ICCJ. Decizia nr. 5412/2013. Civil. Rectificare carte funciară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5412/2013
Dosar nr. 124/115/2009*
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamantul Protopopiatul Bisericii Greco-Catolice Reşiţa a chemat în judecată pe pârâtul Protopopiatul Bisericii Ortodoxe Române şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:
- să constate că reclamantul este proprietarul imobilului înscris în CF nr. 23, Reşiţa - Română nr. top. (22/2, 23/2, 24/2)1, compus din biserică, casă parohială şi teren de 645 mp.
- să dispună radierea înscrierii de sub B.6,7 din această carte funciară a Bisericii Ortodoxe Române, ca proprietară a imobilului înscris în baza Încheierii nr. 1126 din 13 septembrie 1990
- să dispună înscrierea în CF nr. 23, Reşiţa - Română nr. top. (22/2, 23/2, 24/2)1 a Bisericii Greco-Catolice Reşiţa în cotă de 1/1, ca proprietară a acestui imobil compus din biserică, casă parohială şi teren de 645 mp.
- să dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 21 ianuarie 2009, reclamantul şi-a completat acţiunea cu un capăt de cerere prin care a solicitat obligarea Protopopiatului Bisericii Ortodoxe Române la retrocedarea, în deplină proprietate şi posesie a imobilului în cauză, înscris în CF nr. 23, nr. top. (22/2, 23/2, 24/2)1, compus din biserică, casă parohială şi teren intravilan de 645 mp, iar la data de 31 august 2009 şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât şi a Parohiei Ortodoxe „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş” Reşiţa.
Prin Sentinţa civilă nr. 941 din 12 octombrie 2009, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 50/A din 4 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost admis apelul declarat de reclamantul Protopopiatul Bisericii Greco-Catolice Reşiţa, a fost desfiinţată Sentinţa civilă nr. 941 din 12 octombrie 2009 a Tribunalului Caraş-Severin şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin.
Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2336 din 15 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Rejudecând cauza, prin Sentinţa civilă nr. 240 din 5 martie 2012, Tribunalul Caraş Severin - Reşiţa a respins acţiunea astfel cum a fost precizată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, potrivit extrasului de CF nr. 30902 Reşiţa (CF vechi nr. 23 Reşiţa Română) - proprietarul tabular al imobilului cu nr. top. 22/2, 23/2, 24/2/1, nr. cad. C1 Biserica Ortodoxă şi Casa Parohială - este Biserica Ortodoxă Română. Proprietarul tabular anterior al acestui imobil a fost Fondul bisericesc greco-unit, de la localizare.
Prin Decretul nr. 177 din 4 august 1948, regimul comunist a trecut acest imobil în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Reşiţa. Prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost interzis în România.
Prin Încheierea nr. 1126 din 13 septembrie 1990 s-a dispus înscrierea în CF a Bisericii Ortodoxe Române ca proprietară a imobilului arătat mai sus.
Pârâtul a invocat, pe cale de excepţie, uzucapiunea prevăzută de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Articolul 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 reglementează uzucapiunea tabulară, denumită şi „convalescenţa titlului”, dispoziţie legală de natură a consolida un drept înscris deja în cartea funciară.
Astfel, textul de lege menţionat se referă la situaţia în care un drept real imobiliar s-a înscris în cartea funciară fără cauză legitimă, deci în temeiul unui titlu nevalabil, în favoarea unei persoane care a posedat cu bună-credinţă. Deşi înscrierea s-a făcut în temeiul unui titlu nevalabil, după trecerea perioadei prevăzute de lege, starea de aparenţă tabulară se va consolida, iar dreptul va fi dobândit cu efect retroactiv de la data înscrierii lui în cartea funciară.
Pârâtul posedă imobilele în litigiu din anul 1948, când cultul greco-catolic a fost scos în afara legii, iar bunurile aparţinând Bisericii Greco-Catolice au fost trecute în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române.
