilor necesitatea completării probatoriului administrat, sub aspectul întinderii dreptului de proprietate al reclamantului la data preluării, al dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii de pe urma autorului P.Ş.
Au fost depuse la dosar, în copie, înscrisuri emise în aplicarea decretului de expropriere, precum şi de la registrul agricol. S-a făcut, de asemenea, dovada că s-au solicitat noi înscrisuri de la autorităţile statului, respectiv hărţile întocmite cu ocazia exproprierilor succesive ale imobilelor din zona în care se susţine că s-a aflat terenul, înscrisuri ce nu au fost depuse, deşi s-au acordat mai multe termene în cauză.
Instanţa a solicitat intimatei SC S. SA să facă verificări în arhiva proprie pentru a afla dacă contractul de închiriere menţionat în certificatul de moştenitor din 1971 se află în arhiva societăţii; la termenul din 26 martie 2014, pârâta a învederat instanţei că, contractul de închiriere menţionat nu a fost găsit în arhiva societăţii, că s-a luat legătura cu personalul preluat de la vechiul Trust de Construcţii Dolj (din care s-a desprins SC S. S.A.) şi, din discuţiile purtate, a rezultat că nimeni nu cunoaşte despre existenţa vreunui contract.
Prin Decizia civilă nr. 2965 din 14 iulie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.C., continuat de moştenitorul M.M.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea de Apel a constatat următoarele:
În aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, persoana care pretinde că este îndreptăţită la obţinerea de măsuri reparatorii are obligaţia de a face dovada calităţii de persoană îndreptăţită. Aceasta presupune dovada împrejurării că a avut în proprietate un bun ce intră în sfera de aplicare a acestei legi, că a fost deposedată abuziv de bunul solicitat în perioada de referinţă a legii, respectiv că are calitatea de moştenitor în raport cu o persoană care a avut în proprietate un bun ce intră în sfera de aplicare a acestei legi şi care a fost deposedată abuziv în perioada de referinţă a legii.
În rejudecare, s-a pus în vedere părţilor să depună, pe cât posibil, noi înscrisuri din care să rezulte legătura de filiaţie dintre P.Ş. şi M.D., fără ca astfel de înscrisuri, pertinente, să fi fost depuse.
Având în vedere faptul că, după decesul lui P.Ş., a fost emis un certificat de moştenitor, necontestat, în care se atestă calitatea de moştenitor, descendent de gradul I, a lui M.D., faptul că, şi după decesul acestuia din urmă, a fost eliberat certificat de moştenitor în care a fost inclusă, în masa succesorală, cota dobândită de la P.Ş., certificat de moştenitor, de asemenea, necontestat, precum şi aspectul că, urmare a exproprierii ce a intervenit în anul 1983, pentru imobilul din Craiova, s-au stabilit şi acordat despăgubiri tuturor moştenitorilor menţionaţi în certificatul de moştenitor eliberat după P.Ş., drepturile succesorale ale acestora nefiind contestate, se impune concluzia că nu există elemente pentru a se nega, în prezent, calitatea de moştenitor a lui M.D. (tatăl reclamantului M.C.) după autorul P.Ş. Această concluzie este confirmată şi de declaraţiile autentice a doi martori, analizate în ciclurile procesuale anterioare.
Referitor la întinderea dreptului de proprietate, în speţă, prin notificarea din 2001, M.C. a solicitat măsuri reparatorii pentru o suprafaţă de 1.650 mp teren (situată în Craiova), pentru care susţine că a fost proprietar la momentul deposedării în baza unui contract de donaţie încheiat în anul 1943. A mai solicitat, de asemenea, măsuri reparatorii şi pentru o suprafaţă de 726 mp, situată în acelaşi punct, teren cu privire la care a arătat că era moştenire de la tatăl său, M.D. (reprezentând 3/20 din 4,840 mp).
Pentru terenul solicitat în nume propriu, a depus, la dosar, contractul de donaţie încheiat în anul 1943, act din care rezultă că numitul M.Ş. a donat nepotului său, M.C., cota de 1/4 dintr-o suprafaţă de 6.500 mp teren şi din construcţiile existente pe aceasta, bunuri situate în comuna suburbană Bordeiul Dolj, învecinată la R, A.P., la A-moştenitorul Z.D., la M., zi-Şoşeaua Naţională Craiova-Bucureşti, la M., noapte cu N.P.
