ICCJ. Decizia nr. 3370/2014. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3370/2014
Dosar nr. 12685/3/2011
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 143 din 23 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III -a civilă, a fost admisă în parte cererea, aşa cum a fost completată, formulată de reclamanta B. Ltd, în contradictoriu cu pârâta SC K.R. SRL, dispunându-se obligarea pârâtei să înceteze folosirea pe teritoriul României în activitatea comercială, pentru vânzare, oferte spre vânzare, export, import, distribuţie sau publicitate a semnelor identice sau similare a mărcilor figurative ale reclamantei din 2000, din 1966 şi din 2004.
Au fost respinse ca neîntemeiate cererile reclamantei de obligare la plata daunelor cominatorii, la plata daunelor materiale si morale, precum şi cererea privind publicarea hotărârii.
A fost respinsă cererea împotriva chematei în garanţie ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta este titularul unor mărci înregistrate, devenite notorii de-a lungul anilor: mărcile internaţionale figurative din 25 aprilie 2000 şi din 06 ianuarie 1986 şi marca comunitară figurativă din 19 iulie 2004, reprezentând pătrate cu laturile formate din câte trei linii groase de culoare neagră, fiecare pătrat fiind împărţit de două linii subţiri, de culoare roşie, perpendiculare, în patru pătrate mai mici de culoare galben-portocaliu, precum şi pătratele colorate în alb cu latura reprezentată de o linie groasă de culoare neagra şi dreptunghiurile colorate în galben-portocaliu, formate ca urmare a intersectării celor trei linii groase de culoare neagră orizontale cu cele trei linii groase de culoare neagră verticale şi reprezentate grafic. Reclamanta susţine că pârâta a încălcat drepturile sale exclusive cu privire la mărcile menţionate, fiind aplicabile disp. art. 36 din Legea nr. 84/1998, întrucât pârâta SC K.R. SRL a comercializat cărucioare pentru cumpărături furnizate de pârâta SC E.L. SA, care poartă semne identice sau similare mărcilor sale înregistrate, descrise mai înainte, respectiv în anul 2010, când reclamanta a realizat fotografii în magazine K. şi a somat pârâta să înceteze încălcarea drepturilor sale de proprietate industrială.
Reclamanta a arătat că pârâta nu a negat comercializarea unor produse care poartă semne similare mărcilor B., dar a susţinut că a încetat comercializarea acestor produse de îndată. Reclamanta a susţinut că există risc de confuzie în cauză, întrucât mărcile sale sunt înregistrate pentru clasa 18 în care sunt şi genţi de cumpărături şi cărucioare, iar faptul că pârâtele folosesc mărcile reclamantei sugerează existenţa unor legături comerciale între aceste pârâte şi reclamantă, concretizate sub forma unui contract de licenţă sau de altfel sau a unui acord privind folosirea mărcilor, fapt ce aduce prejudicii grave titularului mărcii, iar preţul produselor nu poate reprezenta un element în aprecierea riscului de confuzie.
Tribunalul a constatat că susţinerile reclamantei în ce priveşte încălcarea drepturilor la marcă sunt întemeiate, întrucât pârâta SC K.R. SRL a comercializat la un moment dat produse cărucioare pentru cumpărături care purtau semne identice mărcilor figurative B., iar pârâta SC E.L. SA a furnizat aceste produse. Astfel, tribunalul a admis în parte cererea precizată împotriva pârâtelor menţionate, pe care le-a obligat să înceteze folosirea în activitatea comercială sub orice formă, vânzare, export, import, publicitate a semnelor identice/similare mărcilor reclamantei.
Tribunalul a respins cererea de acordare a daunelor cominatorii pentru neîndeplinirea acestor obligaţii, având în vedere că nu este întemeiată cererea reclamantei, daunele cominatorii putând fi acordate eventual în faza executării silite.
S-a reţinut ca pârâta SC K.R. SRL a fost de bună credinţă şi a încetat comercializarea produselor cărucioare purtând semne identice mărcilor reclamantei, urmare notificării acesteia, returnând mărfurile în discuţie către furnizor, cu aviz însoţitor şi anexe referitoare la produsele respective. Susţinerile pârâtei privind riscul de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă sunt întemeiate, întrucât mărcile reclamantei sunt mărci de lux, adresându-se unui anumit segment de consumatori, cu putere de cumpărare ridicată, aşa încât nu se poate concluziona că există legături între pârâtă şi B., care nu comercializează produse la preţul de 12 euro, cum este căruciorul de cumpărături care a fost disponibil spre vânzare în magazinele K. (respectiv 55,22 lei). Produsele din clasa 18 menţionată de reclamantă, care priveşte articole pentru bagaje, valize, genţi, sacoşe, genţi de mână etc. se comercializează la preţuri de sute de euro şi orice consumator al acestor produse va şti că o marca de lux nu se regăseşte într-un hipermarket cu politică de discount, precum K. Astfel, riscul de asociere este exclus în cauză, neputându-se reţine că a fost afectată reputaţia mărcilor reclamantei.
Cu privire la despăgubirile solicitate de reclamantă de la pârâtele SC K.R. SRL şi SC E.L. SA, s-a constatat că din totalul cărucioarelor comercializate de prima pârâtă şi din totalul produselor importate de cea de-a doua pârâtă, doar o parte a fost reprezentată de produse cărucioare care prezentau semne identice/similare mărcilor reclamantei, dar fără a se putea preciza numărul acestora, aşa încât calculul făcut de reclamantă, care a avut în vedere toate produsele de cărucioare de piaţă, fără distincţie, nu poate fi luat în considerare de către tribunal şi nu se poate reţine ca un prejudiciu cert suma astfel rezultată, pentru nici una dintre pârâte. Aşa fiind, având în vedere că elementele răspunderii civile delictuale civile nu sunt întrunite cumulativ, tribunalul a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata daunelor materiale, reţinând că daunele morale nu pot fi oricum reţinute faţă de conduita de bună credinţă a pârâtelor din cauză.
Faţă de soluţia privind neacordarea despăgubirilor, tribunalul a respins ca neîntemeiată şi nejustificată cererea de publicare a hotărârii în ziare naţionale.