Întrucât prin art. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută oficial şi s-a prevăzut modalitatea de restituire a bunurilor care au fost preluate în perioada regimului comunist, violenţa, ca viciu de consimţământ, a încetat la data publicării acestui decret.
Prin urmare, în cauză sunt operante dispoziţiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 privind prescripţia achizitivă, imobilul fiind posedat de pârâtă cu bună-credinţă, timp de mai mult de 10 ani, începând cu anul 1990.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Protopopiatul Bisericii Greco-Catolice Reşiţa, iar prin Decizia civilă nr. 64 din 18 aprilie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat şi a schimbat în tot Sentinţa civilă nr. 240 din 5 martie 2012 a Tribunalului Caraş-Severin în sensul că a admis acţiunea precizată, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în CF vechi nr. 23 Reşiţa, nr. top. (22/2,23/2 şi 24/2)1, compus din clădirea bisericii, casă parohială şi teren de 645 mp, actualmente în CF 30902 Reşiţa, a dispus radierea înscrierii de sub B.6,7 din această carte funciară a Bisericii Ortodoxe Române, cu privire la biserică, casă parohială şi teren de 645 mp, înscris în baza Încheierii CF nr. 1126 din 13 septembrie 1990 şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra aceloraşi imobile, delimitat de linia care uneşte punctele 1-2-3-4-5-6-7-8-9-1, conform expertizei tehnice judiciare C. & T. efectuată în cauză şi care face parte integrantă din decizie.
A obligat pârâta-intimată să plătească reclamantei-apelante suma de 7.850 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă Biserica Greco-Catolică şi casa parohială, edificate pe parcela de teren de 645 mp şi care se află intabulate pe subparcela nr. top. (22/2, 23/2, 24/2)/1 din CF 23 Reşiţa Română.
Din acest teren de 645 mp, 268 mp sunt ocupaţi de clădirea vechii Biserici Greco-Catolice, folosită de în prezent de Biserica Ortodoxă, iar casa parohială ocupă o suprafaţă de 153 mp, ambele edificii fiind realizate în jurul anilor 1840 - 1865, de către Biserica Greco-Catolică Română, când s-au şi intabulat în CF.
Clădirea Bisericii Greco-Catolice şi casa parohială, edificate pe parcela de teren de 645 mp şi care se află intabulate pe subparcela nr. top. (22/2, 23/2, 24/2)/1 din CF 23 Reşiţa Română, deşi au trecut la Biserica Ortodoxă în baza Decretului nr. 177/1948, au fost intabulate în CF de către Biserica Ortodoxă după aproximativ 42 de ani, respectiv la data de 13 septembrie 1990.
Pe de altă parte, construcţiile realizate de Biserica Ortodoxă, pe cealaltă parcelă de 875 mp s-au intabulat şi ele după anul 1990, sediul Protopopiatului fiind finalizat în anul 1993 şi, potrivit experţilor, Biserica Ortodoxă nu a putut prezenta autorizaţie de construire pentru această clădire.
Parohia Ortodoxă Română „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş” Reşiţa are în componenţă un număr de 2216 familii cu 8850 credincioşi, în timp ce, în aceeaşi zonă a Municipiului Reşiţa în care se află biserica revendicată, sunt recenzate aproximativ 218 familii de credincioşi greco-catolici români.
La data de 13 septembrie 1990, Biserica Ortodoxă Română nu mai putea justifica un titlu pentru intabularea dreptului său de proprietate în CF asupra clădirilor bisericii, casei parohiale şi a terenului de 645 mp din subparcela nr. top. (22/2, 23/2, 24/2)/1 din CF 23 Reşiţa Română, din moment ce temeiul legal al intabulării - Decretul nr. 177/1948 - era abrogat de la data de 25 aprilie 1990, când a intrat în vigoare Decretul - Lege nr. 126/1990.