Din înscrisul menţionat, precum şi din cele ulterioare (respectiv actele întocmite în anul 1983, urmare exproprierii, certificatul de moştenitor emis la decesul lui M.D.), rezultă că nu s-a realizat o ieşire din indiviziune între M.C. şi titularii dreptului de proprietate, cu privire la restul suprafeţei de teren (P.Ş. până la deces şi, ulterior, moştenitorii acestuia). Astfel, în certificatul de moştenitor din 1982, după M.D., este menţionată, ca făcând parte din masa succesorală, cota de 3/20 din terenul şi construcţiile din Craiova; această cotă a rezultat ca urmare a divizării cotei de ¾ din imobil, rămasă la decesul lui P.Ş., către cinci descendenţi. Menţinerea stării de indiviziune explică, de asemenea, faptul că M.C. a solicitat şi a primit despăgubiri în urma exproprierii, atât pentru cota ce i se cuvenea în calitate de moştenitor al lui M.D., cât şi în nume propriu, pentru cota de 1/4 din bunuri, dobândită prin actul de donaţie.
Având în vedere vechimea înscrisului, anul 1943, ce atestă existenţa bunurilor - 6.500 mp teren şi construcţii - în proprietatea autorului P.Ş. şi înstrăinarea către M.C. a cotei de 1/4 din acestea, s-a solicitat să se facă dovada că terenul pretins spre restituire a fost păstrat în proprietate de titularii dreptului, de-a lungul timpului. Deşi cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, nu s-a probat până la ce dată P.Ş., donatorul, şi, respectiv M.C., au avut în proprietate întreaga suprafaţă menţionată în act şi modul în care au fost deposedaţi.
Dimpotrivă, din certificatul de moştenitor întocmit în anul 1970, ca urmare a decesului autorului P.Ş., rezultă că, la acea dată, din imobilul teren indiviz de 6.500 mp doar 1.117 mp, situaţi în Craiova, se mai aflau în coproprietatea lui P.Ş. şi M.C., cota de 3/4 din această suprafaţă fiind inclusă în masa partajabilă a autorului P.Ş. Referitor la vecinătăţile acestui imobil, în certificatul de moştenitor se menţionează „la răsărit, la apus şi miazănoapte - cu proprietatea statului, iar, la miazăzi, cu Calea B.”
În anul 1971 este eliberat certificat suplimentar de moştenitor după autorul P.Ş., în care mai este inclusă, în masa succesorală, o suprafaţă de 1.300 mp, situată, de asemenea, în Craiova, (fără a se menţiona doar cota de 3/4 din aceasta), despre care se face menţiunea că era închiriată din 1967 T.R.C. Oltenia.
Rezultă că, potrivit acordului moştenitorilor, consemnat în certificatele de moştenitor, la data decesului, P.Ş. mai avea în proprietate o cotă de 3/4 dintr-o suprafaţă totală de 2.417 mp, situată în Craiova, (şi nu 3/4 din 6.500 mp). Diferenţa de 1/4 era proprietatea lui M.C., în baza actului de donaţie.
În anul 1982, în certificatul de moştenitor (fila 94 Dosar nr. 17148/63/2008*) eliberat la decesul autorului M.D. este menţionată, la masa succesorală, cota de 3/20 din suprafaţa de 1.117 mp, situată în Craiova. Această menţiune echivalează cu recunoaşterea faptului că, la data decesului lui M.D., din suprafaţa iniţială, de 6.500 mp, numai 1.117 mp se mai aflau în coproprietatea moştenitorilor lui P.Ş. şi a lui M.C.
În anul 1985, a fost eliberat certificat de moştenitor suplimentar după autorul M.D. (fila 48, Dosar nr. 3068/civ/2006 - nr. 14526/54/2006, în format nou, al Curţii de Apel Craiova), însă pentru a include în masă un alt bun, nu terenul situat în Craiova.
La numai un an de la întocmirea certificatului de moştenitor din 1982, a intervenit Decretul de expropriere nr. 269/1983, act prin care, potrivit schiţelor întocmite la acea dată, în vederea exproprierii ( filele 86 - 89 şi 99 Dosar nr. 17148/63/2008 al Curţii de Apel Craiova), moştenitorii lui P.Ş. şi M.C. aveau, efectiv, în coproprietate numai suprafaţa de 817 mp
Din înscrisurile depuse (filele 56, 116-119 Dosar nr. 17148/63/2008** al Curţii de Apel) de la registrul agricol, rezultă, fără echivoc, că, în perioada 1978 - 1980, era titular de rol agricol M.C., cu adresa în Craiova, figurând în evidenţe cu suprafaţa de 400 mp Tatăl său, M.D., era menţionat ca membru de familie.
Prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, M.C. a susţinut că suprafaţa solicitată „a existat şi că ea fost luată în etape, fără a avea cel puţin consimţământul meu”. Pe parcursul litigiului, nu a produs probatorii din care să rezulte că ar fi fost deposedat în baza unor alte acte de expropriere decât cel din 1983 sau prin deposedare de fapt. Se impune precizarea, dată fiind întinderea suprafeţei solicitate şi perioada mare de timp scursă între anul încheierii contractului de donaţie şi data notificării, că acest aspect nu poate fi dovedit numai prin proba testimonială, în lipsa unui înscris care să constituie început de dovadă, referitor la continuitatea dreptului de proprietate cu privire la întreaga suprafaţă de 6.500 mp teren (sau o parte mai mare decât cea care rezultă din actul de preluare prin expropriere, din 1983).
Întrucât, prin probatoriul administrat, nu s-a făcut dovada deposedării lui P.Ş., M.D. şi, respectiv M.C., prin acte abuzive în sensul Legii nr. 10/2001, de suprafaţa de teren pentru care se solicită măsuri reparatorii în litigiul de faţă, Curtea a apreciat că, pentru această suprafaţă de teren, apelantul reclamant nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii. Afirmaţia din notificare, în sensul că terenul a fost preluat abuziv, în fapt, în etape, este o afirmaţie mult prea generală, iar sarcina probei a revenit reclamantului.
Curtea a mai constatat că suprafaţa efectiv expropriată în anul 1983, de 817 mp, nu face obiectul litigiului de faţă. Prin Dispoziţia nr. 7491 din 15 octombrie 2002, Primăria Craiova a formulat propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren expropriată în anul 1983, din totalul suprafeţei de 817 mp fiind recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în favoarea lui M.C., pentru o suprafaţă de 326 mp.
În temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.M., formulând două cereri, depuse la data de 6 august 2014, la oficiul poştal, în termen legal.
Recurentul a criticat decizia pentru următoarele motive:
Instanţa nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, având în vedere că se impunea lămurirea unor aspecte esenţiale, precum individualizarea terenului ce face obiectul litigiului, prin efectuarea unei expertize în specialitatea topografie, expertiză propusă şi încuviinţată, iniţial, de către Curte, care a revenit, însă, asupra acestei probe, apreciind-o ca nefiind utilă, deşi există neconcordanţe evidente în actele dosarului, privind numărul factorial al imobilului. Necesitatea unei asemenea expertize era determinată şi de împrejurarea că expertizele efectuate până în prezent nu au vizat un astfel de obiectiv, raportat la inadvertenţa dintre certificatul de moştenitor pentru terenul de la 193 şi exproprierea care s-a realizat pentru imobilul de la nr. 192-193.
Cât priveşte întinderea dreptului de proprietate pentru terenul solicitat de tatăl recurentului, prin notificare, înscrisurile depuse fac dovada că întreaga suprafaţă de 2.274 mp a existat şi a aparţinut apelantului reclamant M.C., în raport de actele de proprietate ale lui M.Ş. (P.Ş.), respectiv actul de donaţie şi certificatul de moştenitor. Acesta s-a aflat în posesia imobilului până la momentul preluării abuzive.
Exproprierea faţă de apelantul reclamant indicat mai sus a vizat întreaga suprafaţă de teren pe care o deţinea în proprietate, în baza actelor enunţate, contractul de donaţie şi certificatul de moştenitor emis în urma decesului tatălui său, M.D., în anul 1970.
Recurentul a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, în vederea completării probatoriului, iar, în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., modificarea deciziei, în sensul admiterii contestaţiei, anulării Deciziei nr. 7491/2002 emisă de primarul municipiului Craiova şi obligării intimaţilor să-i restituie, în natură, terenul în litigiu.
