ICCJ. Decizia nr. 3930/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3930/2013

Dosar nr. 4519/97/2008

Şedinţa publică de la 13 noiembrie 2013

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 1222/CA/2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosar nr. 4519/97/2008 au fost respinge excepţiile invocate de pârâtele A.V.A.S. Bucureşti şi SIF B.C. SA.

Au fost admise în parte acţiunea formulată de reclamanta SC R.L.B. SA, însuşită de Insolvent Consult Ipurl, în calitate de administrator judiciar al reclamantei, împotriva pârâtei A.V.A.S. Bucureşti şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta A.V.A.S. Bucureşti să plătească reclamantei suma de 33.725,12 lei reprezentând despăgubiri, valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii şi suma de 1960 lei cheltuieli de judecată.

A fost respinsă acţiunea reclamantei faţă de pârâţii S.N.R., L.M., B.M.M. şi L.G. şi SIF B.C. SA cu sediul în Arad, şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor S.N.R., L.M., B.M.M. şi L.G., suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată, iar pârâtei SIF B.C. SA suma de 2.249,4 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia netimbrării s-a reţinut că reclamanta, cu chitanţa din 2 martie 2010, a achitat suma de 2.185 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru la valoarea solicitată prin precizarea de acţiune, astfel că excepţia este nefondată.

Nici excepţia prematurităţii cererii şi a prescripţiei dreptului la acţiune nu sunt întemeiate, reclamanta invitând pârâţii la conciliere anterior introducerii cererii. Cu privire la prescripţie în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripţie fiind de 3 ani şi începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care imobilul în cauză a fost restituit foştilor proprietari, respectiv Decizia nr. 4411 din 5 mai 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, or cum acţiunea reclamantei a fost introdusă la data de 16 iulie 2008, dreptul acesteia la despăgubiri nu este prescris.

Cât priveşte calitatea procesuală activă a reclamantei s-a reţinut că prin încheierea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 1995 la momentul privatizării aceasta a cumpărat un nr. de 36.169 acţiuni de la F.P.S. (A.V.A.S.), iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 1995 a achiziţionat de la SIF B.C. SA un nr. de 10.334 acţiuni, având în patrimoniu imobilul situat în Deva, înscris în C.F. Deva, imobilul redobândit de foştii proprietari, respectiv pârâţii S.N.R., L.M., B.M.M. şi L.G.

Prin urmare, cum recuperarea prejudiciului solicitat de reclamantă vizează procesul de privatizare în care au fost parte atât reclamanta cât şi pârâta SIF B.C. SA este evident că reclamanta are interes în promovarea acţiunii, ceea ce-i conferă calitate procesuală activă şi justifică şi calitatea procesuală pasivă a pârâtei SIF B.C. SA.

Cu referire la fondul cauzei instanţa a reţinut că, potrivit art. 4 şi 5 din Legea nr. 99/1999, fostul F.P.S. în prezent A.V.A.S., fiind implicat în procesul de privatizare al reclamantei SC R.L.B. SA prin încheierea contractului de vânzare cumpărare din 1995, având în patrimoniu imobilul situat în Deva, redobândit de moştenitorii fostului proprietar dinainte de naţionalizare, conform sentinţei nr. 6131/R/2004 pronunţată de Tribunalul Hunedoara şi a Deciziilor nr. 954/A/2005 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia şi nr. 4411/2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în cauză devin aplicabile prevederile art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999, întrucât contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002.

Prin urmare, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile pentru evicţiune, răspunderea pentru dezdăunare revenind în exclusivitate A.V.A.S., între ceilalţi pârâţi şi reclamantă neputând fi antrenată evictiunea instituită de art. 1337 C. civ., întrucât între aceştia nu a fost încheiat vreun contract de vânzare cumpărare a imobilului în litigiu din care să rezulte obligaţia de garanţie.

Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Decizia este obligatorie potrivit art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ.

Aşadar văzând caracterul imperativ al deciziei susmenţionate, instanţa luând în considerare şi raportul de expertiză efectuat în cauză de expert A.C.V., raport din care rezultă că valoarea contabilă a imobilului la momentul ieşirii efective din patrimoniul societăţii este de 23.263,52 lei, actualizată 33.725,12 lei acţiunea reclamantei a fost admisă parţial, cu consecinţa obligării pârâtei A.V.A.S. Bucureşti la plata sumei de 33.725,12 lei, valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie.