Prin încheierea din şedinţa publică de la 22 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei B. Ltd şi s-a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 143 din 23 ianuarie 2013, în sensul că se dispune obligarea pârâtelor la încetarea folosirii pe teritoriul României a semnelor identice sau similare mărcilor reclamantei şi se respinge cererea de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor şi, totodată, se dispune obligarea pârâtei SC E.L.I. SRL la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia nr. 145 din 19 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins apelul formulat de reclamanta B. Ltd.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a respins criticile privind omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii completatoare, respectiv de a pronunţa o soluţie în contradictoriu cu pârâta SC E.L.I. SA, precum şi pe cele referitoare la neconcordanţele între considerente şi dispozitiv, cât priveşte soluţia pronunţată împotriva acestei pârâte, ca fiind inadmisibile în apel, faţă de prevederile art. 2812 lit. a) C. proc. civ., astfel încât nu vor face obiectul analizei pe aceasta cale.
A fost respinsă ca nefondată şi critica privind lipsa analizei elementelor răspunderii civile delictuale în privinţa pârâtei SC E.L. SA, reţinându-se în acest sens că, în cuprinsul considerentelor, se fac referiri la încălcarea drepturilor de marcă ale reclamantei, raportat la ambele pârâte.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a constatat că prima instanţă a reţinut încălcarea drepturilor exclusive la marcă, în sensul prevăzut de art. 36 alin (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 - invocat de reclamantă drept temei juridic al cererii de chemare în judecată, alături de art. 36 alin. (2) lit. b) şi c) din acelaşi act normativ -, iar sub acest aspect soluţia nu mai poate fi schimbată în apel, nefiind apelată de către pârâte, fiind aplicabil principiul de drept non reformatio in pejus.
S-a reţinut, totodată, că pârâta SC K.R. SRL nu a negat comercializarea unor produse care poartă semne similare mărcilor protejate ale reclamantei, însă a dovedit cu înscrisurile administrate în cauză că, după momentul notificării de către reclamantă în vederea încetării comercializării acestor produse, s-a conformat şi a încetat activitatea de comercializare, retrăgând totodată de pe piaţă respectivele produse, care au fost returnate furnizorului SC E.L.I. SA.
Urmare a reţinerii încălcării drepturilor exclusive ale reclamantei, prima instanţă a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtei să înceteze folosirea pe teritoriul României în activitatea comercială, pentru vânzare, oferte spre vânzare, export, import, distribuţie sau publicitate a semnelor identice sau similare a mărcilor figurative aparţinând reclamantei.
În baza dreptului exclusiv asupra mărcii, titularul acesteia poate recurge, conform dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 84/1998,1a formularea unei cereri de despăgubiri, potrivit dreptului comun. Reclamanta în cauză şi-a întemeiat cererea de despăgubiri atât pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., cât şi pe dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.
Cât priveşte analiza elementelor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ, în ceea ce o priveşte pe pârâta SC K.R. SRL.
Astfel, fapta ilicită a fost reţinută de către prima instanţă, aspect asupra căruia nu se mai poate reveni în apel.
Curtea a apreciat ca fiind fondate susţinerile reclamantei privind întrunirea nu numai a similarităţii mărcilor cu semnele folosite în cauză, a similarităţii produselor cărora li se aplică marca, ci şi a riscului de confuzie în rândul publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.
În ce priveşte riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, s-a reţinut că acesta poate privi confuzia directă, respectiv riscul substituirii involuntare a produselor marcate de semnele aflate în conflict şi al atribuirii aceleiaşi provenienţe produsului marcat de semnul folosit a marca produsele cu cel marcat de marca anterioară, sau confuzia indirectă, respectiv riscul considerării că între cei doi producători diferiţi ar fi vreo legătura economică, juridică etc.
Riscul de asociere implică în mod necesar posibilitatea pentru consumatorul mediu vizat ca, la momentul confruntării cu unul dintre semne, să îi amintească de celălalt.
Riscul de confuzie trebuie apreciat în mod global, ţinând seama de toţi factorii pertinenţi în speţă, aprecierea globală implicând o anumită interdependenţă între factorii luaţi în considerare, în special similaritatea semnelor şi, respectiv, cea a produselor marcate.
Astfel, gradul de similaritate între mărcile protejate şi semnele în cauză este unul foarte ridicat, iar mărcile reclamantei sunt protejate pentru clasa 18 de bunuri/servicii, în care sunt incluse cărucioare pentru cumpărături.
Faptul că produsele purtând marca B. fac parte din clasa de lux este, într-adevăr, de natură să excludă un risc de confuzie directă asupra acestora, consumatorul mediu fiind apt să distingă produsele, însă, datorită gradului înalt al similarităţii mărcilor cu semnul aplicat, cât şi al identităţii produselor, există riscul ca acesta să considere că produsele provin de la aceeaşi întreprindere sau că există o legătură economică între pârâtă şi reclamantă, astfel cum s-a reţinut mai sus.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat ca fiind nefondată şi critica prin care se susţine caracterul contradictoriu al hotărârii apelate, rezultat din faptul că tribunalul, deşi a recunoscut încălcarea drepturilor reclamantei, a apreciat că nu este dovedit riscul de confuzie, câtă vreme primul capăt de cerere a fost admis raportat la dispoziţiile art. 36 lit. a) din Lege, cererea fiind considerată ca nefondată pe temeiul art. 36 lit. b) şi c).
Curtea a apreciat, însă, că faptele pârâtei nu pot fi încadrate din punct de vedere juridic în dispoziţiile art. 36 lit. c) din Lege, atât timp cât nu s-a dovedit că marca a dobândit un renume în România şi nici faptul că folosirea fără drept a semnului este în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii sau renumelui acesteia.
Astfel, deşi a invocat un grad ridicat de cunoaştere a mărcii B. pe teritoriul României, probatoriile administrate de reclamantă nu dovedesc aceste susţineri. Nivelul vânzărilor sau publicitatea mărcii pe piaţa românească, necoroborate cu alte elemente de probatoriu, care să analizeze valoarea acestor date pe piaţa românească, sunt neconcludente.