Prin cea de-a doua cerere de recurs, recurentul a criticat decizia pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii în ce priveşte verificarea calităţii de persoană îndreptăţită prin prisma elementului referitor la întinderea dreptului de proprietate. Astfel, reclamantul iniţial, M.C., a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat masuri reparatorii în natură sau prin echivalent, atât în nume propriu, pentru suprafaţa de 1.650 mp teren, situat în Craiova, teren care-i fusese donat de bunicul său, în 1943, prin act autentic, dar şi pentru încă 726 mp, teren situat la aceeaşi adresă, în calitate de moştenitor legal al tatălui său, M.D. Reclamantul nu a înțeles sa uzeze de dreptul de acrescământ.
În procedura administrativă, lui M.C. i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, prin Dispoziţia nr. 7491/2002 emisă de Primăria municipiului Craiova, sub forma despăgubirilor băneşti, pentru o suprafaţă de 326 mp Prin aceeaşi dispoziţie, pentru restul suprafeţei solicitate, s-a înaintat notificarea din 2001 unităţii deţinătoare, SC S. SA Craiova.
Curtea de Apel, procedând la o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, reţine că nu s-a făcut „dovada întinderii dreptului de proprietate, a continuităţii acestui drept şi, respectiv a deposedării lui P.Ş., M.D. şi M.C., prin acte abuzive în sensul Legii nr. 10/2001”.
Instanţa face trimitere la actul de donaţie din 1943, în care este individualizată suprafaţa de 6.500 mp şi la certificatul de moştenitor al autorului P.Ş., din 1970, în care este menţionată suprafaţa de 1.117 mp, în cota de 3/4. Este menţionat, de asemenea, certificatul suplimentar de moştenitor din 1971, de pe urma aceluiaşi autor, care arată o masă suplimentară de 1.300 mp teren, la aceeaşi adresă.
Cu toate acestea, deși rezultă, fără echivoc, cel puțin suprafaţa de 2.417 mp, instanţa de apel face abstracţie de suprafaţa de 1.300 mp, înlătură, implicit, dovada făcută printr-un act autentic pe considerentul că, în certificatul de moştenitor eliberat pe numele lui M.D., este menţionată numai suprafaţa de 1.117 mp, fără ca moştenitorii lui M.D. să fi solicitat suplimentarea masei succesorale cu suprafața de 1.300 mp ce a aparţinut autorului P.Ş., deși M.D. este menţionat ca fiind moştenitor şi în certificatul suplimentar întocmit în 1971. Împrejurarea că moştenitorii legali ai unei persoane consimt să se elibereze certificate de moştenitor numai cu privire la o parte din bunurile autorului lor nu înseamnă că aceasta „echivalează cu recunoaşterea faptului că, la data decesului lui M.D., din suprafaţa iniţială, de 6.500 mp, numai 1117 mp se mai află în coproprietatea moştenitorilor lui P.Ş. şi ai lui M.C.”
Dimpotrivă, acceptarea succesiunii lui P.Ş. de către M.D. şi ceilalţi moştenitori este dovedită prin eliberarea certificatelor de moştenitor din 1970 şi 1971, pentru ambele suprafeţe.
Mai mult, M.C. însuși era titular de rol agricol în perioada 1968-1970, pentru suprafaţa de 400 mp, de la aceeaşi adresă, respectiv Calea B.
Instanţa de apel face abstracţie de faptul că terenul care a aparţinut autorului P.Ş., iniţial, în suprafață de 6500 mp, a fost individualizat, identificat prin raport de expertiză ca fiind teren aflat în posesia unităţii deţinătoare, cu excepţia suprafeţei de 326 mp, aflată în posesia Municipiului Craiova, teren pe care se află edificate blocuri de locuinţe.
Unitatea deţinătoare, care este, în prezent, privatizată, este o fostă unitate de stat. Unitatea deţinătoare nu a indicat actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia terenul a ajuns în detenţia sa.
Instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, text care arată că, în conţinutul noţiunii de „preluare abuzivă”, intră orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal.
Bunul a existat de facto, iniţial în administrarea unităţii deţinătoare care se pretinde, în prezent, proprietară. Neidentificarea actului de preluare, în condiţiile în care, cu excepţia suprafeţei de 817 mp, terenul a fost preluat în fapt, fără titlu, nu echivalează cu neîndreptățirea recurentului de a beneficia de prevederile legii de reparaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel face şi o greşită interpretare a legii speciale în privinţa noţiunii de „acte doveditoare ale dreptului de proprietate”. Aceasta, deoarece norma specială se interpretează în sensul că, „prin acte doveditoare”, se înţelege orice act juridic care emană de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă, direct sau indirect, faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului sau autorului său.