În baza art. 276 C. proc. civ., pârâta A.V.A.S. a fost obligată să achite reclamantei şi suma de 1.960 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise.

Pentru considerentele sus enunţate faţă de pârâţii S.N.R., L.M., B.M.M. şi L.G. şi SIF B.C. SA, s-a respins acţiunea.

În baza art. 274 C. proc. civ. reclamanta a fost obligată să plătească pârâţilor S.N.R., L.M., B.M.M. şi L.G., suma de 5000 lei cheltuieli de judecată, iar pârâtei SIF B.C. SA suma de 2.249,4 lei cheltuieli de judecată, justificate în dosar.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC R.L.B. SA, pârâta SIF B.C. SA şi pârâta A.V.A.S. Bucureşti (recalificat din recurs).

Prin Decizia nr. 82 din 26 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta SC R.L.B. SA în faliment şi de către pârâta A.V.A.S. A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1222/CA/2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosar nr. 4519/97/2008.

S-a respins ca lipsit de interes apelul declarat de pârâta SIF B.C. SA Arad împotriva aceleiaşi sentinţe.

În ce priveşte apelul declarat de reclamanta SC R.L.B. SA, curtea de apel a constatat că este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Critica reclamantei privind respingerea acţiunii faţă de pârâţii persoane fizice s-a apreciat că este neîntemeiată, raportat la dispoziţiile art. 1337 C. civ., interpretate în mod corect de instanţa de fond, care reglementează că răspunderea pentru evictiune revine vânzătorului, iar pârâţii S.N.R., L.M., B.M.M. şi L.G. nu sunt părţi în contractele de vânzare - cumpărare de acţiuni.

Art. 1345 C. civ. invocat de reclamantă în motivele de apel, în sensul că nu ar mai face distincţie între buna şi reaua - credinţă a vânzătorului se referă expres tot la o obligaţie a vânzătorului „Vânzătorul este dator să întoarcă cumpărătorului, el însuşi sau prin evingator, toate spezele necesare utile şi de întreţinere ale aceluia", or, aşa cum s-a arătat mai sus, pârâţii persoane fizice nu au calitatea de vânzători.

S-a constatat că nu este întemeiat nici motivul de apel al reclamantei vizând greşita respingerea acţiunii faţă de pârâta SIF B.C. SA raportat la contractele de vânzare - cumpărare de acţiuni din 1995.

În cauză instanţa de fond a constatat temeinic incidenţa dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 care reglementează răspunderea instituţiilor publice pentru prejudiciile cauzate societăţilor comerciale prin restituirea foştilor proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, alin. (6) prevăzând expres că „Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor".

Prin urmare, pârâta SIF B.C. SA nefiind instituţie publică, ci persoană juridică de drept privat, iar legiuitorul reglementând printr-o dispoziţie legală specială că repararea prejudiciilor se realizează de către stat prin instituţiile publice nu poate fi obligată să răspundă în temeiul art. 32⁴ din O.U.G.nr. 88/1997 raportat la contractul din 6 aprilie 1995.

Nu a fost însuşită de instanţa de apel nici critica reclamantei referitoare la neincidenţa în cauză a Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie şi s-a stabilit că „ în aplicarea dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice se raportează la valoarea contabilă a imobilului aşa cum este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniului societăţii, valoarea actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii " având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei şi raportul de expertiză efectuat de expert A.C.V. prin care s-a stabilit valoarea contabilă actualizată la suma de 33.725,12 lei.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC R.L.B. SA - societate în faliment.

În ce priveşte apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti, curtea a constatat că este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica A.V.A.S. privind nelegalitatea respingerii excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Hunedoara şi stabilirea instanţei de fond competente ca fiind Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a apreciat că este nefondată, întrucât prin Decizia nr. 464 din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Alba lulia pronunţată în Dosar nr. 4519.1/97/2008 s-a stabilit irevocabil competenţa Tribunalului Hunedoara.

Astfel, prin sentinţa nr. 4213/CA/2008 a Tribunalului Hunedoara s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Hunedoara şi s-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.