Sarcina probei gradului de cunoaştere a mărcii pe teritoriul României incumbă reclamantei, conform prevederilor art. 1169 C. civ., câtă vreme aceasta a invocat acest element în aprecierea încălcării dreptului exclusiv.
Principiul procesual al rolului activ al instanţei, consacrat de prevederile art. 129 alin (1), (4) şi (5) C. proc. civ., este limitat de principiul disponibilităţii, ce operează şi în privinţa administrării probatoriului, coroborat cu obligaţia procesuală de a dovedi pretenţiile invocate.
Faţă de cele reţinute privind nedovedirea în cauză a renumelui mărcii dobândit în România, Curtea a apreciat că în cauză nu s-au administrat suficiente probatorii din care să rezulte că folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul renumelui mărcii.
În cadrul analizei elementelor răspunderii civile delictuale, s-a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect că nu s-a dovedit caracterul cert al prejudiciului şi nici cuantumul acestuia, faţă de prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, invocate de către reclamantă.
Valoarea prejudiciului material a fost raportată de reclamantă exclusiv la beneficiile realizate de pârâtele care i-au încălcat dreptul de proprietate intelectuală asupra mărcilor B., fără a se administra probatorii care să reflecte anumite consecinţe economice negative suportate de către reclamanta prin vânzarea acestor produse, cum ar fi diminuarea vânzărilor.
Cât priveşte beneficiul realizat în mod injust de către pârâta SC K.R. SRL sau de pârâta SC E.L. SA, instanţa de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert, în condiţiile în care în înscrisurile depuse în cauză este menţionat numărul total de cărucioare comercializate de către pârâta SC K.R. SRL, respectiv importate de către pârâta SC E.L. SA, fără a se preciza în mod distinct numărul de cărucioare purtând semne similare cu marca protejată.
Întrucât nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata daunelor materiale şi a daunelor morale a fost respinsă ca nefondată.
Referitor la daunele morale, s-a reţinut că reclamanta îşi raportează pretenţiile nu doar la câştigul ilicit realizat de către pârâte, ci şi la afectarea numelui, respectiv diluarea puterii de distinctivitate a mărcii, aspecte care nu au fost dovedite în cauză.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B. Ltd, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Decizia recurată cuprinde motive contradictorii în privinţa analizării răspunderii civile a intimatei pârâte SC E.L. SA (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Astfel, instanţa de apel, deşi a menţionat că nu se poate pronunţa asupra neconcordanţei dintre considerente şi dispozitiv şi asupra omisiunii primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii completatoare referitor la cea de-a doua pârâtă, s-a pronunţat, totuşi, asupra răspunderii civile delictuale cu privire la această a doua pârâtă, constatând că sentinţa este corectă.
Această motivare contradictorie a instanţei de apel pune recurenta reclamantă într-o situaţie de incertitudine sub aspectul a ce se impune a fi criticat în hotărârea pronunţată de instanţa de apel.
2. Decizia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor răspunderii civile delictuale, pe care nici măcar nu le-a analizat complet, omiţând a analiza condiţia vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, instanţa de apel, pe de o parte, nu a analizat toate condiţiile răspunderii civile delictuale, ci doar fapta ilicită şi prejudiciul, iar, pe de altă parte, deşi a considerat că aspectele privind fapta ilicită au intrat deja în puterea lucrului judecat, nefiind apelate de pârâte, totuşi a făcut o analiză a faptei ilicite, însă nu prin prisma răspunderii civile delictuale, ci din punctul de vedere al faptei de contrafacere.
Instanţa de apel a considerat necesară o reanalizare a faptei de contrafacere, considerând că prima instanţă a admis acţiunea nu pe temeiul art. 36 lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998, ci doar al art. 36 lit. a) din Lege.
Această concluzie este greşită, atât timp cât, odată reţinută identitatea semnelor cu mărcile reclamantei, dar şi identitatea produselor, riscul de confuzie este prezumat, nefiind necesară dovedirea acestuia.
Este, totodată, nelegală şi aprecierea neîndeplinirii condiţiei prejudiciului, deoarece prin săvârşirea unor acte de contrafacere se cauzează un prejudiciu titularului unui drept de proprietate intelectuală.
Or, prin faptul că instanţa de apel a apreciat astfel doar în considerarea reţinerii faptei de contrafacere în temeiul art. 36 lit. a), dar nu şi în temeiul b şi c, în mod greşit nu a analizat deloc: modalitatea de calcul prezentată de recurenta reclamantă şi realizată pe baza înscrisurilor depuse la dosar; gravitatea şi consecinţele faptei pârâtei SC K.R. SRL (aceasta fiind unul dintre marile hypermarketuri din ţară, consumatorii acordând o mai mare credibilitate şi atenţie produselor care se vând prin reţelele de distribuţie aparţinând pârâtei, decât în oricare alte magazine de cartier); numărul mare de magazine deţinute de pârâtă, dar şi faptul ca fiind un comerciant, culpa acesteia şi gradul de diligentă trebuie analizate cu rigoarea acordată unui profesionist; inexistenţa la dosar a vreunui înscris contabil din care să reiasă numărul total de produse purtând semne identice/similare mărcilor B., acest aspect fiind aflat în urma transmiterii de către A.N.V. a situaţiei importurilor realizate de pârâta SC E.L.I. SRL.
Recurenta a mai precizat că îşi menţine în totalitate apărările deja expuse în fond şi apel cu privire la condiţia vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate, fără a le relua în prezentul recurs, atât timp cât nu au fost analizate de instanţa de apel.
3. Decizia este nelegală în ceea ce priveşte respingerea despăgubirilor materiale şi morale, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Cu privire la criteriile legale de estimare a prejudiciului, recurenta a arătat că motivarea instanţei de apel de respingere a daunelor materiale este total greşită, pentru că nici Directiva nr. 2004/48/CE şi O.U.G. nr. 100/2005 (prin care a fost transpusă directiva), nici practica judiciară din România, nu condiţionează acordarea ca despăgubiri a profitului injust realizat de pârâte de dovedirea unui efect economic negativ, direct şi imediat cum ar fi o scădere a vânzărilor, ci consideră că acest beneficiu injust este o formă de exprimare a prejudiciului cauzat.