În cauză, dovada preluării nu trebuie făcută prin raportare la o dată fixă, calendaristică, ci prin raportare la perioadă de referinţa a legii, în condiţiile în care terenul nu a fost preluat dintr-o dată, ci, faptic, în mai multe etape, însă, în perioada de referinţă a legii.
Recurentul mai susţine că a solicitat instanţei de apel să pună în vedere unităţii deţinătoare să facă dovada dreptului de proprietate pe care îl pretinde asupra terenului ce a aparţinut autorilor săi, în sensul de a se depune, la dosar, înscrisurile care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a proprietăţii invocată de pârâtă, cerere care a fost respinsă.
Deşi este adevărat că, în calitate de reclamant, sarcina probei îi incumbă în privinţa elementelor definitorii ale noţiunii de „persoană îndreptăţită la restituire”, în condiţiile în care a făcut dovada întinderii dreptului autorilor săi şi a posesiei terenului de către aceştia, în perioada de referinţă, şi dată fiind identitatea terenului pretins cu terenul deţinut de pârâtă, se impunea ca aceasta să facă dovada modului în care a dobândit drepturile pe care le invocă cu privire la teren. Cu atât mai mult această dovadă cădea în sarcina pârâtei, răsturnându-se sarcina probei, cu cât certificatul de atestare a dreptului de proprietate invocat de pârâtă nu este opozabil recurentului şi nu poate produce efecte faţă de el, decât dacă pârâta ar fi probat intrarea terenului în patrimoniul statului în mod legal.
Instanţa de apel a făcut abstracţie de jurisprudența constantă a Înalta Curte de Casație și Justiție, în privinţa dezlegării problematicii care vizează stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire (de exemplu, Deciziile nr. 8007/2006, nr. 1938/2006, nr. 1754/2007, nr. 4136/2007.
În drept, recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimatele SC S. SA şi A.A.A.S. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, trebuie precizat că, deşi recurentul a invocat, în susţinerea căii de atac, motivele de nelegalitate prevăzute şi de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., criticile sale nu sunt susceptibile de încadrare în cazurile de modificare menţionate, care, în consecinţă, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă în examinarea recursului. Astfel, partea nu invocă aspecte legate de modul de motivare a deciziei, pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., şi nici nu critică interpretarea vreunui act juridic dedus judecăţii, convenţie sau act juridic unilateral, privit în sens de „negotium”, pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din acelaşi cod.
În realitate, cea mai marte parte dintre critici vizează modul de interpretare de către instanţă a probelor administrate şi necesitatea suplimentării probatoriului cu efectuarea unei expertize de identificare a terenului în litigiu, raportat la pretinse inadvertenţe între actele dosarului, în legătură cu adresa imobilului. Or, evaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate şi necesitatea efectuării unor probe suplimentare reprezintă aspecte care ţin de temeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitate, fiind incompatibile cu structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În plus, în ceea ce priveşte expertiza topografică, recurentul susţine necesitatea efectuării unei asemenea probe pentru lămurirea situaţiei de fapt, raportat la pretinse inadvertenţe existente în actele dosarului, în legătură cu numărul poştal al imobilului în litigiu. Necesitatea unei situaţii de fapt pe deplin lămurite rezultă din dispoziţiile art. 314 C. proc. civ. şi se impune tocmai în vederea asigurării posibilităţii instanţei de recurs de a exercita controlul judiciar al hotărârii atacate din perspectiva legalităţii, Înalta Curte neputând proceda la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţele de fond.
Lămurirea situaţiei de fapt nu reprezintă, însă, un motiv de recurs distinct faţă de cele prevăzute în art. 304 C. proc. civ., ci trebuie invocată în raport cu unul dintre cazurile de casare sau de modificare reglementate de acest text de lege. Recurentul nu a susţinut o astfel de legătură, între o pretinsă stare de fapt insuficient stabilită şi unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci a arătat că se impunea efectuarea expertizei topografice în raport cu existenţa unor neconcordanţe între probele dosarului (înscrisuri) vizând adresa imobilului; deci, a raportat necesitatea administrării unui mijloc de probă faţă de cele rezultate din alte mijloace de probă, utilitatea încuviinţării probei suplimentare fiind lăsată la aprecierea instanţei în faţa căreia partea a solicitat-o şi care este abilitată să stabilească situaţia de fapt, iar nu a instanţei învestite cu calea extraordinară de atac a recursului, care nu poate exercita decât un control limitat la motive de nelegalitate. Pentru aceste argumente, Înalta Curte nu va proceda la examinarea susţinerilor vizând expertiza topografică.