Reclamanta SC R.L.B. SA a formulat recurs împotriva sentinţei de declinare nr. 4213/CA/2008, care a fost admis de Curtea de Apel Alba cu consecinţa casării sentinţei şi trimiterea cauzei Tribunalului Hunedoara spre continuarea judecăţii prin Decizia irevocabilă nr. 464/2009.

S-a constatat că nu sunt fondate nici motivele invocate de pârâta A.V.A.S. Bucureşti privind greşita soluţionare a excepţiilor prescripţiei şi prematurităţii cererii de chemare în judecată.

Astfel, s-a constatat că în mod temeinic a reţinut instanţa de fond că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data pronunţării Deciziei nr. 4411 din 5 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie, prin care a rămas irevocabilă decizia de restituire a imobilului către foştii proprietari, art. 39 teza finală din Legea nr. 137/2002 privind expres excepţiile cărora li se aplică termenul general de prescripţie, iar art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997 nu se aplică acţiunii formulată de reclamantă.

Reclamanta a făcut dovada îndeplinirii concilierii directe prevăzute de art. 720¹ C. proc. civ. prin adresa din 22 ianuarie 2008 (fila 89 dosar fond) înregistrată la A.V.A.S. la 25 ianuarie 2008 (fila 91) şi procesul - verbal încheiat la 12 februarie 2008 (fila 92).

Curtea de apel a înlăturat critica apelantei A.V.A.S. Bucureşti privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel argumentele A.V.A.S., potrivit cărora, poate fi obligată doar la 70% din valoarea despăgubirilor, iar diferenţa sumei suportată de ceilalţi acţionari ai societăţii în funcţie de capitalul social vândut, nu au fost însuşite de instanţa de apel în condiţiile în care art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 arată că „ Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale. prin restituirea către foştii proprietari ai bunurilor imobile", iar art. 3 lit. g) din O.U.G. nr. 88/1997 defineşte exhaustiv noţiunea de instituţie publică implicată respectiv „A.P.A.P.S. (actuala A.V.A.S.) sau orice minister de resort ori după caz autoritate a administraţiei publice locale care are atribuţii de privatizare a unei societăţi comerciale".

Prin urmare A.V.A.S. răspunde nu doar pentru cota de acţiuni vândută, ci pentru întreg prejudiciul cauzat prin retrocedarea imobilului.

S-a constatat că nu este fondat nici motivul de apel privind calculul despăgubirilor faţă de art. 30 din Legea nr. 137/2002 şi art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, tribunalul procedând în mod legal prin aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. 18/2011 a înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie dată în interesul legii şi care prevede că despăgubirile se raportează la valoarea contabilă a imobilului la momentul ieşirii din patrimoniul societăţii, valoarea actualizată cu indicele de inflaţie, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul A.C.V.

Este neîntemeiată şi critica privind nelegalitatea actualizării sumei de 33.725, 12 lei cu indicele de inflaţie, având în vedere că potrivit Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie „valoarea trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii", iar acest moment al plăţii fiind cunoscut doar la data executării obligaţiei de către A.V.A.S., prin plată, este legală actualizarea cu indicele de inflaţie până la data plăţii.

S-a apreciat că sunt nefondate şi criticile A.V.A.S. privind obligarea acesteia la 1.960 lei cheltuieli de judecată în pofida faptului că a achitat un onorariu total de 4.200 lei, având în vedere că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. raportat la calitatea de parte care a căzut în pretenţii.

În consecinţă, în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti.

Analizând apelul declarat de pârâta SIF B.C. SA, curtea de apel a reţinut următoarele:

Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".

Reclamanta SC R.L.B. SA a invocat prin întâmpinare ( fila 41) excepţia lipsei de interes a SIF B.C. SA în promovarea apelului, excepţie pe care curtea de apel a constatat-o întemeiată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prin sentinţa atacată a fost respinsă acţiunea reclamantei faţă de apelanta SIF B.C. SA, reclamanta SC R.L.B. SA fiind obligată şi la plata în favoarea apelantei SIF B.C. SA a sumei solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată în cuantum de 2.249 lei.

Interesul procesual trebuie să fie actual, personal şi legitim, or criticile apelantei vizând greşita respingere a acţiunii faţă de aceasta pe fond, iar nu prin admiterea excepţiilor invocate nu justifică un interes actual.