Prejudiciul material are o existenţă de sine stătătoare şi a fost determinat pe baza probelor constând în documentele contabile depuse la dosarul cauzei de către pârâta SC K.R. SRL şi A.N.V., constând în beneficiile realizate în mod injust de către pârâte care au încălcat un drept de proprietate industrială protejat.
Cu privire la caracterul cert al prejudiciului şi sarcina probei, recurenta a arătat că este greşită motivarea instanţei, în sensul că prejudiciul nu este cert, câtă vreme în înscrisurile depuse la dosar este menţionat numărul total de cărucioare comercializate/importate de către pârâte, fără a se preciza în mod distinct numărul de cărucioare purtând semne identice/similare cu marca protejată, pentru că recurenta reclamantă a dovedit caracterul contrafăcut al produselor comercializate de intimatele pârâte şi mai mult, instanţa a reţinut acest aspect.
Era în sarcina pârâtei de dovedit apărarea că nu toate produsele din acele operaţiuni comerciale ar fi contrafăcute, aceasta trebuind să probeze cantitatea celor care, deşi se aflau în acelaşi lot, nu erau din acelaşi tip.
Atât timp cât însăşi pârâta SC K.R. SRL a menţionat la termenul din 16 noiembrie 2011 că a achiziţionat, potrivit facturilor fiscale ataşate la dosar, un număr total de 934 de produse, din care au fost restituite doar 47, realizarea calculului prejudiciului în baza acestor documente este corectă, din moment ce: toate aceste produse au fost achiziţionate de la SC E.L. SA; toate poartă acelaşi cod; nu există nicio probă clară că între aceste produse s-ar afla şi unele ce nu aduc atingere drepturilor reclamantei.
Recurenta reclamantă nu este ţinută să facă o probatio diabolica, în sensul că toate produsele vândute sau achiziţionate din acest tip aveau imprimată aceeaşi marcă, fiind suficient să se dovedească faptul că toate acele produse pentru care s-a probat încălcarea erau din acest tip. Rămâne în sarcina intimatelor pârâte dovada că o parte din produsele contrafăcute nu purtau semnul similar mărcilor B., pentru a justifica reducerea răspunderii (din moment ce aceasta nu poate fi, oricum, înlăturată).
În ceea ce priveşte principiile legale care guvernează estimarea prejudiciului, O.U.G. nr. 100/2005 prevede, pentru situaţia în care cuantumul prejudiciului este greu de stabilit, posibilitatea acordării unor daune stabilite prin fixarea unei sume forfetare, conform art. 14 alin. (2) lit. b), temei invocat chiar în acţiunea civilă.
Aşadar, în situaţia în care cuantumul prejudiciului nu poate fi stabilit cu exactitate (spre exemplu, când contrafăcătorul nu şi-a ţinut cum trebuie contabilitatea), instanţa nu poate respinge cererea pentru acest motiv, ci va trebui să acorde o sumă forfetară.
Mai mult, prin neacordarea de despăgubiri recurentei reclamante, deşi s-a reţinut fapta de contrafacere în sarcina pârâtelor, instanţa a ignorat cerinţa legală prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 conform căreia „măsurile trebuie să fie descurajatoare pentru contrafăcător”, în scopul lipsirii contrafăcătorului de toate resursele obţinute în mod ilicit şi care i-au permis să continue activitatea de contrafacere sau să le găsească o valoare de înlocuire în patrimoniul societăţii.
În cauză, hotărârea instanţei nu are un caracter descurajator faţă de pârâte, care, potrivit documentelor ataşate la dosar în anul 2013, au fost iarăşi surprinse comercializând acelaşi gen de produse, instanţa de apel bonificându-i astfel pe autorii faptei ilicite cu păstrarea unui „beneficiu injust”.
Beneficiul contrafăcătorului constă tocmai în faptul că, prin veniturile câştigate ilicit în urma activităţii de contrafacere, a putut continua activitatea de contrafacere, fiind astfel încurajat în sensul că a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală aparţinând unei societăţi nu va avea nicio urmare, acestea nefiind obligate la plata unor despăgubiri.
Cu privire la despăgubirile morale, recurenta a susţinut că instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că pretenţiile nu au fost dovedite.
Prejudiciul moral are o dublă origine: pe de o parte, simplul fapt că un concurent foloseşte neautorizat mărcile creează reclamantei, ipso facto, un prejudiciu moral; pe de altă parte, folosirea mărcilor de către concurent este de natură să aducă atingere imaginii reclamantei, concurentul profitând astfel pe nedrept de renumele mărcii şi a societăţii. Acest act nu produce numai consecinţe patrimoniale, evaluabile în bani, cu privire la diluarea mărcii ci, mai ales în privinţa imaginii, şi un însemnat prejudiciu moral.
Prin săvârşirea unor acte de contrafacere se cauzează titularului unui drept de proprietate intelectuală un prejudiciu moral, rămânând ca instanţa să aprecieze, în raport de împrejurările concrete ale cauzei, valoarea acestui prejudiciu. Cu alte cuvinte, existenţa unui prejudiciu moral şi obligaţia de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularul prejudiciat nu mai are obligaţia de a aduce dovezi în acest sens.
În cazul răspunderii civile delictuale, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Mărcile recurentei reclamante sunt bine cunoscute publicului ca urmare a calităţii produselor purtând această marcă, dar şi ca urmare a cheltuielilor extraordinare efectuate cu publicitatea acestora.
După toate aceste eforturi, faptul că semne identice/similare mărcilor recurentei sunt utilizate de intimatele pârâte, profitându-se fără drept de munca depusă, creează recurentei ipso facto un însemnat prejudiciu moral.