De asemenea, nu va analiza nici afirmaţiile care se referă la dovedirea, în opinia recurentului, a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi, la data preluării abuzive, pentru întreaga suprafaţă de teren solicitată, de 2.274 mp, şi la împrejurarea că măsura exproprierii ar fi avut loc pentru tot acest teren. Recurentul raportează aceste chestiuni de fapt la probele administrate (acte de proprietate, certificate de moştenitor), nefiind, astfel, susceptibile de examinarea pe care o poate realiza instanţa de recurs.
În cea de-a doua cerere de recurs, partea invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, critici ce nu pot fi primite.
Dispoziţiile art. 23 vizează momentul până la care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate pentru bunul pretins şi ale calităţii de moştenitor, în cazul în care notificarea este formulată de succesorii fostului proprietar deposedat abuziv, respectiv până la data soluţionării notificării. Niciuna dintre susţinerile recurentului nu antamează această problemă şi nici instanţa nu a înlăturat vreun înscris, cu motivarea că ar fi fost depus tardiv.
Art. 24 din Lege conţine prezumţia legală prin care se dovedeşte existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate în raport de cele consemnate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus ori pus în executare măsura preluării abuzive, în absenţa unor probe contrare.
Contrar susţinerilor recurentului, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi interpretat, în mod greşit, textul de lege sus-menţionat.
Astfel, Curtea a făcut referire la suprafaţa de teren expropriată, de 817 mp, deci, la cea care rezultă din actul de preluare, criteriu indicat în art. 24, de care, însă, nu a ţinut seama în soluţionarea speţei, întrucât terenul respectiv nu formează obiectul dosarului de faţă, pentru acest bun fiind emisă Dispoziţia nr. 749 din 15 octombrie 2002 a Primarului municipiului Craiova, prin care s-a recunoscut reclamantului M.C. dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 326 mp
Cât priveşte probele administrate pentru terenul pretins în prezentul litigiu, Curtea a procedat la interpretarea probelor administrate (act de donaţie, certificate de moştenitor), din succesiunea cărora a rezultat, în opinia instanţei, că, la momentul exproprierii, intervenită în anul 1983, M.C. şi moştenitorii lui P.Ş. aveau în coproprietate doar suprafaţa de 817 mp, pentru care s-a emis dipoziţia indicată mai sus şi care nu formează obiectul acestui litigiu.
Prin urmare, nu se poate considera că instanţa de apel a procedat la o greşită interpretare a legii, de vreme ce a avut în vedere elementele menţionate în art. 24, respectiv suprafaţa menţionată în actul de expropriere, pe care a înlăturat-o pentru argumentele precizate mai sus, precum şi toate mijloacele de probă administrate în dosar, respectiv înscrisuri, din a căror examinare a ajuns la concluzia că acestea nu probează continuitatea dreptului de proprietate pentru terenul pretins prin notificare sau, cel puţin, pentru o suprafaţă de teren mai mare faţă de cea preluată prin actul de expropriere. Or, cum deja s-a arătat, interpretarea probelor administrate şi concluzia rezultată din perspectiva situaţiei de fapt stabilită de instanţa de apel reprezintă aspecte de netemeinicie, distincte de problema legalităţii hotărârii, şi care nu pot fi examinate în recurs faţă de abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
Referitor la considerentul instanţei vizând nedovedirea deposedării abuzive a reclamantului M.C. şi a autorilor săi, şi acesta este rezultatul interpretării probelor, necenzurabilă în calea extraordinară de atac.