Apelanta SIF B.C. SA atacă cu apel o hotărâre care nu îi stabileşte vreo obligaţie astfel că pârâta nu poate justifica interesul procesual pentru etapa căii de atac.

Susţinerea apelantei că interesul în promovarea apelului ar rezida în necesitatea legitimă ca instanţa de apel să analizeze cauza sub toate aspectele, dându-se satisfacţie caracterului devolutiv al căii de atac al apelului, nu a fost însuşită de curtea de apel, interesul în promovarea căii de atac nefiind unul actual în condiţiile în care apelanta se raportează în mod teoretic la ipoteza în care ar fi fost admis apelul reclamantei.

Prin urmare, s-a constatat că apelanta vizează un interes eventual, mediat, care nu se încadrează în noţiunea de interes procesual actual ca şi condiţie a unui demers în justiţie.

Lipsa interesului în promovarea apelului este evidenţiată şi de apărările formulate de SIF B.C. SA prin întâmpinare (fila 23) în care solicită menţinerea sentinţei atacate nr. 1222/CA/2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în fond în Dosarul nr. 4519/97/2008 ca fiind temeinică şi legală.

Or, solicitările din întâmpinare ale apelantei de menţinere ca temeinică şi legală a sentinţei atacate sunt în contradicţie cu cererea din apel de modificare în parte a aceleiaşi sentinţe în sensul respingerii acţiunii reclamantei pe cale de excepţie, astfel că, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. s-a constatat, că excepţia lipsei de interes a pârâtei SIF B.C. SA invocată de reclamantă este întemeiată, făcând de prisos, analizarea celorlalte motive de apel, cu consecinţa respingerii ca lipsit de interes a apelului promovat de SIF B.C. SA în conformitate cu art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC R.L.B. SA prin lichidator judiciar Insolvent Consult Ipurl şi pârâta A.V.A.S.

Prin recursul declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta - reclamantă SC R.L.B. SA prin lichidator judiciar Insolvent Consult Ipurl, formulează următoarele critici:

Consideră că trimiterea instanţei de apel la dispoziţiile art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999 şi art. 3 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 88/1997 în ideea că SIF B.C. SA nu a fost o instituţie publică implicată în privatizare contravine situaţiei faptice şi juridice existente. Aceste legi sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare cumpărare, iar contractul a fost încheiat potrivit Legii nr. 58/1994 care conţinea dispoziţii clare cu privire la vânzarea acţiunilor atât de către F.P.S., cât şi de către fondurile proprietăţii private.

Simpla împrejurare ca pârâta este o persoană juridică organizată ca societate comercială cu capital privat nu poate să o absolve de responsabilitatea acordării despăgubirilor cuvenite, întrucât ea a fost parte într-un contract de privatizare.

Şi în ceea ce priveşte respingerea acţiunii faţă de pârâţii persoane fizice consideră recurenta - relamantă că soluţia instanţei de apel, ca şi cea de la fond sunt greşite, interpretând eronat dispoziţiile legale:

Arată că la data naţionalizării pe terenul ce a aparţinut antecesorilor pârâţilor se aflau doar două construcţii, respectiv casa veche, în suprafaţă de 367 mp şi atelierul de tâmplărie, în suprafaţă de 103 mp. Pe acest teren antecesorii reclamantei, de buna credinţă fiind, au realizat construcţii noi, independente de cele vechi reprezentând: birouri, depozit cărţi, arhivă şi grup sanitar în suprafaţă de 263 mp, magazin şi garaj de 104 mp şi club în suprafaţă de 63 mp, construcţii care au fost restituite „fără niciun temei" pârâtelor. Instanţele constatând totuşi ca nu prea aveau ce restitui au menţionat în hotărârile pronunţate ca avem postura constructorului de buna - credinţă pe terenul altuia. în temeiul acestor prevederi din hotărârile de restituire a introdus acţiunea, întrucât pârâtele s-ar îmbogăţi fără justă cauză cu construcţiile noi realizate de fostul Centru de librarii, construcţii care nu au existat şi nu au fost preluate de la antecesorii lor.

Chiar în cazul în care se s-a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile privind evicţiunea, instanţele de judecată trebuiau să aibă în vedere ca în cadrul evicţiunii totale, evinsul, în afară de acţiunea ce este în drept a o exercita contra vânzătorului, mai are dreptul să ceară despăgubiri şi terţului evingător-reclamantii în revendicare.