În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, s-a susţinut că nu există un algoritm matematic sau anumite principii contabile în baza cărora să se calculeze prejudiciul moral. Cuantumul acestui tip de prejudiciu se deduce în urma unei estimări judiciare ce are la baza criterii legale, jurisprudenţiale, dar şi circumstanţele specifice ale cazului.
În doctrină s-a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse imaginii unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, care, însă, trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, să aprecieze intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.
Sub aspect procedural, diferenţele existente între estimarea făcută de instanţă şi estimarea reclamantului nu conduc în mod automat la respingerea în tot a daunelor morale pe motiv ca nu au fost dovedite, atâta vreme cât nu există dispoziţii legale care să stabilească modul de cuantificare a acestora. Singura obligaţie a reclamantului, sub aspectul probaţiunii, constă în oferirea, ca bază de estimare a prejudiciului moral, a cât mai multor criterii care să asigure caracterul rezonabil al estimării. Nu i se poate cere acestuia să facă dovada cuantumului prejudiciului moral, o atare soluţie încălcând egalitatea armelor deoarece prejudiciul moral în sine este greu, dacă nu imposibil, de probat şi, mai greu, de cuantificat.
Instanţa era obligată să pronunţe o soluţie în sensul admiterii daunelor morale, cuantificarea acestora având la bază o estimare proprie în raport de circumstanţele probate în cauză şi anume: gradul ridicat de cunoaştere a mărcilor B., distinctivitatea acestor mărci, profilul contrafăcătorilor, relaţiile greşite ce s-au produs în mintea consumatorilor în sensul existenţei unei legături comerciale între B. Ltd şi K., respectiv SC E.L. SA, etc.
4. Recurenta a criticat decizia şi în ceea ce priveşte renumele mărcii B., susţinând că este o situaţie de fapt nedisputată (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Instanţa de apel nu era în măsură să pună în discuţie acest aspect care, pe de o parte, nu a fost un fapt disputat de părţi, iar pe de altă parte, a fost reţinut în considerentele primei instanţe, fără să fi făcut obiectul unei contestări în calea de atac.
În plus, considerentele din decizie pe acest aspect sunt contradictorii şi inconsistente: pe de o parte, instanţa de apel a apreciat că renumele nu a fost dovedit de reclamantă, însă, atunci când avea nevoie de acest aspect pentru a-şi motiva şi susţine decizia luată, instanţa a reţinut ca fapt dovedit că marca B. este de lux, iar acest aspect este foarte bine cunoscut consumatorilor, şi nu doar consumatorilor de produse de lux, ci şi consumatorilor pârâtei K., încât aceştia nu pot fi victimele unei confuzii directe, chiar atunci când există o dublă identitate (semne şi produse) şi legea prezumă absolut riscul de confuzie.
În faţa instanţei de recurs, cu ocazia dezbaterilor finale, consemnate în încheierea de şedinţă din data de 22 noiembrie 2014, recurenta - reclamantă, prin avocat, a învederat că nu înţelege să mai susţină primul motiv de recurs, faţă de admiterea cererii de lămurire a sentinţei prin încheierea tribunalului din data de 22 octombrie 2014.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Prin încheierea din şedinţa publică de la 22 octombrie 2014, aşadar după pronunţarea deciziei recurate şi promovarea recursului, tribunalul a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 143 din 23 ianuarie 2013, în sensul că dispoziţiile adoptate prin sentinţă o vizează, în egală măsură, şi pe pârâta SC E.L.I. SA, astfel încât nu subzistă interesul recurentei în susţinerea criticilor referitoare la existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, din perspectiva pârâtei SC E.L. SA - de altfel, reclamanta a învederat, la ultimul termen de judecată în recurs, că nu înţelege să le mai susţină -, criticile urmând a fi înlăturate ca atare.
2. Prin hotărârea primei instanţe, a fost admisă în parte cererea completată şi s-a dispus obligarea ambelor pârâte la încetarea folosirii pe teritoriul României a unor semne identice sau similare mărcilor reclamantei, respingându-se cererea de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor.
Dispoziţia de admitere a cererii în contrafacere a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind apelată de către pârâte.
Din motivarea deciziei de apel, rezultă că cererea în contrafacere ar fi fost admisă exclusiv pe temeiul prevederilor art. 36 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, nu şi pe temeiul lit. b) sau c ale aceleiaşi norme, deoarece tribunalul a considerat că cerinţele de aplicare ale acestora nu sunt întrunite.
În acelaşi timp, instanţa de apel a apreciat că există risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, între mărcile reclamantei şi semnul utilizat de pârâte, date fiind gradul ridicat de similaritate între semne şi identitatea între produsele pârâtelor pe care s-a aplicat semnul şi cele pentru care sunt înregistrate mărcile reclamantei, respectiv cărucioare pentru cumpărături din clasa 18 de produse.
Faţă de aceste din urmă considerente, care evocă cerinţele de aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) (semne identice sau similare, produse identice sau similare şi existenţa riscului de confuzie), Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a constatat că sunt întrunite aceste cerinţe pentru a se dispune încetarea actelor de contrafacere.
Schimbarea sentinţei nu era necesară, atât timp cât tribunalul a dispus încetarea actelor de contrafacere nu numai în privinţa semnelor identice (care justifica incidenţa art. 36 alin. (2) lit. a), dar şi a semnelor similare. Confirmând utilizarea de către pârâte de semne similare mărcilor reclamantei, precum şi existenţa riscului de confuzie, instanţa de apel a constatat, de fapt, că dispoziţia primei instanţe este justificată şi pe temeiul art. 36 alin. (1) lit. b), completând considerentele din sentinţă pe acest aspect.
Din această perspectivă, recurenta nu are interes în combaterea argumentării instanţei de apel în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, care a fost admis întocmai cum a fost solicitat.
Admiterea cererii în contrafacere nu conduce, prin ea însăşi, la admiterea capătului de cerere privind prejudiciul material şi moral pretins cauzat prin fapta de încălcare a dreptului la marcă.
