ICCJ. Decizia nr. 5409/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5409/2013
Dosar nr. 45164/3/2011
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 1 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii N.M. şi N.D. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. A. nr. X, sector 2, compus din două dormitoare, sufragerie, salon, hol, bucătărie, baie, wc, cămară, două balcoane, terasă, garaj, şi suprafaţa de 88,72 mp teren situat sub construcţie.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50 alin. (21), art. 50 alin. (3) şi art. 501 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 615 din 14 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea formulată, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a preţului de 52.653.810 RON, achitat pentru imobilul situat în Bucureşti, str. A. nr. X, sector 2, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997, actualizat cu rata inflaţiei pe perioada cuprinsă între data plăţii la zi, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. A. nr. X, sector 2 şi a obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată către reclamanţi, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin mandatar SC A. SA, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. A. nr. X, sector 2, compus din două dormitoare, sufragerie, salon, hol, bucătărie, baie, wc, hol, cămară, hol, două balcoane, terasă, garaj, şi suprafaţa de 88,72 mp teren situat sub construcţie, în schimbul plăţii sumei de 52.653.810 RON cu titlu de preţ, achitat integral la data încheierii contractului.
Prin Sentinţa civilă nr. 3996 din 25 aprilie 2008, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de moştenitoarea fostului proprietar, I.D.M.C. şi au fost obligaţi pârâţii N.M. şi N.D. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul dobândit prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997, apreciindu-se că titlul invocat de reclamantă este preferabil celui deţinut de pârâţi.
S-a mai reţinut că, deşi contractul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanţilor nu a fost desfiinţat pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii, prin Decizia civilă nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a constatat că acest contract a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv în frauda unor dispoziţii legale.
Tribunalul a observat că ipoteza dispoziţiilor art. 501 coroborate cu art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, vizează exclusiv situaţia acelor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În prezenta cauză, s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că titlul reclamanţilor, contractul de vânzare-cumpărare, a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel încât tribunalul a apreciat că ipoteza textului legal invocat de reclamanţi nu este îndeplinită.
Tribunalul nu a primit susţinerea reclamanţilor referitoare la realizarea condiţiilor cumulative prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, vizând existenţa unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ci a constatat că această cerinţă nu este îndeplinită, atât timp cât s-a reţinut cu putere de lucru judecat că imobilul nu putea fi înstrăinat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile acestei legi.
Au fost avute în vedere considerentele Deciziei civile nr. 1298 din 21 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în cuprinsul cărora s-a menţionat că imobilului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi, în consecinţă, acesta nu putea fi înstrăinat în temeiul acestei legi.
În consecinţă, reclamanţii sunt îndreptăţiţi numai la restituirea preţului actualizat circumstanţiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi care se regăseşte în cauză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii N.D. şi N.M., iar prin Decizia civilă nr. 82A din 7 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reţinând că pentru ipoteza dedusă judecăţii nu sunt incidente prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru ca apelanţii-reclamanţi să fie îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului, ci dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd posibilitatea acordării preţului actualizat deoarece, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a reţinut că actul de vânzare-cumpărare al apelanţilor reclamanţi a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv în frauda unor dispoziţii legale.
Cele statuate prin hotărârea judecătorească irevocabilă menţionată nu mai pot fi repuse în discuţie în cauza de faţă, întrucât s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a unei asemenea hotărâri, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis de cea ulterioară.
Susţinerea apelanţilor reclamanţi, în sensul că numai dispozitivul se bucură de putere de lucru judecat, nu poate fi primită, deoarece trebuie recunoscut acest efect şi considerentelor, în măsura în care acestea reflectă dispozitivul. Or, în cauză, prin Decizia civilă nr. 1298 din 21 octombrie 2009, instanţa de recurs, procedând la compararea titlurilor de proprietate, a reţinut că titlul pârâţilor (apelanţii reclamanţi) este afectat de vicii, respectiv este încheiat în frauda unor dispoziţii legale, motiv pentru care a constatat că în mod greşit tribunalul a dat eficienţă acestuia în detrimentul titlului fostului proprietar.
Considerentele legate de nevalabilitatea titlului apelanţilor reclamanţi, constatat a fi fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au determinat aşadar soluţia de admitere a acţiunii în revendicare şi se impun cu putere de lucru judecat în cauza de faţă.
Faptul că apelanţii reclamanţi au deţinut un „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este real, dar modalitatea în care aceştia urmează să fie despăgubiţi în urma pierderii dreptului de proprietate, este cea stabilită de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii N.D. şi N.M.
Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii formulează următoarele critici de nelegalitate:
Aprecierea instanţei de apel potrivit cu care considerentele unei hotărâri s-ar bucura de autoritate de lucru judecat este eronată în acest caz.