Această pretenţie de despăgubiri din partea cumpărătorului evins se întemeiază pe dispoziţiile art. 1345 C. civ. - care nu mai face distincţie între buna şi reaua-credinţă a vânzătorului - combinat cu art. 494 C. civ. şi din care rezultă că evinsul-cumpărător este în drept să se adreseze pentru despăgubiri atât vânzătorului cât şi terţului-evingător.

Cum însă numai acesta din urmă profită de evicţiune, el va fi primul ţinut să despăgubească pe cumpărătorul evins, iar vânzătorul nu va fi garant decât în mod subsidiar.

Faţă de toate aceste considerente, consideră că decizia este greşită, fiind dată cu aplicarea greşită a legii şi nu în ultimul rând incorectă (chiar dacă pe calea extraordinară a recursului nu se poate analiza şi temeinicia hotărârii atacate). în urma acestor sentinţe succesive prin care societatea a fost deposedată de imobilul care a fost sediul său, consideră că suntem în prezenta unei noi „naţionalizări" sau mai rău, acordându-se o despăgubire la nivelul unui imobil situat în mediul rural pentru un imobil situat în centrul oraşului Deva.

Recurenta -reclamanată solicită admiterea recursului şi în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat şi în consecinţă admiterea în totalitate a acţiunii formulate, astfel cum a fost precizată.

Recurenta - pârâtă A.V.A.S., prin recursul promovat, formulează următoarele critici de nelegalitate:

1. Consideră că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., hotărârile criticate fiind pronunţate de instanţe necompetente teritorial să judece cererea reclamantei şi, în mod nelegal a fost respinsă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Hunedoara, invocată de pârâtă prin apărările formulate.

Arată că reclamanta SC R.L.B. SA Deva şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 şi pe contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 26 octombrie 1995.

Menţionam ca art. 4³ alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prevede: „Litigiile privind contractele, convenţiile, protocoalele şi orice alte acte ori înţelegeri, încheiate de către instituţiile publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societăţi comerciale sau grupuri de societăţi comerciale, sunt de competenta secţiilor comerciale ale instanţelor judecătoreşti".

În plus, potrivit art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2004 "Activitatea A.V.A.S. în domeniul privatizării şi monitorizării postprivatizare se desfăşoară pe principii comerciale".

Nu în ultimul rând, invocă în sensul celor de mai sus, dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, modificată, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării care prevăd: „Cererile prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările si completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifica un drept conferit de acestea sunt de competenta secţiilor comerciale ale tribunalelor si se judeca de urgenta si cu precădere, cu citarea părţilor".

Articolul 56 C. com. prevede: „Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acest act, legii comerciale .".

Potrivit art. 720¹⁰ C. proc. civ., "Litigiile privind desfăşurarea activităţii în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăţilor comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum şi litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul acestei activităţi se soluţionează de către instanţele care au competenţa de judecată a proceselor şi cererilor în materie comercială, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile în aceasta materie".

Având in vedere dispoziţiile art. 5 Teza I C. proc. civ. care prevede ca "Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului", coroborate cu dispoziţiile art. 10 pct. 1 "în cererile privitoare la executarea, anularea, rezolutiunea sau rezilierea unui contract, (este competenta - n.n.) instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii" - având în vedere că locul executării contractului de privatizare, fiind sediul vânzătorului (plăţile contractuale făcându-se la sediul instituţiei din acel moment), respectiv municipiul Bucureşti, solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor criticate, cu trimiterea cauzei in rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, (ca instanţă competentă să judece litigiile între profesionişti).

2. Consideră că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită atât a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripţie de 1 lună), art. 32²⁸ din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripţie de 3 luni), cât şi ale art. 720¹ C. proc. civ., precum şi ale art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 privind cuantumul despăgubirilor şi art. 274 C. proc. civ., fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului şi în principal casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre soluţionare la Tribunalul Bucureştio, secţia a Vl-a civilă, şi în subsidiar, modificarea deciziei recurate cu consecinţa admiterii apelului şi a excepţiilor invocate, iar pe fond respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurenta reclamantă şi de către recurentul pârât, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care succed:

În ce priveşte recursul declarat de reclamanta SC R.L.B. SA prin lichidator Judiciar Insolvent Consult Ipurl, Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Contrar celor susţinute de reclamantă, dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 sunt aplicabile în cauză, întrucât art. 30 din Legea nr. 137/2002 prevede în mod expres că aceste dispoziţii legale „rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare - cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi." Legea nr. 137/2002 a intrat în vigoare la data de 28 martie 2002, iar contractul de privatizare a societăţii recurente nr. 563 a fost încheiat cu A.V.A.S. în cursul anului 1995, deci anterior intrării în vigoare a legii, astfel că dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 sunt incidente în cauză.