Susţinerile recurentului, privind interpretarea greşită a noţiunii de „preluare abuzivă”, din perspectiva art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, cât şi cele referitoare la criteriul incorect, al unei date fixe a preluării, avut în vedere de către Curte, sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, legea include în categoria bunurilor preluate în mod abuziv şi pe cele preluate în fapt, fără un temei legitim, prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau administraţiei de stat; în plus, nici nu exclude şi nici nu putea să excludă ipoteza în care preluarea a avut loc în mai multe etape. Curtea de Apel nu a înlăturat, însă, de plano o astfel de ipoteză, a preluării imobilului în fapt şi la momente diferite, pentru a se pune problema încălcării art. 2 din Legea nr. 10/2001, ci a considerat că susţinerile reclamantului, sub aceste aspecte, sunt generice, iar sarcina probei îi revenea. Cu alte cuvinte, în condiţiile în care preluarea imobilului ar fi fost realizată în fapt şi în mai multe etape, astfel cum a arătat reclamantul, acestuia îi revenea obligaţia de a indica, în mod concret, care sunt aceste etape şi circumstanţele în care a avut loc preluarea, pentru a se asigura posibilitatea instanţei de a verifica pertinenţa afirmaţiilor părţii. Or, argumentul instanţei de apel corespunde dispoziţiilor din cap. I, pct. 1, lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, conform cărora „sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 23 din Lege”. În continuarea raţionamentului, raportat la probele administrate, instanţa a apreciat că nu s-a făcut dovada deposedării, prin acte abuzive în sensul Legii nr. 10/2001 a autorilor recurentului.
În concluzie, instanţa de apel a respectat dispoziţiile legale invocate de recurent, în ceea ce priveşte noţiunea de „preluare abuzivă”, dar a considerat că nu s-a dovedit deposedarea proprietarilor, aspect care, de asemenea, vizează temeinicia hotărârii şi nu poate fi cenzurat în recurs.
A mai susţinut recurentul că, în mod greşit, instanţa nu i-a pus în vedere pârâtei unitate deţinătoare să facă dovada legitimităţii trecerii imobilului în patrimoniul său, prin depunerea actelor care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă nu îi este opozabil.
Critica este neîntemeiată. Cum s-a arătat deja, reclamantului îi revine sarcina probării pretenţiilor formulate, legea specială de reparaţie necuprinzând vreo derogare sub acest aspect. Pârâtul se află într-o stare de pasivitate, din perspectivă probatorie, până la momentul la care asupra lui planează riscul pierderii procesului şi când, în mod firesc, trebuie să-şi probeze apărările. În speţă, însă, cum instanţa de apel a considerat că reclamantul nu a dovedit calitatea de „persoană îndreptăţită la restituire”, nu s-a mai preocupat de problema legitimităţii dreptului pârâtei cu privire la terenul în litigiu. Este corect, de vreme ce părţile au poziţie procesuală diferită, iar reclamantului îi revine sarcina probei.
Pe de altă parte, ţinând seama de obiectul procesului, care constă într-o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nici nu prezintă relevanţă justificarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra bunului notificat, de vreme ce, şi în cazul în care titlul unităţii deţinătoare era valabil obţinut, reclamantul ar fi putut beneficia de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, cu condiţia, însă, de a proba existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor săi la momentul deposedării, precum şi preluarea abuzivă. Or, recurentul nu a procedat la administrarea dovezilor în acest sens, după cum a considerat Curtea de Apel, iar hotărârea pronunţată nu este susceptibilă de casare /modificare pentru motive de nelegalitate, în limitele criticilor formulate în recurs.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în domeniul stabilirii calităţii de „persoană îndreptăţită”, această susţinere nu poate fi examinată de prezenta instanţă, întrucât, în afara faptului că partea enumeră o serie de hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte, nu menţionează niciun argument în plus, care să justifice circumstanţe comune sau asemănătoare cu cele ale speţei de faţă, şi nici nu arată care este modul în care instanţa de recurs ar fi dezlegat o anumită problemă de drept, cu impact asupra soluţionării litigiului pendinte.
Recurentul a mai invocat şi interpretarea greşită a noţiunii de „acte doveditoare ale dreptului de proprietate”, în sensul legii speciale, care vizează orice act juridic ce emană de la o autoritate din perioada respectivă şi care atestă, direct sau indirect, că bunul aparţinea solicitantului sau autorului său. Susţinerea este generică şi nu poate fi primită, întrucât partea nu indică, în mod precis, cărui mijloc de probă nu i s-a acordat de către instanţă valoarea probatorie prevăzută de lege; în plus, Curtea nu a înlăturat, pentru un astfel de considerent, niciun înscris administrat în cauză, ci, în urma examinării probelor, a ajuns la o concluzie neconvenabilă reclamantului, acest aspect fiind, în realitate, criticat de parte, cu nerespectarea dispoziţiilor în materie, care nu permit reformarea hotărârii atacate decât pentru motive de nelegalitate.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva Deciziei nr. 2965 din 14 iulie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3370/2014. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3332/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