Cele două capete de cerere, chiar dacă decurg din săvârşirea aceleiaşi fapte de încălcare, vizează două forme diferite de reparaţie a prejudiciului pretins cauzat prin acea faptă ce au temeiuri juridice distincte, astfel încât nu se poate prezuma, din îndeplinirea cerinţelor legale pentru admiterea cererii având ca obiect încetarea actelor nelegale, că sunt întrunite condiţiile şi pentru acordarea de despăgubiri materiale şi morale.
Pe de altă parte, dispoziţia instanţei de încetare a folosirii operei produce efecte pentru viitor, în timp ce pretenţiile băneşti sunt formulate de la data la care pârâtele au început să folosească semnul, pentru întreaga perioadă de folosire.
Este motivul pentru care instanţa de apel a procedat la examinarea acestor condiţii, cu toate că primul capăt de cerere fusese admis de către prima instanţă, iar pârâtele nu au declarat apel.
Instanţa de apel a constatat că, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile pentru acordarea de despăgubiri materiale şi morale, deoarece nu s-a dovedit caracterul cert al prejudiciului şi nici cuantumul acestuia, faţă de prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.
Potrivit regulilor generale ce guvernează răspunderea civilă delictuală, prejudiciul trebuie să fie cert, atât ca existenţă, cât şi ca posibilitate de evaluare, iar sarcina probării producerii unui asemenea prejudiciu revine persoanei pretins prejudiciate.
Dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, invocate de către reclamanta din cauză drept temei juridic al cererii în pretenţii, reglementează criteriile de cuantificare a prejudiciului suferit de titularul mărcii prin activitatea de contrafacere, iar acestea constau nu numai în raportarea la consecinţele economice negative (ce trebuie probate ca atare), ci şi în fixarea unei sume forfetare, atunci când este dificil să se stabilească valoarea prejudiciului suferit în realitate (conform considerentului 26 din Directiva nr. 2004/48/CE referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, ce a fost transpusă prin O.U.G. nr. 100/2005).
Astfel, din perspectiva distincţiei menţionate anterior, înseamnă că prejudiciul este cert ca existenţă prin săvârşirea actelor de contrafacere (prin derogare de la regulile generale privind răspunderea civilă delictuală) , după cum, în mod corect, s-a susţinut prin motivele de recurs, şi poate fi evaluat pe baza criteriilor legale.
Cu toate acestea, nu se poate conchide din atare constatare că cererea în pretenţii trebuie admisă în toate cazurile în care s-a constatat încălcarea de către un terţ a unui drept de proprietate intelectuală, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs, întrucât este necesar ca titularul dreptului să indice criteriul de cuantificare a daunelor - interese şi să administreze probele relevante pentru calcularea acestora, chiar şi atunci când criteriul ales este cel al fixării unei sume forfetare, prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. b) ca alternativă la criteriile de la lit. a), (atât timp cât, în acest caz, tot titularul are obligaţia să furnizeze elementele menţionate de legiuitor - r edevenţele potenţial datorate etc.).
Acest aspect a fost reţinut în mod corect de către instanţa de apel ca fiind determinant în formularea aprecierii privind neîndeplinirea condiţiei prejudiciului (legalitatea aprecierii urmând a fi analizată distinct la pct. 3 din prezentele considerente, în contextul sarcinii probei în speţă), motiv pentru care sunt nefondate susţinerile recurentei în sensul că acea condiţie este întrunită prin simpla săvârşire a actelor de contrafacere, atât timp cât, în principiu, cuantumul daunelor - interese trebuie să poată fi stabilit în concret pe baza probelor administrate de către titularul dreptului încălcat.
Împrejurarea că nu au fost analizate celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale în persoana celor două pârâte nu este nelegală: condiţiile răspunderii civile delictuale trebuie întrunite în mod cumulativ, astfel încât neîndeplinirea uneia dintre ele împiedică atragerea răspunderii. Drept urmare, din moment ce instanţa de apel a considerat că nu este întrunită condiţia prejudiciului, în mod corect nu a mai procedat la examinarea celorlalte condiţii, respectiv vinovăţia şi legătura de cauzalitate.
3. În ceea ce priveşte condiţia prejudiciului, instanţa de apel a reţinut că valoarea prejudiciului a fost raportată de către reclamantă exclusiv la beneficiul injust realizat de către pârâte.
Aşadar, s-a reţinut invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, în conformitate cu care „ La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare (…) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat”.
Recurenta - reclamantă nu a criticat decizia de apel în sensul neluării în considerare a criteriului prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. b), respectiv prin fixarea unei sume forfetare, atât timp cât nu a fost posibilă evaluarea prejudiciului pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. a). Deşi a menţionat că, în principiu, cererea titularului de acordare a daunelor - interese nu poate fi respinsă pe temeiul normei de la lit. a), câtă vreme este întotdeauna posibilă cuantificarea pe temeiul normei de la lit. b), finalitatea recursului nu este aceea a stabilirii despăgubirilor prin fixarea unei sume forfetare, ci prin raportare la beneficiile injuste ale pârâtelor. Recurenta nu a luat în calcul nici măcar în subsidiar acordarea de daune - interese, ca urmare a modificării deciziei, în baza art. 14 alin. (2) lit. b) şi, de altfel, nu a furnizat vreun element relevant pentru un asemenea calcul.
În aceste condiţii, urmează ca legalitatea deciziei să fie examinată exclusiv din perspectiva criteriului beneficiilor realizate în mod injust de către autorii faptelor de contrafacere, prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 .
Enumerarea din art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 reflectă o alternativă între criteriul pierderii câştigului suferit de titular (beneficiul nerealizat) şi criteriul beneficiului injust al autorului contrafacerii, aceste criterii neputându-se aplica în mod cumulativ.
Indicarea unuia sau a altuia dintre criteriile legale de calcul al prejudiciului este la latitudinea exclusivă a titularului mărcii, căruia îi revine, în principiu, sarcina probării producerii vreuneia dintre consecinţele economice negative.
Instanţa de apel nu a infirmat dreptul titularului mărcii de a opta pentru un anumit criteriu şi nici viabilitatea criteriului ales de către reclamanta din cauză, însă a apreciat că reclamanta nu a dovedit producerea unui prejudiciu cert, respectiv numărul de cărucioare pentru cumpărături purtând semne identice sau similare mărcilor reclamantei, din totalul menţionat în înscrisurile depuse la dosar ca fiind importat de pârâta SC E.L. SA şi achiziţionat de către pârâta SC K.R. SRL.