Art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 consacră regimul de drept comun în materie de evicţine a aporturilor în natură şi în materia specială a privatizării societăţilor comerciale, unde acţionar aportor la capitalul social a fost statul român, singurul a cărui răspundere a fost instiutită de lege pentru imobilele aduse ca aport la capitalul social al societăţilor privatizate.

Textul legal menţionat prevede totodată, că repararea prejudiciilor cauzate prin retrocedare va fi asigurate de instituţiile publice implicate în privatizare, astfel cum sunt definite la art. 3 lit. g) din actul normativ.

În acest context, în mod corect instanţa de apel a reţinut că pârâta SIF B.C. SA nefiind instituţie publică, ci persoană juridică de drept privat, iar legiuitorul reglementând printr-o dispoziţie legală specială că repararea prejudiciilor se realizează de către stat prin instituţiile publice nu poate fi obligată să răspundă în temeiul art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 raportat la contractul din 6 aprilie 1995.

Critica reclamantei privind respingerea acţiunii faţă de pârâţii persoane fizice este nefondată, raportat la dispoziţiile art. 1337 C. civ., interpretate în mod corect de instanţa de apel, care reglementează că răspunderea pentru evicţiune revine vânzătorului, iar pârâţii S.N.R., L.M., B.M.M. şi L.G. nu sunt părţi în contractele de vânzare - cumpărare de acţiuni.

Art. 1345 C. civ. invocat de reclamantă în motivele de recurs, în sensul că nu ar mai face distincţie între buna şi reaua - credinţă a vânzătorului se referă expres tot la o obligaţie a vânzătorului „Vânzătorul este dator să întoarcă cumpărătorului, el însuşi sau prin evingător, toate spezele necesare utile şi de întreţinere ale aceluia", or, aşa cum s-a arătat mai sus, pârâţii persoane fizice nu au calitatea de vânzători.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să fie respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.L.B. SA prin lichidator judiciar Insolvent Consult Ipurl.

În ce priveşte recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica A.V.A.S. privind nelegalitatea respingerii excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Hunedoara şi stabilirea instanţei de fond competente ca fiind Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, este nefondată, întrucât prin Decizia nr. 464 din 27 mai 2009 a Curţii de Recurs Alba lulia pronunţată în Dosar nr. 4519.1/97/2008 s-a stabilit irevocabil competenţa Tribunalului Hunedoara.

Reclamanta SC R.L.B. SA a formulat recurs împotriva sentinţei de declinare nr. 4213/CA/2008, care a fost admis de Curtea de Recurs Alba cu consecinţa casării sentinţei şi trimiterea cauzei Tribunalului Hunedoara spre continuarea judecăţii prin Decizia irevocabilă nr. 464/2009.

În acest context, temeiurile de drept invocate de A.A.A.S. în susţinerea excepţiei, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, O.U.G. nr. 23/2004, art. 56 C. com. sau art. 720¹⁰ şi art. 5 teza I C. proc. civ. nu oferă o soluţie pentru dezlegarea excepţiei necompetenţei teritoriale în speţă.

Nu sunt fondate nici motivele invocate de pârâta A.V.A.S. Bucureşti privind greşita soluţionare a excepţiilor prescripţiei şi prematurităţii cererii de chemare în judecată.

Astfel, în mod temeinic s-a reţinut că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data pronunţării Deciziei nr. 4411 din 5 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie, prin care a rămas irevocabilă decizia de restituire a imobilului către foştii proprietari, art. 39 teza finală din Legea nr. 137/2002 privind expres excepţiile cărora li se aplică termenul general de prescripţie, iar art. 32²⁸ din O.U.G. nr. 88/1997 nu se aplică acţiunii formulată de reclamantă.