Curtea de apel a mai reţinut că pârâtul a invocat, pe calea excepţiei de fond, uzucapiunea prevăzută de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi a apreciat sub acest aspect că pârâţii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor din cauză pe această cale, deoarece dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune tabulară se poate face numai pe calea unei acţiuni civile principale sau a unei acţiuni civile reconvenţionale.
În plus, invocarea uzucapiunii tabulare este neîntemeiată şi pe fond, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938: înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române nu s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, ci în baza Decretului nr. 177/1948, iar atitudinea intimatului, după abrogarea Decretului nr. 177/1948, de a nu ceda de bună-voie, prin acord, acest imobil, care nu a fost proprietatea sa înainte de 1948, ci proprietatea reclamantului-apelant, este lipsită de bună-credinţă. Reaua-credinţă a intimatului rezultă şi din faptul că şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor din cauză în anul 1990, după abrogarea Decretului nr. 177/1948, prin Încheierea nr. 1126 din 13 septembrie 1990.
Hotărârea primei instanţe este nelegală şi pentru faptul că a stabilit că termenul de 10 ani prevăzut de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 ar curge de la emiterea Decretului-lege nr. 126/1990, care prevede în art. 1 recunoaşterea oficială a Bisericii Greco-Catolice şi modalitatea de restituire a bunurilor care au fost preluate în perioada regimului comunist de la acest cult religios şi că deci, violenţa, ca viciu de consimţământ ar fi încetat la data publicării acestui decret.
Or, în urma emiterii acestui decret-lege, reclamantul nu avea posibilitatea legală să ceară în justiţie retrocedarea de către pârâţi a imobilelor, ci doar printr-o procedură graţioasă, pe care a şi urmat-o de altfel, însă fără un rezultat concret, câtă vreme Biserica Ortodoxă s-a opus explicit retrocedării.
Termenul de 10 ani prevăzut de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 începe să curgă de la data intrării în vigoare a Ordonanţei Guvernului României nr. 64 din 13 august 2004, dată de la care i s-a dat posibilitatea reclamantului, prin lege, de a se adresa justiţiei pentru retrocedarea imobilelor, iar în cauză acest termen nu s-a împlinit.
Instanţa de apel a constatat că este reală împrejurarea că enoriaşii cultului ortodox ar fi mai numeroşi decât cei greco-catolici în municipiul Reşiţa, dar, din probele administrate a rezultat că enoriaşii ortodocşi din Reşiţa au 7 - 8 biserici pe teritoriul acestui municipiu, iar enoriaşii greco-catolicii nu au decât un singur lăcaş de cult, nou construit, dar într-un alt cartier.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâţii Protopopiatul Ortodox Român Reşiţa şi Parohia Ortodoxă „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş” Reşiţa.
Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:
1. În mod nelegal instanţa de apel a apreciat că uzucapiunea putea fi invocată numai pe calea unei acţiuni principale ori a unei cereri reconvenţionale. Uzucapiunea poate fi invocată şi pe cale de excepţie.
În plus, nu poate fi reţinută reaua-credinţă a recurenţilor care şi-au înscris dreptul de proprietate pe baza unui act normativ ce a conferit ortodocşilor un drept de proprietate după ce bunurile au fost expropriate. Începând cu anul 1990, violenţa a încetat, iar imobilul a fost posedat cu bună-credinţă.
Recurentul invocă Decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii
2. În Municipiul Reşiţa există un număr de 55.400 credincioşi ortodocşi, dintre care un număr de 8755 sunt numai la Parohia Ortodoxă „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş”. În schimb, în Municipiul Reşiţa sunt doar 593 de credincioşi greco-catolici, aceştia beneficiind de două lăcaşuri de cult în cartiere diferite.
Prin urmare, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, care în baza principiului proporţionalităţii face precizări concrete cu privire la modalitatea de retrocedare a lăcaşurilor de cult, impunând a se ţine seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Au fost nesocotite, totodată, deciziile Curţii Constituţionale nr. 23 din 27 aprilie 1993, nr. 66 din 11 aprilie 1995, nr. 127 din 16 noiembrie 1994 şi nr. 804 din 27 septembrie 2012.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Criticile întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt fondate.
Prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, prevăzându-se că „situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, care au aparţinut Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri” (art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990).
Din interpretarea normelor menţionate rezultă că instanţa are obligaţia de a analiza în fond o pretenţie în condiţiile în care deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar în acelaşi timp, fără a putea depăşi limitele impuse de cadrul normativ special.
De aceea, în raport de această reglementare cu caracter special, fiind învestită cu o acţiune în retrocedarea lăcaşului de cult, instanţa de apel nu poate efectua o simplă comparare a titlurilor ce se opun, ignorând criteriul instituit printr-o normă specială şi anume acela referitor la dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunul.
Pe de altă parte, incidenţa normei speciale rezultă şi din prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 (adăugate prin O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005), conform cărora „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun”, şi care nu pot avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.
Analizând constituţionalitatea art. 3 din Decretul nr. 126/1990 cu referire la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşelor de cult, Curtea Constituţională a reţinut că democraţia „presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 - ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor” şi că în condiţiile în care „în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al majorităţii pentru determinarea destinaţiei lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe” (Deciziile nr. 23/1993 şi nr. 49/1995 ale Curţii Constituţionale).
Prin urmare, cadrul normativ special impune drept criteriu dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin bunurile în litigiu, iar potrivit datelor furnizate în cauză de Direcţia Judeţeană de Statistică Caraş-Severin, în Municipiul Reşiţa, la nivelul anului 2002, dintr-o populaţie de 78361 locuitori, 70861 sunt de confesiune ortodoxă, iar 986 de confesiune greco-catolică.
Prin urmare, soluţionând litigiul prin înlăturarea criteriului dorinţei majorităţii credincioşilor, respectiv, ca pe o acţiune în revendicare de drept comun, instanţa de apel a nesocotit raportul dintre legea generală şi cea specială şi faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea reglementării speciale.
Pe de altă parte, pentru a putea promova o acţiune în revendicare de drept comun, reclamanta trebuia să se poată prevala de existenţa unui „bun”, a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-l poată astfel valorifica pe calea demersului judiciar.
Or, prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat (Prin Încheierea nr. 1126 din 13 septembrie 1990) pe numele Bisericii Ortodoxe Române.
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri reprezentată de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare.
În acelaşi timp, în cadrul unei astfel de acţiuni reclamanta nu se pot prevala de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 deoarece dispoziţiile menţionate îşi găsesc aplicabilitatea numai în măsura în care bunurile nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie (ceea ce în speţă există).
Pe de altă parte, reclamanta nu se poate prevala nici de existenţa unui bun în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni.
Existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (par. 140 din hotărârea pilot, cauza Atanasiu ş.a. contra României).
De asemenea, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce ar rezulta din simpla constatare a ilegalităţii preluării bunului de către stat este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie (în speţă, O.G. nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), astfel cum rezultă din aceeaşi hotărâre CEDO pronunţată în cauza Atanasiu (par. 142).
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâţii Protopopiatul Ortodox Român Reşiţa şi Parohia Ortodoxă „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş” Reşiţa şi va modifica decizia atacată, în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Protopopiatul Bisericii Greco-Catolice Reşiţa împotriva Sentinţei civile nr. 240 din 5 martie 2013 a Tribunalului Caraş Severin, secţia I civilă.
Totodată, faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte nu va mai analiza criticile recurenţilor, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei uzucapiunii şi nici nu va exercita controlul judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece niciuna dintre criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui motiv de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii Protopopiatul Ortodox Român Reşiţa şi Parohia Ortodoxă „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş” Reşiţa împotriva Deciziei civile nr. 64 din 18 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Protopopiatul Bisericii Greco-Catolice Reşiţa împotriva Sentinţei civile nr. 240 din 5 martie 2013 a Tribunalului Caraş Severin, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5409/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5417/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