Urmează a se cerceta dacă instanţa de apel a apreciat în mod corect că reclamantei îi revenea sarcina probei pe acest aspect, în contextul criticilor din recurs şi ţinându-se cont de obiectul probaţiunii presupuse de împrejurările de fapt relevante în cauză.
Se reţine că instanţa de apel a reţinut cu certitudine că pârâta SC K.R. SRL a achiziţionat de la pârâta SC E.L. SA asemenea produse purtând semne identice sau similare mărcilor reclamantei, însă a dovedit că, după momentul notificării de către reclamantă, a încetat activitatea de comercializare, retrăgând de pe piaţă respectivele produse, care au fost returnate furnizorului SC E.L.I. SA.
Aceste din urmă considerente le contrazic pe cele anterioare, atât timp cât dovedirea retragerii de pe piaţă a produselor purtând semne identice sau similare echivalează, în mod logic, cu probarea numărului de produse contrafăcute din totalul achiziţionat de K., dat de numărul produselor retrase din comerţ.
În plus, în acest caz, dacă nu s-ar mai putea vorbi despre obţinerea vreunui beneficiu de către pârâta SC K.R. SRL, din moment ce acele produse nu au mai fost comercializate, ar fi fost justificată cel puţin cererea de acordare de daune - interese formulată împotriva pârâtei SC E.L.I. SA în raport de numărul produselor retrase, în condiţiile în care reclamanta a pretins că acea pârâta a săvârşit acte de contrafacere prin importul de asemenea produse furnizate pârâtei K. (conform cererii completatoare de la fila 142 dosar fond) şi a calculat prejudiciul suferit prin această faptă (prin precizarea depusă la termenul din 31 octombrie 2012 - file 365 - 367 dosar fond). Or, instanţa de apel nu a analizat pretenţiile cu acest obiect şi nu a dezvoltat considerente referitoare la cererea în pretenţii faţă de importatorul produselor contrafăcute.
În acelaşi timp, dacă pârâta SC K.R. SRL a achiziţionat în mod cert produse contrafăcute, iar dovada se regăseşte în înscrisurile de la dosar - din moment ce a fost posibilă existenţa faptei de contrafacere -, în mod logic ar trebui ca probele pe baza cărora instanţa a apreciat identitatea sau similaritatea între semnele aplicate pe produsele pârâtelor şi mărcile reclamantei, să permită şi stabilirea numărului produselor contrafăcute, după caz, prin echivalarea lor cu numărul total al produselor achiziţionate sau prin scăderea lor din numărul total (rezultat din facturile depuse la dosar şi indicat de K. ca fiind 943 - fila 176 dosar fond).
Or, în acest caz, nu s-ar putea reproşa titularului mărcii neîndeplinirea obligaţiei de a proba această împrejurare, astfel cum a procedat instanţa de apel, urmând a se fi verificat dacă pârâtele au obţinut un beneficiu din activitatea de contrafacere.
În realitate, nu însuşi numărul produselor purtând semne identice sau similare este împrejurarea de fapt ce a împiedicat instanţa să verifice dacă a fost sau nu obţinut vreun beneficiu, deoarece, după cum s-a arătat, acesta putea fi, în contextul arătat anterior, asimilat cu numărul produselor retrase de pe piaţă, cu atât mai mult cu cât reclamanta a exclus din calculul propriu al daunelor - interese un număr de 47 produse, indicate de către pârâta SC K.R. SRL ca fiind retrase din comerţ (file 306 - 308 dosar fond).
Instanţa de apel a făcut referire expresă la înscrisurile de la dosar din care rezultă numărul total al produselor achiziţionate de către K. de la SC E.L.I. SA, respectiv facturile fiscale, din cuprinsul cărora nu ar rezulta numărul produselor contrafăcute, motiv pentru care a sancţionat pe titularul mărcii prin respingerea cererii pentru nedovedirea acestei împrejurări.
Or, examinând conţinutul acelor înscrisuri (file 179 - 201 dosar fond) în contextul obiectului probaţiunii şi a sarcinii probei, se observă că, în toate cazurile, produsul este denumit generic „căruţ piaţă” şi identificat prin acelaşi cod.
În acest caz, operează o prezumţie simplă în sensul că toate produsele sunt identice, din moment ce poartă acelaşi cod de produs şi, faţă de împrejurarea reţinută de instanţa de apel, ce nu poate fi reanalizată (de altfel, nici nu a fost contestată), anume că pârâta a achiziţionat produse purtând semne identice sau similare cu mărcile reclamantei, ar însemna ca toate cele 943 de cărucioare să fie considerate contrafăcute.
Pârâta SC K.R. SRL a susţinut (fila 176 dosar fond) că articolul identificat prin codul unic se prezintă în mai multe modele şi culori, însă doar modelul portocaliu poate fi analizat dacă imită sau nu marca B. Nu poate, însă, preciza ponderea modelului portocaliu din totalul achiziţiilor, întrucât în contabilitatea sa produsul era înregistrat sub un singur cod, fără diferenţierea culorii.
Dată fiind prezumţia simplă enunţată anterior, favorabilă reclamantei, revenea pârâtei sarcina dovedirii susţinerilor în sensul că acelaşi produs se prezenta în mai multe modele şi culori şi că păstra acelaşi cod chiar în varianta mai multor modele, cu alte cuvinte, nu era vorba despre produse diferite.
Pe de altă parte, în ipoteza dovedirii acestor susţineri, ar fi trebuit stabilit dacă similaritatea între semne reţinută de instanţa de apel, chiar ca având un grad ridicat, necontestată de către pârâtă, subzistă doar pentru „modelul portocaliu”, astfel cum pretinde pârâta, sau acoperă şi varianta aceluiaşi model în alte culori decât cea portocalie ori chiar alte modele, aprecieri ce ar fi impus o delimitare certă de ipoteza identităţii semnelor, reţinută cu putere de lucru judecat în cauză chiar de către prima instanţă, potrivit considerentelor deciziei de apel.