Reclamanta a făcut dovada îndeplinirii concilierii directe prevăzute de art. 720¹ C. proc. civ. prin adresa nr. 2/22 ianuarie 2008 (fila 89 dosar fond) înregistrată la A.V.A.S. la 25 ianuarie 2008 (fila91) şi procesul - verbal încheiat la 12 februarie 2008 (fila 92).

Înalta Curte nu poate reţine nici critica recurentei A.V.A.S. Bucureşti privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel argumentele A.V.A.S., potrivit cărora, poate fi obligată doar la 70% din valoarea despăgubirilor, iar diferenţa sumei suportată de ceilalţi acţionari ai societăţii în funcţie de capitalul social vândut, nu pot fi însuşite de instanţa de recurs în condiţiile în care art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 arată că „Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale . prin restituirea către foştii proprietari ai bunurilor imobile", iar art. 3 lit. g) din O.U.G. nr. 88/1997 defineşte exhaustiv noţiunea de instituţie publică implicată respectiv „A.P.A.P.S. (actuala A.V.A.S.) sau orice minister de resort ori după caz autoritate a administraţiei publice locale care are atribuţii de privatizare a unei societăţi comerciale".

Prin urmare A.V.A.S. răspunde nu doar pentru cota de acţiuni vândută, deoarece răspunderea sa nu este angajată exclusiv în temeiul contractului de privatizare, ci pentru întreg prejudiciul cauzat prin retrocedarea imobilului, răspundere angajată în baza raporturilor dintre această instituţie şi societatea comercială recurentă din aportarea imobilului în discuţie la capitalul social.

Nu este fondat nici motivul de recurs privind calculul despăgubirilor faţă de art. 30 din Legea nr. 137/2002 şi art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, instanţa de apel procedând în mod legal prin aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie dată în interesul legii şi care prevede că despăgubirile se raportează la valoarea contabilă a imobilului la momentul ieşirii din patrimoniul societăţii, valoarea actualizată cu indicele de inflaţie, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul A.C.V.

Este neîntemeiată şi critica privind nelegalitatea actualizării sumei de 33.725,12 lei cu indicele de inflaţie, instanţa de apel aplicând în mod corect dispoziţiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie care prevăd că „valoarea trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii", iar acest moment al plăţii fiind cunoscut doar la data executării obligaţiei de către A.V.A.S., prin plată, este legală actualizarea cu indicele de inflaţie până la data plăţii.

Sunt nefondate şi criticile A.V.A.S. privind obligarea acesteia la 1.960 lei cheltuieli de judecată în pofida faptului că a achitat un onorariu total de 4.200 lei, având în vedere că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. raportat la calitatea de parte care a căzut în pretenţii.

Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ. se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC R.L.B. SA prin lichidator judiciar Insolvent Consult Ipurl şi de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 82 din 26 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a II-a civilă.

Cu privire la cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimaţii - pârâţi L.M., B.M.M., L.G. şi SIF B.C. SA, Înalta Curte reţine că, dacă partea care solicită acordarea cheltuielilor de judecată este îndreptăţită să obţină, în condiţiile art. 274 Cpc, obligarea părţii adverse la plata acestor cheltuieli, îi revine sarcina de a proba cuantumul cheltuielilor pretinse.

Această concluzie se desprinde atât din dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. care fac referire la cheltuielile „pe care partea care a câştigat va dovedi că Ie-a efectuat" cât şi din regula generală în materie de probaţiune aplicabilă procesului civil, cuprinsă în prevederile art. 1169 C. civ.

Constatând că intimaţii - pârâţi L.M., B.M.M., L.G. şi SIF B.C. SA, care au solicitat prin întâmpinare cheltuieli de judecată, deşi au câştigat procesul şi ar fi avut dreptul la aceste cheltuieli, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., nu au făcut dovada acestora prin depunerea la dosar a chitanţei de plată a onorariului avocaţial, care este documentul justificativ de efectuare a plăţii acestor cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimaţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC R.L.B. SA prin lichidator Judiciar Insolvent Consult Ipurl şi de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 82 din 26 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a II-a civilă.

Respinge cererile privitoare la cheltuielile de judecată formulate de intimaţii - pârâţi L.M., B.M.M., L.G. şi SIF B.C. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3857/2014. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3938/2013. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 3930/2013. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3930/2013. Civil