Cele reţinute în Decizia nr. 1298 din 21 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă sunt doar aprecieri ale judecătorului care a redactat decizia, fiind o interpretare personală în sprijinul soluţiei de admitere a pretenţiilor recurentei, în sensul evingerii reclamanţilor şi, în nici un caz, nu reprezintă autoritate de lucru judecat.
În dosarul în care s-a produs evingerea recurenţilor s-a aflat în dezbatere o acţiune în revendicare a moştenitorilor foştilor proprietari şi nu s-a făcut o analiză a titlurilor în privinţa viciilor de care acestea ar fi afectate. Este absurdă aprecierea instanţei de apel care susţine ca admiterea acţiunii în revendicare a fost determinată de nevalabilitatea titlului pârâţilor. Instanţa nici nu a fost învestită cu analizarea contractului de vânzare-cumpărare pe care recurenţii l-au încheiat cu Statul Român.
Recurenţii susţin că Statul Român a înstrăinat imobilul în condiţiile în care se admisese un recurs în anulare prin care o acţiune în revendicare fusese respinsă. Prin urmare, o instanţa constatase ca titlul statului este preferabil titlului fostului proprietar.
Mai mult, recurenţii au depus diligentele necesare pentru a afla situaţia juridică a imobilului pe care intenţionau să-l achiziţioneze. Ca răspuns, Statul Român prin reprezentanţii săi, i-a asigurat, prin Adresa nr. 1334/1997, eliberată de PMB Direcţia Juridică, Legislaţie, contencios că este proprietar şi că poate înstrăina bunul. De aceea, eroarea săvârşită de instanţă la admiterea revendicării nu poate fi perpetuată, iar instanţa de apel ar fi trebuit să facă o analiză a condiţiilor în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Recurenţii mai arată că în circuitul civil s-au aflat două variante ale aceluiaşi certificat de moştenitor cu acelaşi număr şi aceeaşi dată, dar cu conţinut diferit, iar prima hotărâre judecătorească prin care se admitea revendicarea era dată faţă de o persoană decedată din data declarării apelului, aspecte care, în opinia recurenţilor sunt relevante pentru modul în care au fost evinşi şi reprezintă un argument în plus pentru care instanţele ar fi trebuit să analizeze condiţiile în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu Statul Român. În plus, moştenitorii fostului proprietari nu depuseseră notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, nu se poate retine nicio culpă în sarcina recurenţilor. Este evident ca actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credinţă, în condiţiile în care cumpărătorii ştiau că statul are titlu şi nu au fost notificaţi să nu cumpere imobilul de către foştii proprietari sau moştenitorii acestuia.
Instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pe care chiriaşii trebuiau să le îndeplinească la data cumpărării imobilului, precum şi condiţiile garanţiei pentru evicţiune. De asemenea, ar fi trebuit să aibă în vedere principiul stabilităţii raporturilor juridice civile consacrat în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Este necontestat în cauză că, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. A. nr. X, sector 2, compus din două dormitoare, sufragerie, salon, hol, bucătărie, baie, wc, hol, cămară, hol, două balcoane, terasă, garaj, şi suprafaţa de 88,72 mp teren situat sub construcţie, în schimbul plăţii sumei de 52.653.810 RON cu titlu de preţ, achitat integral la data încheierii contractului.
Prin Sentinţa civilă nr. 3996 din 25 aprilie 2008, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de moştenitoarea fostului proprietar, I.D.M.C., şi au fost obligaţi pârâţii N.M. şi N.D. să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul dobândit prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997, apreciindu-se că titlul invocat de reclamantă este preferabil celui deţinut de pârâţi.
În considerentele Deciziei civile nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti se reţine că, la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997, au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, atâta timp cât imobilul în litigiu nu făcea parte din categoria de imobile ce puteau fi vândute în baza Legii nr. 112/1995, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997, având ca obiect acest bun, a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Prin decizia recurată, curtea de apel a considerat în mod corect că pretenţiile reclamanţilor pot fi circumscrise prevederilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat al imobilului în litigiu, iar nu la plata preţului de piaţă al bunului, aşa cum au solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată: „Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Alin. (21) al aceluiaşi articol prevede: „Cererile sau acţiunile în justiţie, având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxele de timbru”.
Tot astfel, potrivit art. 501: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză”.
Prin urmare, printr-o normă specială, de strictă interpretare, legiuitorul a reglementat dreptul de a beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, numai în favoarea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, aşa cum în mod expres prevăd normele anterior citate.
În consecinţă, câtă vreme nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, şi anume aceea ca actul de vânzare-cumpărare, ulterior desfiinţat să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanţii nu poate beneficia, aşa cum în mod corect a decis instanţa de apel, de restituirea preţului de piaţă al apartamentului în litigiu.