În aceste condiţii, stabilirea numărului produselor contrafăcute depindea de determinarea certă a împrejurărilor de fapt pretinse de către pârâtă, astfel încât, în raport de acest obiect al probaţiunii, reţinând, în mod greşit, culpa reclamantei prin neîndeplinirea obligaţiei de a-şi proba pretenţiile, instanţa de apel nu a clarificat situaţia de fapt din cauză.
Necesitatea acestei clarificări nu afectează puterea de lucru judecat a constatărilor instanţelor de fond referitoare la existenţa, după caz, a identităţii sau a similarităţii semnelor în conflict, întrucât nu pune în discuţie legalitatea dispoziţiilor deja adoptate şi neatacate de către pârâte pe calea apelului, respectiv a recursului. Dimpotrivă, lămurirea aspectelor arătate anterior trebuie să pornească de la premisa tranşării cu putere de lucru judecat a existenţei nu numai a identităţii, ci şi a similarităţii semnelor, pe care s-au fundamentat dispoziţiile instanţelor de fond.
Faţă de considerentele expuse, se constată că situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei, fiind incidente dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., pe temeiul cărora se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
4. În ceea ce priveşte renumele mărcilor B. în România, criticile recurentei referitoare la pronunţarea instanţei de apel asupra unui aspect pretins reţinut cu putere de lucru judecat de către prima instanţă, nefiind contestat în calea de atac, vor fi analizate din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează depăşirea limitelor devoluţiunii în apel, în raport de art. 295 C. proc. civ., şi nu a celui descris de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocat de către recurentă, care are în vedere depăşirea limitelor cererii de chemare în judecată.
Se constată că susţinerile cu acest obiect sunt nefondate.
Este adevărat că prima instanţă a reţinut că reclamanta este titulara unor mărci devenite notorii de-a lungul anilor, însă nu a analizat notorietatea în contextul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998 ori al art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 şi nu a dat nicio eficienţă acestei aprecieri în cadrul juridic al cererii de chemare în judecată.
O astfel de examinare în drept ar fi presupus stabilirea renumelui mărcii pe teritoriul României, pe baza probelor administrate de reclamantă, or, instanţă nu a urmărit un asemenea obiectiv şi nu a dezvoltat nicio argumentare pe acest aspect, astfel încât aprecierea că mărcile au dobândit notorietate în timp, cu atât mai mult cu cât nu a fost măcar raportată la teritoriul României, nu are nicio relevanţă în soluţia adoptată şi nu reprezintă un aspect de fapt tranşat cu putere de lucru judecat, după cum pretinde recurenta.
În acelaşi timp, nu se poate susţine că acest aspect nu trebuia analizat de către instanţa de apel, deoarece interesa motivele de apel referitoare la prejudiciul moral pretins a fi fost suferit de reclamantă prin faptele pârâtelor de încălcare a drepturilor asupra mărcilor, a cărui evaluare a fost raportată şi la atingerea adusă renumelui mărcilor, context în care a fost examinat prin decizia recurată.
Chiar dacă instanţa de apel a cercetat şi cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, cu toate că primul petit al cererii de chemare în judecată fusese deja admis pe temeiul art. 36 alin. (2) lit. a) şi b) (după cum s-a arătat la pct. 2 din prezentele considerente), este suficient că a analizat renumele mărcilor B. în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere, în raport de motivele de apel pe acest aspect, pentru a se conchide în sensul netemeiniciei criticilor recurentei.
Se constată, totodată, că nu sunt fondate nici susţinerile întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Examinând cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a constatat că subzistă riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, între mărcile reclamantei şi semnul utilizat de către pârâte, atât timp cât consumatorul mediu, deşi distinge produsele, ar putea crede că produsele au aceeaşi origine comercială sau că există o legătură comercială între reclamantă şi pârâtă.
Percepţia publicului relevant a fost determinată în raport de gradul de atenţie pe care consumatorul real şi potenţial îl acordă categoriei în care se încadrează produsele reclamantei, respectiv ale pârâtelor. Astfel, produsele de lux, precum cele ale reclamantei, sunt achiziţionate după o evaluare atentă, în timp ce produsele de larg consum, precum cele ale pârâtelor, necesită un grad scăzut de atenţie din partea consumatorului mediu.
Acest context a fost explicat în hotărârea primei instanţe şi preluat în decizia de apel (chiar dacă nu a fost reiterat), care a ajuns la o concluzie diferită de cea a tribunalului în privinţa riscului de confuzie.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa nu a făcut o analiză a gradului de distinctivitate, intrinsecă sau dobândită prin utilizare, a mărcilor reclamantei, în analiza globală a riscului de confuzie, referirea la distingerea produselor vizând, după cum s-a arătat, gradul de atenţie al consumatorului mediu, şi nu aptitudinea semnului de a distinge produsele reclamantei de cele ale competitorilor pe aceeaşi piaţă, iar aceste considerente nu pot fi reevaluate în această fază procesuală, în absenţa unei învestiri în ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b).
Astfel, nici nu se poate reţine că s-a avut în vedere un grad pronunţat al distinctivităţii mărcilor reclamantei, dobândite prin utilizare, aşadar că reclamanta s-ar bucura de notorietate în România, după cum preconizează recurenta, dată fiind absenţa oricăror considerente pe aspectul notorietăţii în cadrul analizei riscului de confuzie.
Cercetarea susţinerilor reclamantei privind renumele în România s-a realizat abia în cadrul presupus de art. 36 alin. (2) lit. c) din Lege, concluzia nedovedirii lor fiind valorificată şi în legătură cu repararea prejudiciului moral, pentru a susţine soluţia de respingere a pretenţiilor cu acest obiect.
În aceste condiţii, nu se reţine existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, criticile pe acest aspect urmând a fi înlăturate.
Pentru considerentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta B. Ltd împotriva Deciziei nr. 145/A din 19 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3374/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3349/2014. Civil → |
|---|