Este neîndoielnic că autoritatea de lucru judecat se ataşează dispozitivului hotărârii judecătoreşti, însă în privinţa considerentelor, aprecierea efectelor pe care autoritatea de lucru judecat le produce, trebuie nuanţată.
Sub acest aspect, trebuie admis că numai în măsura în care vor beneficia de autoritate de lucru judecat şi acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului şi care cuprind rezolvarea unor chestiuni a căror dezlegare prealabilă a reprezentat o condiţie necesară pentru rezolvarea fondului litigiului, efectele autorităţii de lucru judecat îşi ating finalitatea.
Altfel spus, considerentelor prin care se dezleagă elementele raportului juridic litigios asupra căruia instanţa s-a pronunţat prin dispozitiv trebuie să li se ataşeze în egală măsură autoritatea de lucru judecat recunoscută în privinţa dispozitivului hotărârii, deoarece în caz contrar, s-ar recunoaşte admisibilitatea unei cereri ulterioare, ce ar risca să contrazică prima hotărâre.
Este adevărat că dispozitivul Deciziei civile nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti nu cuprinde dispoziţia de constatare a nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997, însă, considerentele hotărârii menţionate au în vedere în justificarea măsurii dispuse - de admitere a acţiunii în revendicare promovată de fostul proprietar împotriva chiriaşilor cumpărători - aspecte care explică această măsură şi interesează prezentul litigiu.
S-a stabilit în acel litigiu, ca o chestiune prealabilă pentru dezlegarea fondului litigiului care a vizat compararea titlurilor de proprietate ce se opuneau, că imobilului situat în Bucureşti, str. A. nr. X, sector 2 nu îi erau aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995, astfel încât actul de vânzare-cumpărare încheiat de foştii chiriaşi - N.M. şi N.D. - în temeiul acestei legi a fost perfectat cu încălcarea actului normativ menţionat.
Aceste considerente, alături de alte argumente rezultate din aplicarea unor criterii de comparare a celor două titluri de proprietate ce se opuneau, au justificat preferabilitatea titlului opus de fostul proprietar şi admiterea acţiunii în revendicare. În egală măsură, aceste considerente interesează prezentul litigiu deoarece dispoziţiile Legii nr. 10/2001 recunosc dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate de a beneficia de plata unor despăgubiri în cuantum diferit, după cum respectivele contracte au fost sau nu încheiate cu respectarea dispoziţiilor acestei legi.
Prin urmare, cât timp considerentele prin care instanţa a reţinut încheierea de către foştii chiriaşi a contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, constituie argumentele care justifică măsura adoptată de curtea de apel în acel litigiu, şi câtă vreme aceste considerente reprezintă rezolvarea unor chestiuni incidentale prealabile fără de care dezlegarea acelei pricini nu ar fi fost posibilă, Înalta Curte apreciază ca ele nu pot fi ignorate în cauza de faţă, impunându-se în rezolvarea prezentului litigiu.
Tot astfel, faţă de puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească anterioară nu pot fi primite criticile prin care, contrar celor reţinute de instanţă în soluţionare litigiilor precedente, reclamanţii susţin încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997 cu respectarea Legii nr. 112/1995 deoarece Statul Român a înstrăinat imobilul în condiţiile în care se admisese un recurs în anulare prin care o acţiune în revendicare fusese respinsă, iar reclamanţii au depus diligentele necesare pentru a afla situaţia juridică a imobilului şi nu au fost notificaţi să nu cumpere imobilul de către foştii proprietari sau moştenitorii acestuia.
Exced analizei ce poate fi efectuată pe calea controlului judiciar de legalitate declanşat prin intermediul recursului susţinerile reclamanţilor în sensul că în circuitul civil s-au aflat două variante ale aceluiaşi certificat de moştenitor cu acelaşi număr şi aceeaşi dată, dar cu conţinut diferit, iar prima hotărâre judecătorească prin care se admitea revendicarea era pronunţată în contradictoriu cu o persoană decedată deoarece obiectul prezentului litigiu nu l-au reprezentat pretenţiile formulate pe calea unei acţiuni în revendicare. În plus, afirmaţiile menţionate nu ar putea fi analizate nici ca argumente pentru reaprecierea condiţiilor în care reclamanţii au fost evinşi de către fostul proprietar, faţă de puterea de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti sub aspectele relevante pentru soluţionarea prezentului litigiu.
În ceea ce priveşte principiul securităţii raporturilor juridice menţionat prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine că, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „acest principiu prevede, printre altele, ca soluţia dată de o manieră definitivă în orice litigiu de către instanţe să nu mai fie repusă în discuţie. În baza acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa sa” (Hotărârea din 19 octombrie 2006 în Cauza Raicu împotriva României).
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii N.D. şi N.M. împotriva Deciziei civile nr. 82A din 7 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5408/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5412/2013. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
